ICCJ. Decizia nr. 624/2012. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 624/2012
Dosar nr.5582/2/2011
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2011, reclamanta A.V.A.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC P. SA să se dispună.
- În principal, acordarea unui termen de gratie de 18 luni, pentru efectuarea voluntară a plăţii creanţei în cuantum de 6.093.804,08 lei (compusă din suma de 5.945.851 lei stabilită prin sentinţa comercială din data de 24 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, (dosar nr. 49316/3/2010) suma de 147.457,08 lei reprezentând onorariul executorului judecătoresc şi suma de 496 lei reprezentând cheltuieli de executare);
- În subsidiar, eşalonarea la plată a sumei de 6.093.804,08 lei pe termen de 3 ani, în rate anuale egale, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii ce va fi pronunţată în prezenta cauză;
- Suspendarea provizorie a executării, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (5) din OG nr. 22/2002 modificată şi completată prin OUG nr. 4/2011, până la soluţionarea cererii de suspendare formulate potrivit alin. (4), suspendare ce se dispune prin încheiere, fără citarea părţilor şi fără plata unei cauţiuni;
- Suspendarea începerii sau continuării procedurii de executare silită, în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin (4) din acelaşi act normativ.
În motivare, reclamanta a arătat că prin sentinţa comercială din data de 24 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială în dosarul nr. 49316/3/2010 A.V.A.S. a fost obligată la plata sumei de 5.945.851 lei cu titlu de despăgubiri.
Sentinţa menţionată este definitivă nu şi irevocabilă, ea fiind atacată cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, dosar nr. 49316/3/2010.
Deşi S.C. P. S.A. - în faliment prin lichidator SCP T. şi Asociaţii nu deţine un titlu executoriu împotriva A.V.A.S., conform dispoziţiilor art. 371, art. 372 si art. 7209 C. proc. civ., aceasta a început executarea silită.
Solicitarea de acordare a unui termen de graţie sau de eşalonare pe o perioadă de 3 ani este justificată având în vedere necesitatea adoptării unor măsuri care să asigure, pe de o parte, evitarea blocării activităţii instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acesteia şi buna funcţionare a administraţiei publice.
Se invoca prevederile art. 1, art. 2 si art. 4 din OG nr. 22/2002, arătându-se că prin dispoziţii cu caracter imperativ, a exceptat patrimoniul A.V.A.S., autoritate a administraţiei publice centrale, de la urmărirea silită de drept comun, stabilind totodată calea de urmat pentru executarea obligaţiilor stabilite prin titluri executorii împotriva A.V.A.S.
Dispoziţiile legale stabilesc un termen de 6 luni în care A.V.A.S., ca şi celelalte instituţii publice, este obligată să facă plata de bună voie. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare la cererea creditorului.
Acordarea unui termen de graţie de 18 luni (mai mare decât cel prevăzut de dispoziţiile OG nr. 22/2002), sau eşalonarea la plată este legală având în vedere şi dispoziţiile OUG nr. 71/2009.
Prin dispoziţiile speciale ale OG nr. 22/2002, astfel cum a fost ea modificată prin OUG nr. 4/2011, nu se aduce nici o încălcare a drepturilor creditorilor instituţiei, ci dimpotrivă este facilitată încasarea sumelor în mod eşalonat şi la termen.
Se precizează că până în prezent, deşi A.V.A.S. a întreprins toate măsurile legale ce se impun pentru respectarea termenului de graţie prevăzut de OG nr. 22/2002, aceasta nu şi-a putut îndeplini obligaţiile de bună voie, motivat de faptul că până la data intrării în vigoare a OUG nr. 4/2011 de modificare şi completare a OG nr. 22/2002, A.V.A.S. era ordonator terţiar de credite şi nu ordonator principal. Această instituţie a statului funcţionează cu două bugete, finanţarea cheltuielilor de personal, a celor aferente funcţionării A.V.A.S. asigurându-se integral de la bugetul de stat, iar bugetul de venituri şi cheltuieli aferent activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
În drept au fost invocate dispoziţiile OG nr. 22/2002, art. 112 şi urm C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 85 din 26 iulie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata SC P. SA – prin lichidator judiciar SCP T. şi Asociaţii.
Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte cererile de suspendare provizorie a executării în temeiul art. 6 alin. (5) din OG nr. 22/2002 şi de suspendare a începerii sau continuării executării silite, conform art. 6 alin. (4) din acelaşi act normativ, instanţa a constatat că acţiunea formulată de A.V.A.S. a fost soluţionată la al doilea termen de judecată, acordat în regim de urgenţă, iar la primul termen, reclamanta nu a fost prezentă, astfel încât nu se justifică a se lua măsuri urgente şi provizorii cu privire la executare.
Pe fondul cauzei, faţă de prevederile art. 1, 2, 4 din OG nr. 22/2002, Curtea a constatat că premiza pentru aplicarea facilităţilor instituite de OG nr. 22/2002 în favoarea instituţiilor publice o constituie existenţa unei obligaţii de plată stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi lipsa fondurilor băneşti în bugetul acestora pentru executarea obligaţiilor. A.V.A.S. nu a făcut dovada că hotărârea judecătoreasca invocată este irevocabilă, nu a dovedit nici îndeplinirea celeilalte condiţii prevăzute de lege, respectiv lipsa disponibilităţilor băneşti, ca ar fi luat masuri sau ar fi efectuat demersuri pentru a asigura existenta in bugetul propriu a sumelor necesare îndeplinirii obligaţiei stabilite prin titlu executoriu, sau că intenţionează să întreprindă astfel de acţiuni, ori are un plan ce îi va permite plata creanţelor.
Curtea a apreciat, interpretând dispoziţiile OG nr. 22/2002, invocate de reclamant, în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO că acordarea unui termen de graţie sau eşalonarea plăţii creanţei stabilite prin titlu executoriu sunt măsuri excepţionale, ce trebuie dispuse cu precauţie, strict în ipotezele reglementate de lege şi pe o perioadă rezonabilă, astfel încât dreptul de acces la justiţie să nu devină iluzoriu.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta A.V.A.S. care a solicitat în temeiul art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 C. proc. civ., modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond admiterea acţiunii.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- În mod nelegal instanţa a respins solicitarea A.V.A.S. de acordare a unui termen de graţie sau de eşalonare pe o perioadă de 3 ani, cerere justificată de necesitatea adoptării unor măsuri care să asigure, pe de o parte, evitarea blocării activităţii instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acesteia şi buna funcţionare a administraţiei publice, iar pe de altă parte, respectarea dreptului creditorului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.
- Cererea de suspendare a executării silite are în vedere şi faptul că la data de 3 iunie 2011 a fost transmisă de către BEJ A. D., C. & D. somaţia din 3 mai 2011 în dosarul de executare silită nr. 445/2011 prin care recurenta e somată să consemneze în termen de o zi pe numele şi adresa BEJ C.I. suma de 6.093.804,98 lei.
- Legiuitorul prin dispoziţii cu caracter imperativ a exceptat patrimoniul A.V.A.S., autoritate a administraţiei publice centrale, de la urmărirea silită de drept comun, stabilind totodată calea de urmat pentru executarea obligaţiilor stabilite prin titluri executorii împotriva A.V.A.S. Dispoziţiile legale stabilesc un termen de 6 luni în care A.V.A.S., ca şi celelalte instituţii publice, este obligată să facă plata de bună voie. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, luând în considerare că în lumina interpretării Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului autorităţile dispun de o marjă de apreciere şi un termen rezonabil în identificarea celor mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti ce stabilesc obligaţii de plată în sarcina statului sau a autorităţilor (instituţiilor publice).
- Instanţa a ignorat situaţia economică în care se regăseşte A.V.A.S. Deşi A.V.A.S. a întreprins toate măsurile legale ce se impun pentru respectarea termenului de graţie prevăzut de OG nr. 22/2002 aceasta nu şi-a putut îndeplini obligaţiile de bună voie. Instituirea popririi la cererea altor creditori asupra conturilor a condus la o lipsă de disponibilităţi băneşti, fiind poprite chiar şi cheltuielile necesare desfăşurării cotidiene a activităţii. Pe termen lung această situaţie poate conduce la intrarea în incapacitate de plată a instituţiei. A.V.A.S. nu din rea credinţă, ci din imposibilitatea fortuită nu poate achita de bună voie în termenul stabilit de OG nr. 22/2002. Astfel, acordarea unui termen de graţie de 18 luni sau eşalonarea la plată este legală.
Recursul nu este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate şi în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la motivul de recurs care vizează suspendarea executării silite se reţine că recurenta nu a făcut dovada că a întreprins toate măsurile care se impun pentru efectuarea unei plăţi voluntare şi că a fost în imposibilitate să achite debitul datorat.
În lipsa administrării unor dovezi concrete privind blocarea prin poprire a conturilor reclamantei, împrejurare care conduce - în opinia acesteia - la imposibilitatea onorării obligaţiilor de plată stabilite prin titluri executorii, nu se poate aprecia asupra urgenţei cererii şi iminenţei producerii unui prejudiciu în patrimoniul recurentei.
Pentru a putea beneficia de termenul de graţie pentru efectuarea plăţii recurenta-debitoare trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligaţiei de plată s-a datorat lipsei de fonduri întrucât, conform dispoziţiei legale menţionate, procedura nu operează ope legis faţă de toţi debitorii care sunt instituţii publice, ci numai faţă de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei fondurilor. Astfel de dovezi nu au fost însă administrate în cauză.
Se apreciază că cererea cu care a fost învestită instanţa de fond are un caracter formal, iar instanţa de judecată nu este chemată ea însăşi să identifice soluţii pentru ca instituţiile statului să onoreze obligaţiile de plată care derivă din titlurile executorii.
Înfiinţarea popririi la cererea altor creditori este un aspect care ţine de conduita debitoarei, nefiind în sarcina creditoarei să identifice sursele financiare prin care debitoarea şi-ar putea achita obligaţiile de plată.
Dispoziţiile legale cuprinse în OUG nr. 4/2011 prevăd doar posibilitatea instanţei de a acorda un termen de graţie, respectiv a unei eşalonări la plată şi nu a unei obligaţii fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere dreptului conferit de lege, exercitarea acestuia neputându-se face decât în condiţiile prevăzute. Este de reţinut faptul că interzicerea plăţii unui titlu executor produce pentru creditor prejudicii previzibile mai ales în domeniul comercial, unde respectarea disciplinei plăţii este vitală pentru participanţii la viaţa economică. Dispoziţiile OUG nr. 4/2011 prin care a fost modificată OG nr. 22/2002 privesc nu numai imposibilitatea temporară de a executa titlul dar şi faptul că debitoarea va dispune de sumele necesare efectuării plăţilor în perioada următoare în cadrul termenelor prevăzute de lege. În speţă recurenta-reclamantă nu a dat nici o garanţie că plata va putea fi făcută în limitele termenului de graţie sau conform unei eşalonări, neproducând nici o dovadă în acest sens, nici la fond, nici în recurs.
Debitoarea motivează că a întreprins toate măsurile legale care se impun pentru efectuarea unei plăţi voluntare însă nu a dovedit în nici un fel această afirmaţie. Simplele afirmaţii ale acesteia în sensul că i-au scăzut veniturile şi că există pe viitor posibilitatea intrării acesteia în in capacitate de plată nu constituie argumente temeinice pentru admiterea cererii formulate de recurentă.
Conform jurisprudenţei constante a CEDO, executarea unei hotărâri trebuie privită ca fiind parte integrantă din proces, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, instanţa europeană arătând că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că este de neconceput ca dreptul creditorului să dobândească un caracter incert şi imprevizibil, ceea ce poate afecta chiar substanţa acestuia, atâta timp cât nu s-au oferit explicaţii rezonabile.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 85 din 26 iulie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 858/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 585/2012. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
