ICCJ. Decizia nr. 621/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.621/2012
Dosar nr.13906/118/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 332 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale.
Prima instanţă a avut în vedere că, potrivit adeverinţei din 17 octombrie 1990 eliberată de Primăria comunei Dudeşti şi depoziţiile martorilor V.G. şi F.C., numitul M.M.T.D., soţul reclamantei, a fost deportat începând cu data de 18 iunie 1951, când a fost ridicat împreună cu familia (părinţi şi 5 fraţi şi surori) din comuna Sânpetru Mic, judeţul Timiş şi până în anul 1955, când a fost ridicată restricţia domiciliară impusă în comuna Bumbăcari, judeţul Brăila.
S-a apreciat că sunt întrunite prevederile art. 5 alin. (1) cu referire la art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, fără o justificare raţională sau impusă de necesităţi de interes general şi desfăşurată în cadrul unor ample măsuri opresive luate de regimul comunist reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supus soţul reclamantei, împreună cu familia.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, s-au avut în vedere, în esenţă, consecinţele măsurii asupra victimelor opresiunii comuniste, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin Decizia nr. 111 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanta M.I. împotriva sentinţei menţionate şi a fost admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei şi a respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsurile de natură politică de natura celei aplicate soţului reclamantei trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute şi prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională a arătat că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea delictuală).
Or, în cauză, faptul că reclamanta, ca soţie a persoanei strămutate în anul 1951, a beneficiat şi beneficiază de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - lege nr. 118/1990, reprezintă o compensaţie suficientă pentru prejudiciul suferit prin măsurile regimului comunist.
Pe de altă parte, împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta nu era căsătorită cu soţul său nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Prin urmare suferinţele morale ale soţului reclamantei nu pot fi transpuse asupra acesteia pentru ca să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.
De altfel, persoanele împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul regimului comunist au fost declarate eroi iar prejudiciul moral suferit de acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură, a conchis instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.I., care a susţinut, în esenţă, că este îndreptăţită la despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic pe care a suferit-o în perioada regimului comunist, în raport de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanţei.
La termenul din 3 februarie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţineri circumscrise unui motiv de ordine publică.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin invocarea motivului de ordine publică al aplicabilităţii deciziei Curţii Constituţionale ce vizează prevederile legale pe temeiul cărora au fost formulate pretenţiile reclamantei din prezenta cauză, se tinde la respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, însă pentru alte considerente decât cele reţinute de către instanţa de apel, fără analizarea motivelor de recurs.
Dat fiind faptul că, prin aceste susţineri, se pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, se impune analiza motivului de ordine publică, prioritar faţă de motivele de recurs concepute de reclamantă.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, cu consecinţa încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia recurată a fost pronunţată după data publicării deciziilor în M. Of. - la 15 noiembrie 2010 -, astfel încât soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluţionării apelului, norma în discuţie nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituţională, fără vreo intervenţie a legiuitorului pentru asigurarea conformităţii normei cu legea fundamentală.
O asemenea soluţie este preconizată şi prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Ca atare, la momentul la care instanţa de apel s-a pronunţat asupra pretenţiilor formulate, norma nu mai exista, pretenţiile reclamantei neavând un fundament legal.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva deciziei civile nr. 111/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 628/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 620/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
