ICCJ. Decizia nr. 6314/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6314/2012
Dosar nr. 1737/205/2008
Şedinţa publică din 17 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, la data de 16 august 2007, reclamanta S.S.C. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Câmpulung, prin primar şi SC I. Câmpulung-Muscel pentru a fi obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe raza acestei localităţi, în strada M., respectiv K.
După un prim ciclu procesual, în care soluţia anulării cererii de chemare în judecată, ca nesemnată, a fost casată, Tribunalul Argeş, prin Sentinţa civilă nr. 16 din 27 ianuarie 2010, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că imobilele ce fac obiectul cauzei sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, republicată, ce presupune o procedură specială şi obligatorie de restituire.
Ca urmare a acestei proceduri speciale, reclamanta nu poate revendica dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 122/A din 18 octombrie 2010, a admis apelul declarat de cesionara T.E., prin mandatar T.P., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că este greşită constatarea inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la justiţie şi la Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Prin Decizia nr. 6324 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâtele SC V.P. SRL şi continuat de SC B.C.P. SA şi SC R. SRL.
A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a constatat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicţie între considerente, respectiv, din unele rezultă că apelul "se apreciază ca nefondat", iar din altele faptul că este fondat.
Instanţa de recurs a mai reţinut că acţiunea în revendicare a fost formulată la data de 16 august 2007, iar reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, restituirea imobilelor în proprietate, fără ca anterior să fie exercitat vreun alt demers în acest sens.
Problema de drept dedusă judecăţii a fost tranşată în mod nelegal, dându-se o interpretare eronată dispoziţiilor legale incidente raportului juridic pendinte, în funcţie de particularităţile speţei, fără a se analiza corect fondul pretenţiilor deduse judecăţii în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru toate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Este cert, că intimata-reclamantă în cauză nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza căreia putea obţine măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ceea ce includea şi posibilitatea restituirii în natură a acestora, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă.
Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi speciale de reparaţie şi prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, îndelung controversată în practica instanţelor, a fost lămurită prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, obligatorie de la această dată, conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs a reţinut că trebuie ţinut seama de faptul că norma convenţională cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Instanţa de apel nu a analizat pretenţiile reclamantei în raport de asemenea aspecte, ci s-a limitat să desfiinţeze sentinţa apelată şi să trimită cauza spre rejudecare, apreciind că nu s-a soluţionat fondul litigiului.
Reinvestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 111/A din 9 decembrie 2011 a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş.
Curtea de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 33/2008, instanţa supremă a rezolvat o primă problemă de principiu, şi anume, aceea a existenţei unui drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun.
Făcând referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaţionale, deoarece termenul instituit pentru formularea notificării are drept scop asigurarea securităţii raporturilor juridice şi siguranţa circuitului civil, fapt consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
De asemenea, legea specială nu restrânge accesul la justiţie, deoarece prevede posibilităţile persoanei îndreptăţite de a ataca în instanţă actele emise de unităţile deţinătoare sau de a cere direct în instanţă măsuri reparatorii, în situaţia în care acestea nu răspund la notificare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantei este cel preferabil, pentru că este mai bine conturat, mai vechi şi îndeplineşte toate condiţiile unui titlu autentic, în condiţiile în care titlul pârâtelor emană de la un non dominus.
Reclamanta a păstrat calitatea de proprietar al imobilului, chiar şi după preluarea efectuată în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie irefragrabilă de preluare abuzivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reclamanta se afla în posesia titlului originar de proprietate, titlu ce i-a fost reconfirmat cu efect retroactiv şi nerevocabil prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, motiv pentru care se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate al reclamantei.
Acţiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 şi, mai mult decât atât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu mai erau în patrimoniul statului, motiv pentru care procedura specială nu se impunea.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cauză, reclamanta a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane juridice decât statul. În faţa instanţei de judecată, atât reclamanta cât şi pârâtele au pretins că deţin câte un titlu asupra imobilelor în litigiu. Reclamanta nu a specificat ce act juridic reprezintă titlul sau de proprietate, dar s-a prevalat de anexele la decretul nr. 92/1950, în care, la poziţia 88, figurează autorul său, N.N.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamanta pretinde că titlul ei de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul ei, cel al pârâtelor provine de la un neproprietar.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este un drept consolidat şi nici nu este actual.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtelor este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamantei.
Actul de preluare de către stat nu a fost niciodată până în prezent atacat de către reclamantă şi nicio autoritate internă nu a invalidat actul de preluare şi titlul de proprietate al statului, dobândit ca urmare a naţionalizării.
Prin urmare, atât timp cât titlul de proprietate al statului nu a fost contestat, iar în cadrul procedurii de înstrăinare, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu au făcut niciun demers prin care să facă cunoscut că există şi alte persoane care pretind dreptul de proprietate asupra imobilului, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâte, Statul Român beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
Reclamanta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului ei ca efect al naţionalizării, iar dreptul de proprietate al autorului nu a fost consolidat prin niciun demers ulterior, de natură a aduce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau de a constata caracterul abuziv al preluării.
Este adevărat că prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu pot fi opuse pârâtelor, deoarece actele juridice de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu nu au fost desfiinţate.
De altfel, prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi terţii dobânditori ai imobilelor.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenţie sau principiului securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Soluţia se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autorităţile române.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât "bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).
În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate "bunuri", în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).
Jurisprudenţa Curţii europene, extrem de nuanţată, a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143).
Prin urmare, reclamanta nu deţine niciun bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care ar putea antrena garanţiile oferite de norma europeană.
Pârâtele, în schimb, deţin un bun şi se bucură de toate garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost anulat de vreo autoritate competentă şi le conferă un drept de proprietate actual, nerevocabil şi neafectat de vreun termen sau condiţie.
În decizia pronunţată în interesul legii a fost analizat şi "dreptul la un tribunal", garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, drept pretins de reclamantă a fi încălcat. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene, Înalta Curte a subliniat că acest drept nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În consecinţă, a statuat instanţa supremă, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Greşită este şi susţinerea recurentei în sensul că adoptarea legislaţiei cu caracter reparator după ratificarea Convenţiei europene face ca în patrimoniul foştilor proprietari să se nască un nou drept de proprietate, cu aceeaşi fizionomie şi regim juridic, care nu poate avea decât semnificaţia unei reconfirmări a fostului drept de proprietate.
Astfel, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o reactivare a vechiului drept de proprietate al foştilor proprietari sau al moştenitorilor acestora, ci pur şi simplu o măsură adoptată în vederea acordării de măsuri reparatorii persoanelor care au fost deposedate de bunurile mobile, ca efect al preluării lor de către stat.
Restituirea în natură este doar o măsură reparatorie, care nu se poate acorda decât în condiţiile strict reglementate de lege, iar dreptul de proprietate nu este reactivat, ci este dobândit doar după ce decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare a fost supusă formalităţilor de publicitate imobiliară (în acest sens, a se vedea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată).
Singura prevedere din cuprinsul Legii nr. 10/2001, care recunoştea cu caracter retroactiv vechiul drept de proprietate al fostului proprietar a fost aceea cuprinsă în art. 2 alin. (2), dar a fost abrogată prin Legea nr. 1 din 2009. Trebuie menţionat, însă, că şi această dispoziţie supunea exercitarea dreptului de proprietate condiţiei parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum s-a arătat, nu recunoaşte dreptul de a dobândi o proprietate pierdută înainte de ratificarea Convenţiei.
Faţă de cele mai sus expuse, recursul reclamantei va fi privit ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
Cât priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâte, aceasta va fi respinsă, având în vedere că niciuna nu a făcut prin înscrisuri dovada cheltuielilor ocazionate de judecata în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva Deciziei nr. 11 l/A din 9 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6307/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6422/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
