ICCJ. Decizia nr. 6422/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6422/2012
Dosar nr. 6290/3/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 610 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 6290/3/2009, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.R.T., în contradictoriu cu pârâta SC C.T. SRL şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 300.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de exclusivitate ale reclamantei, cu cheltuieli de judecată, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul 2 al cererii principale.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut în esenţă că F.R.F., în calitate de deţinător principal al drepturilor de televiziune pentru meciurile disputate de echipele naţionale de fotbal masculin seniori U21 şi U18 ale României pe teren propriu, a organizat o licitaţie publică pentru a cesiona exclusiv drepturile de difuzare de către televiziuni, printre altele, a meciurilor oficiale disputate de echipa naţională de fotbal a României în vederea calificării la Campionatul Mondial de Fotbal, care va avea loc în 2010 în Africa de Sud.
Pachetul cuprinzând dreptul de a transmite înregistrat (în concret, începând chiar de la 90 de minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori), inclusiv rezumate ("high-lights"), meciurile oficiale ale echipei naţionale de fotbal, a fost câştigat de S.R.T..
De esenţa unor astfel de achiziţii de drepturi sportive este "beneficiul exclusivităţii" dobândit de radiodifuzor - organismul de televiziune - prin încheierea contractului de cesiune a dreptului de radiodifuzare a meciurilor, cel mai valoros, dar şi cel mai costisitor din punct de vedere economic şi ca portofoliu. Astfel, preţul cesiunii are întotdeauna la baza exclusivitatea acordată de federaţia sportivă organismului de televiziune cu privire la transmiterea meciului, exclusivitate care conduce la atragerea unui număr cât mai mare de telespectatori, şi implicit la creşterea audienţei, cu consecinţa încasării unor venituri importante din publicitate, fiind cunoscut că publicitatea tv se vinde în raport de punctul de audienţă. Niciun radiodifuzor nu ar fi interesat, şi nu ar plăti un preţ semnificativ al cesiunii dreptului de radiodifuzare a meciului de fotbal, în cazul în care deţinătorul de drepturi ar permite şi altor televiziuni să difuzeze respectivele meciuri (deci ar cesiona neexclusiv dreptul de radiodifuzare), tocmai pentru că valoarea radiodifuzării este indisolubil legată de exclusivitatea ei acordată organismului de televiziune.
Între S.R.T. şi F.R.F. s-a încheiat contractul din 28 iulie 2008, de cesiune exclusivă a drepturilor de difuzare înregistrat, prin intermediul televiziunii, a meciurilor echipei naţionale de fotbal masculin - Seniori - disputate pe teren propriu, din cadrul campaniei de calificare a echipei naţionale la Campionatul Mondial de Fotbal 2010 Africa de Sud, inclusiv a unor rezumate, respectiv: România - Franţa; România - Serbia; România - Lituania disputat în data de 06 septembrie 2008: România - Austria; România - Insulele Feroe.
Preţul plătit de S.R.T. pentru achiziţionarea dreptului de radiodifuzare menţionat a fost de 600.000 euro plus TVA - în total suma de 714.000 euro - beneficiul exclusivităţii difuzării înregistrate, la 90 de minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori, fiind garantat reclamantei S.R.T. de Federaţie prin acest contract.
În preambulul acestui contract, părţile au prevăzut ca legi aplicabile acestuia Legea nr. 504/2002, dar şi Legea nr. 8/1996, considerând deci aceste meciuri şi dreptul de radiodifuzare cesionat ca fiind supuse regimului juridic al protecţiei dreptului de autor, având în vedere caracterul exemplificativ al enumerării de la art. 7 din Legea nr. 8/1996.
În aceste condiţii, Televiziunea Publică deţinea (conform art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996) un drept exclusiv de a transmite înregistrat aceste meciuri, drept reglementat şi protejat şi de art. 84 şi urm. din Legea nr. 504/2002, privind dreptul de exclusivitate al radiodifuzorului primar, dobândit prin contract.
În pofida exclusivităţii conferite S.R.T. privind difuzarea meciurilor menţionate, în data de 07 septembrie 2008 postul de televiziune G. a transmis integral, înregistrat, meciul de fotbal România - Lituania, cu o durată totală de cel puţin 90 de minute, precum şi un rezumat al acestuia, fără acordul S.R.T. şi fără ca secvenţele să poarte sigla postului de televiziune T.
Meciul a fost radiodifuzat de către postul de televiziune G. în dimineaţa zilei de 07 septembrie 2009, mai înainte ca S.R.T. să-şi fi exercitat dreptul exclusiv de a transmite prima dată înregistrat acest meci. În acest fel, G. a încălcat grav prevederile legii şi dreptul de exclusivitate al T., creând reclamantei prejudicii, atât materiale, cât şi morale şi de imagine. De altfel, în acel moment, esenţa contractului de cesiune încheiat între S.R.T. şi Federaţia Româna de Fotbal şi anume exclusivitatea de a transmite înregistrat acest meci la scurt timp după transmiterea lui în direct de către A. pentru a obţine o audienţă semnificativă, şi-a pierdut raţiunea de a fi şi implicit, valoarea economică şi de imagine.
Ca urmare a acestei încălcări de către pârâtă a dreptului exclusiv al Televiziunii Publice de a transmite meciul înregistrat, drept protejat atât de art. 39 din Legea nr. 8/1996, cât şi de art. 84 şi urm. din Legea nr. 504/2002, în data de 08 septembrie 2008, S.R.T. a trimis o sesizare către Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Consiliul Naţional al Audiovizualului, constatând încălcarea de către postul G. a prevederilor Legii nr. 504/2002 a decis "sancţionarea postului de televiziune G., întrucât a difuzat integral meciul de fotbal România - Lituania, meci pentru care postul public de televiziune T. deţinea drept exclusiv de transmisie", conform Deciziei CNA nr. 786/2008. Aşadar, sub aspect probatoriu şi al încălcării prevederilor legale referitoare la protecţia dreptului de exclusivitate privind difuzarea unor evenimente, CNA a constatat încălcarea comisă de către pârâtă - deţinătoare a licenţei asupra postului G. - prin difuzarea meciului şi a rezumatului, şi chiar a dispus sancţionarea acesteia potrivit legii audiovizualului.
Prin transmiterea înregistrată a acestui meci, pârâta a încălcat şi prevederile Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 privind cesiunea exclusivă (art. 39 alin. (4) şi, deci, dreptul patrimonial exclusiv al S.R.T., în calitate de cesionar exclusiv, de a autoriza sau interzice, radiodifuzarea şi reproducerea integrală sau parţială, permanentă sau temporară, directă sau indirectă, prin orice mijloc şi sub orice formă a meciului şi/sau a rezumatelor - în acord cu art. 13 lit. a) şi q) al Legii nr. 8/1996. De asemenea, după cum a constatat şi CNA, nu suntem în prezenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 33 din Legea nr. 8/1996 (utilizării fără consimţământul titularului de drepturi şi fără plata vreunei remuneraţii), nefiind vorba de scurte extrase sau citate din operă, utilizate în scopul informării privind probleme de actualitate, însuşi art. 85 din Legea nr. 504/2002 definind ce se înţelege prin extras informativ (scurtă succesiune de imagini şi sunete cu privire la un eveniment de interes public, în scopul informării publicului asupra aspectelor esenţiale ale evenimentului respectiv), iar difuzarea realizându-se cu evident scop comercial, pentru obţinerea de venituri din publicitate, fiind vorba despre o televiziune privată.
La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată a luat în considerare criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.
Cuantumul acestor despăgubiri se raportează deci la cheltuielile pe care S.R.T. le-a efectuat pentru obţinerea acestor drepturi, în condiţii de exclusivitate, de transmitere a meciurilor şi se situează oricum sub valoarea de piaţă la care ar fi fost negociată acordarea de către S.R.T. a dreptului de transmitere a meciului şi a rezumatelor de către pârâtă. A mai avut în vedere dispoziţiile finale ale art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care prevăd că titularii de drepturi încălcate pot pretinde despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, apreciind că suma pretinsă de reclamantă este rezonabilă.
Prin Decizia nr. 23 din 07 februarie 1012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C.T. SRL împotriva sentinţei menţionate şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii efective.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că susţinerile apelantei relative la necompetenţa funcţională a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea litigiului pendinte sunt nefondate.
Prin raportare la susţinerile formulate prin acţiunea promovată de reclamanta şi la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, în speţă, instanţa de judecată a fost învestită a analiza raporturile juridice ce au luat naştere între părţile din proces ca efect al difuzării de către pârâtă a înregistrării unui meci de fotbal cu încălcarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări.
F.R.F. este terţ faţă de raporturile juridice astfel deduse judecăţii, iar reglementările din Statutul acestui organism se adresează exclusiv Federaţiei, nefiind apte a produce vreun efect cu privire la entităţi juridice distincte.
Odată cu încheierea contractului de cesiune a dreptului exclusiv de difuzare a înregistrărilor meciurilor de fotbal ce formează obiectul pachetului achiziţionat de reclamanta S.R.T., acesta din urmă a devenit titulara unui drept propriu de difuzare care, în raporturile cu F.R.F. este supus coordonatelor stabilite prin convenţia astfel încheiată, iar în relaţia cu pârâta-apelantă (care este terţ faţă de menţionatul contract, şi nu se află într-un raport juridic de natură contractuală cu societatea reclamantă) este corelativ obligaţiei generale ce incumbă terţilor - în condiţiile dreptului comun - de a se abţine de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivului drept de difuzare.
Astfel, atâta vreme cât litigiul pendinte nu poartă asupra exerciţiului unor drepturi deţinute de F.R.F. sau asupra modalităţii în care această Federaţie a valorificat drepturi legate de competiţiile fotbalistice, nici prevederile din Statutul ce îi reglementează organizarea şi funcţionarea, şi nici poziţia adoptată de Consiliul Concurenţei în legătură cu activitatea aceleaşi Federaţii nu pot fi reţinute ca fundament al susţinerilor apelantei potrivit cu care instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa soluţionării cauzei ar fi cea comercială.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că este just reproşul făcut instanţei de fond în sensul că a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.
Din însăşi modalitatea de redactare a acestei norme reiese în mod neechivoc caracterul subsidiar al recurgerii la această modalitate de cuantificare a despăgubirilor, respectiv numai pentru situaţiile în care nu este posibilă aplicarea criteriilor menţionate la lit. a) din aceeaşi normă.
Imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 trebuie privită ca una obiectivă, independentă de voinţa părţilor, pentru că în caz contrar s-ar da posibilitatea părţii ce pretinde reparaţia unui prejudiciu să se sustragă de la obligaţia de probaţiune ce îi incumbă în puterea prevederilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., dar şi a principiului general de drept actori incumbit probatio.
Or, în speţă, însăşi reclamanta a circumscris prejudiciul invocat unor criterii concrete constând în cheltuielile pentru achiziţionarea dreptului încălcat şi venitul (pretins superior despăgubirilor solicitate) pe care l-ar fi obţinut S.R.T. în situaţia exprimării acordului pentru transmiterea înregistrării meciului de fotbal România - Lituania şi a unor rezumate ale acestuia, iar elementele astfel înfăţişate ca repere de cuantificare a prejudiciului erau susceptibile a fi dovedite prin propunerea şi administrarea de probe referitoare atât la modalitatea de evaluare a meciurilor din pachetul ce conţinea, alături de meciul de fotbal menţionat, multiple manifestări sportive de acelaşi gen, precum şi la coordonatele în care ar fi fost purtate eventuale negocieri - cu pârâta, sau chiar cu alte organisme de televiziune - în scopul exprimării acordului de difuzare a înregistrărilor pentru care reclamanta intimată a dobândit dreptul exclusiv de difuzare.
Lipsa de diligenţă a reclamantei în propunerea şi administrarea unui probatoriu pertinent pentru a dovedi prejudiciul material pretins încercat ca efect al faptei ilicite a pârâtei, nu o îndreptăţeşte pe aceasta să se prevaleze de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 - dispoziţii care au caracter de excepţie şi, astfel, sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că instanţa fondului a reţinut temeinicia solicitării reclamantei de a-i acorda despăgubiri în cuantum de 300.000 euro (ce constituie triplul sumei de 100.000 reprezentând triplul remuneraţiei achitate conform contractului de cesiune), luând în considerare "criterii cum sunt consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi alte elemente precum daunele morale cauzate titularului dreptului".
Or, în condiţiile în care aceste criterii sunt tocmai cele stabilite prin art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996, acordând reclamantei despăgubiri într-un cuantum apreciat ca reprezentând "triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite", Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o aplicare cumulativă a prevederilor de la litera a) şi litera b) din art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, ceea ce este contrar acestor reglementări - din al căror conţinut reiese în mod neechivoc faptul că ele au fost concepute ca modalităţi alternative de stabilire a despăgubirilor la care se referă.
Curtea a notat că, în etapa apelului, intimatei reclamante i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri sub aspectul beneficiului pretins nerealizat ca efect al difuzării fără drept de către pârâta apelantă a meciului de fotbal România - Lituania, însă nu a depus vreo dovadă în acest sens. Mai mult, prin precizările depuse la data de 13 octombrie 2011, a subliniat faptul că prejudiciul reclamat de S.R.T. constă în cheltuiala realizată pentru dobândirea dreptului exclusiv de radiodifuzare a înregistrării meciului de fotbal respectiv, şi absenţa unui acord/licenţe prin care să fi autorizat societatea pârâtă să difuzeze această înregistrare.
Or, atâta vreme cât intimata reclamantă nu a fost în măsură să ofere elemente pertinente (şi verificabile) de natură a susţine modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci de fotbal dintr-un număr mult mai mare de asemenea manifestări (numai meciurile oficiale ale echipei de seniori fiind în număr de 5, acesta adăugându-se atât meciurile oficiale cât şi cele amicale ale echipelor de juniori), Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută ca îndeplinită condiţia ca prejudiciul material solicitat să fie determinat sau determinabil, astfel că pârâtei nu îi poate fi pusă în sarcină obligaţia de a repara un atare prejudiciu incert.
Apărarea intimatei reclamante în sensul că întregul preţ - de 714.000 euro - al pachetului de meciuri ce face obiectul Contractului de cesiune nr. 14058/2008 ar fi fost plătit în considerarea meciurilor de seniori nu poate fi primită în condiţiile în care este lipsită de orice suport probator (existând în mod obiectiv posibilitatea de a se administra dovezi legate de pretinsa lipsă de audienţă în cazul radiodifuzărilor meciurilor echipelor de tineret/juniori), şi nici nu este de natură a oferi vreun indiciu legat de modalitatea de împărţire a acestui preţ chiar între meciurile de seniori.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că reclamanta intimată a susţinut şi dimensiunea morală a prejudiciului încercat ca efect al difuzării de către pârâta apelantă, cu încălcarea dreptului exclusiv deţinut de cea dintâi, a înregistrării şi rezumatului meciului România - Lituania.
Sub acest aspect, pretenţiile reclamantei sunt apreciate ca justificate în raport de faptul că informaţiile legate de organismele de televiziune ce au dobândit drepturi privind difuzarea de meciuri de fotbal având ca miză calificarea la competiţiile mondiale sunt unele de interes pentru iubitorii acestui gen de sport, care sunt preocupaţi de cunoaşterea achizitorului unor asemenea drepturi de difuzare spre a urmări în programele specifice manifestările sportive respective şi care, în acest mod, asigură audienţa ce reprezintă un indicator de performanţă în activitatea de televiziune.
Pârâta apelantă, difuzând înregistrarea unui meci de fotbal despre care existau informaţii cunoscute publicului interesat în sensul că un organism de televiziune concurent este îndreptăţit în mod exclusiv a-l transmite înregistrat, a adus reclamantei intimate un prejudiciu de imagine, creând un dubiu asupra seriozităţii/credibilităţii acesteia.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că reprezintă o reparaţie adecvată a prejudiciului moral astfel încercat suma de 30.000 euro, în determinarea căreia s-a avut în vedere şi împrejurarea că ea trebuie să constituie atât o pârghie de sancţionare a pârâtei pentru încălcarea obligaţiei de a respecta drepturile reclamantei şi de a se abţine de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivelor drepturi, cât şi un mijloc de descurajare în a repeta fapta ilicită astfel sancţionată.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs, în termen legal reclamanta S.R.T. şi de pârâta SC C.T. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta S.R.T. a criticat argumentarea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenţei prejudiciului material, fără a contesta considerentele pentru care instanţa de apel a recunoscut dimensiunea morală a prejudiciului cauzat S.R.T. de către SC C.T. prin fapta ilicită a acesteia din urmă.
Deşi instanţa de apel a reţinut, totuşi, în mod corect afirmaţia reclamantei cu privire la sursa acestui prejudiciu, astfel cum această sursă a fost precizată cu documentul depus la termenul din 13 octombrie 2011 şi reafirmat în concluziile depuse de S.R.T. în faţa instanţei de apel, în mod greşit, a conchis în sensul inexistenţei vreunei probe cu privire la realitatea şi la întinderea prejudiciului material cauzat.
Prejudiciul recurentei reclamante are, în principal, două surse: pe de o parte, constă în costul dreptului de radiodifuzare a acestui program conţinând înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania, cheltuială publica pe care T. nu ar mai fi făcut-o pentru un drept neexclusiv, la care s-au adăugat costurile tehnice de înregistrare; pe de altă parte, S.R.T. a fost prejudiciată prin difuzarea abuzivă de către pârâtă, fără acordul titularului de drepturi şi fără plata unei licenţe, a programului conţinând meciul de fotbal.
Existenţa prejudiciului material este dovedită prin plata licenţei pentru achiziţionarea dreptului exclusiv de radiodifuzare înregistrată a meciului, prin contractul încheiat între F.R.F. şi S.R.T., din care rezultă că, în intenţia părţilor, exclusivitatea drepturilor dobândite a fost esenţială pentru decizia de a contracta şi pentru decizia de a efectua o cheltuială, cheltuială care, prin fapta ilicită a pârâtei, s-a dovedit a fi neeconomicoasă, condiţii în care T. nici nu a mai difuzat acea înregistrare.
Chiar dacă suma plătită de S.R.T. pentru acest meci nu a fost una determinată anume pentru meciul în litigiu, ci pentru un pachet de meciuri, această sursă a prejudiciului material, chiar dacă nu a fost determinată, a fost determinabilă prin simpla împărţire a licenţei totale la numărul meciurilor al căror drept exclusiv de radiodifuzare a înregistrării lor, a fost dobândit. Dacă această sumă totală este împărţită la 20 de meciuri, rezultă o licenţă pentru fiecare meci de 35700 euro.
Totuşi, cum în contractul încheiat între F.R.F. şi S.R.T. nu a fost prevăzut distinct un preţ pentru partida de fotbal România - Lituania şi cum acest preţ nu poate fi determinat nici prin simpla împărţire a valorii contractului, de 714.000 euro, pentru întregul pachet de drepturi dobândit de T., întrucât această sumă a fost oferită de T. cu precădere şi numai pentru interesul prezentat de înregistrările tv ale celor 5 partide de fotbal ale seniorilor contând pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal 2010, şi nu pentru partidele de fotbal ale copiilor oferite de F.R.F. în acelaşi pachet (dacă în pachetul de drepturi supus licitaţiei de către F.R.F. ar fi figurat numai drepturile pentru partidele de fotbal ale copiilor, S.R.T. nu ar fi oferit în cadrul licitaţiei nicio sumă), atunci prejudiciul material este determinabil prin împărţirea sumei de 714.000 euro la cele 5 meciuri ale seniorilor.
Pe de altă parte, dacă pârâta ar fi dorit să dobândească exclusivitatea legală a acestui drept de înregistrare şi radiodifuzare înregistrată a meciului, ar fi trebuit fie să ofere, urmare a licitaţiei organizate de F.R.F., o licenţă mai mare decât cea oferită de Televiziunea Publică în cadrul aceleiaşi licitaţii, fie să achite S.R.T. licenţa pe baza unei solicitări şi a unei negocieri a acestei solicitări, negociere de care S.R.T. a fost lipsită din cauza refuzului pârâtei de a solicita către S.R.T. cesionarea dreptului de a difuza înregistrarea, care a fost, astfel, lipsită de dreptul de a negocia, de a pretinde şi de a încasa plata unei licenţe.
II. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta SC C.T. SRL, a susţinut următoarele:
1. În mod greşit, instanţa a respins motivul de apel formulat de către pârâtă referitor la necompetenţa materială funcţională a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona litigiul, nefiind vorba despre un litigiu de proprietate intelectuală, ci despre un litigiu comercial.
Deşi instanţa de apel pleacă de la premisa corectă potrivit căreia între F.R.F. şi S.R.T. s-a încheiat un contract comercial, nefiind transmis niciun drept patrimonial sau nepatrimonial în legătură cu o operă de proprietate intelectuală care să aparţină F.R.F., nu duce până la capăt raţionamentul juridic, considerând în mod neîntemeiat că este vorba despre un litigiu civil, şi nu unul comercial, în considerarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări.
Prin urmare, instanţa de apel în mod nefondat consideră că obiectul contractului încheiat între F.R.F. şi S.R.T. îl constituie transmiterea unor drepturi în legătură cu o operă audiovizuală, în timp ce, în realitate, ceea ce s-a transmis de la F.R.F. către S.R.T. este dreptul de a realiza o operă audiovizuală, în sensul art. 1061 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum şi dreptul de a realiza, prin mijloace proprii, înregistrări ale anumitor meciuri de fotbal, şi de a difuza în exclusivitate aceste înregistrări, în condiţiile art. 1063 din Legea nr. 8/1996.
Înregistrarea transmisă (opera) de SC C.T. SRL este, în fapt, reluarea transmisiunii directe realizate de această societate, prin folosirea de mijloace proprii (cameramani, camera de luat vederi etc.), şi nu o înregistrare (operă) realizată de S.R.T.
Chiar S.R.T. recunoaşte faptul că drepturile sale se nasc şi devin incidente dispoziţiile Legii nr. 8/1996 doar odată cu realizarea înregistrării, ce nu a fost făcută de către S.R.T.V.
2. Instanţa de apel a stabilit existenţa unui prejudiciu moral şi cuantumul daunelor-interese aferente, cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Spre deosebire de modul de stabilire a cuantumului daunelor morale, existenţa însăşi a prejudiciului moral trebuie apreciat pe baza unor criterii obiective.
Astfel, în analiza modului în care fapta pârâtei a afectat imaginea intimatei faţă de terţi, instanţa trebuia să ţină cont de faptul că terţii nu au avut cunoştinţă de săvârşirea încălcării dreptului de exclusivitate al intimatei, în condiţiile în care raportul de audienţă emis de Agenţia Română pentru Măsurarea Audienţelor - avut în vedere de către raportul de expertiză contabilă administrat în faza apelului - a indicat că difuzarea înregistrării de către subscrisa a partidei de fotbal a avut o audienţă care a tins spre zero.
Pe de altă parte, în stabilirea obligaţiei pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 30.000 euro, instanţa a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului intimatei, ci şi sancţionarea pârâtei, pentru "a fi descurajată în a repeta fapta ilicită", ceea ce contravine principiilor instituţiei răspunderii civile delictuale, potrivit cărora acordarea daunelor este o consecinţă exclusivă a funcţiei reparatorii a acestei instituţii civile, nu şi a funcţiei educativ persuasive.
Plata unor daune interese nu pentru un prejudiciu care reclamanta l-ar fi suferit, ci pentru îndreptarea comportamentului pârâtei, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei.
Pretinsa prejudiciere a imaginii intimatei în faţa publicului telespectator prin crearea unui eventual dubiu asupra credibilităţii acesteia a fost reparat prin articolele de presă care au reluat atât constatarea din partea CNA a delictului civil săvârşit de pârâtă, cât mai ales recunoaşterea pe care pârâta însăşi a declarat-o cu privire la eroarea prin care s-a difuzat fără drept înregistrarea partidei de fotbal.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamantei S.R.T., reclamanta critică aprecierea instanţei de apel privind absenţa caracterului cert al prejudiciului material pretins suferit de către reclamantă prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului exclusiv al reclamantei de difuzare a înregistrării meciului de fotbal România - Lituania din cadrul preliminariilor Campionatului Mondial de Fotbal 2010, prin difuzarea fără drept, pe postul G., a înregistrării partidei respective.
Cu toate că reclamanta nu a încadrat în drept criticile formulate, se constată că motivele de recurs evocă prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor în situaţiile de încălcare a drepturilor recunoscute şi protejate prin această lege.
Drept urmare, din dezvoltarea motivelor de recurs, este posibilă analiza încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care urmează a se evalua modul de aplicare a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel.
Potrivit normei menţionate, "La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare: a) fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a)."
Pentru a formula concluzia absenţei caracterului cert al prejudiciului material, instanţa de apel a pornit de la premisa că cele două ipoteze legale au fost concepute ca modalităţi alternative de stabilire a despăgubirilor, iar cea de la lit. b) are caracter de excepţie şi a constatat că, în speţă, nu este incidentă niciuna dintre situaţiile legale, deoarece reclamanta nu a propus şi administrat un probatoriu pertinent pentru susţinerea ipotezei de la lit. b) şi nici nu a demonstrat că prejudiciul material este determinat ori determinabil în raport de criteriile înfăţişate de reclamantă, în cadrul lit. a) din art. 139.
Prin motivele de recurs, reclamanta nu a precizat în concret ipoteza legală în care pretinde că s-ar încadra criteriile propuse pentru cuantificare, însă, avându-se în vedere considerentele instanţei de apel, se deduce că recurenta se referă la cea de la lit. a), dată fiind şi absenţa oricărei critici referitoare la aprecierile vizând ipoteza de la lit. b), astfel cum au fost menţionate anterior.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a circumscris prejudiciul material invocat criteriului constând în cheltuielile pentru achiziţionarea dreptului încălcat, precum şi criteriului venitului pe care reclamanta l-ar fi încasat de la pârâtă în cazul în care i-ar fi cedat ea însăşi dreptul de a difuza înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania, drept pe care îl deţinea în exclusivitate.
În mod corect, instanţa de apel a verificat caracterul cert al prejudiciului material pretins, întrucât, pentru ca un prejudiciu să poată fi reparat, este necesar să fie cert atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare.
În ceea ce priveşte primul criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, niciuna dintre condiţiile prejudiciului cert nu este întrunită.
Ipoteza din art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 are în vedere consecinţele negative produse prin fapta ilicită asupra patrimoniului titularului dreptului încălcat, respectiv pierderile economice suportate ca urmare a încălcării, aşadar, pagubele materiale survenite ulterior săvârşirii faptei ilicite.
Or, costul dreptului de radiodifuzare a programului conţinând înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania - respectiv contravaloarea licenţei achitate cu ocazia licitaţiei organizate de F.R.F. -, nu poate fi socotit o pierdere financiară de natura celei vizate de legiuitor, cât timp diminuarea bugetului S.R.T. s-a produs anterior săvârşirii faptei pârâtei, la momentul achiziţionării dreptului de radiodifuzare, şi nu ca urmare a faptei de difuzare neautorizată a înregistrării partidei de fotbal.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că, după săvârşirea faptei ilicite, plata licenţei la licitaţia organizată de F.R.F. s-a dovedit o cheltuială "neeconomicoasă", deoarece dreptul achiziţionat nu a mai fost unul exclusiv.
Exclusivitatea dreptului de difuzare a înregistrării partidei de fotbal a fost dobândită în momentul încheierii contractului de cesiune cu F.R.F., iar acest caracter s-a conservat pe întreaga durată a contractului, din cuprinsul căruia nu rezultă că atingerile aduse exclusivităţii de către terţi, în mod nelegitim, ar reprezenta o cauză de încetare a acestei caracteristici a dreptului.
Susţinerea din motivarea recursului în sensul că, urmare a faptei pârâtei de difuzare a înregistrării partidei în dimineaţa zilei de 7 septembrie 2008, reclamanta a decis să nu mai difuzeze înregistrarea partidei, în după - amiaza zilei următoare celei de disputare a jocului (6 septembrie 2008), astfel cum era programat, nu a mai formulată până în acest moment, ca atare, nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât nu este susţinută de dovezi contrare grilei de programe din data de 7 septembrie 2008.
Totodată, chiar dacă s-ar considera că s-a produs un prejudiciu patrimonial de natura celui pretins, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că acesta nu este cuantificabil în modalitatea indicată de către reclamantă, respectiv prin împărţirea sumei totale de 714.000 euro plătite cu titlu de preţ al cesiunii dreptului de înregistrare şi difuzare exclusivă a înregistrării fie la numărul total de meciuri din pachetul achiziţionat (20, incluzând cele 5 meciuri de seniori, precum şi partidele oficiale şi amicale ale echipelor de juniori), fie doar la numărul partidelor jucate de echipa de seniori (5).
Această modalitate de calcul propune aplicarea unei prezumţii simple, constând într-o pondere egală a partidelor în costul total al pachetului ori, cel puţin, o pondere egală a partidelor de seniori, concomitent cu ignorarea totală a meciurilor de juniori.
Or, o asemenea prezumţie nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, chiar dacă s-ar accepta interesul mai ridicat al publicului pentru meciurile echipei de seniori faţă de cele ale juniorilor, sunt de luat în considerare şi alte elemente (precum un interes mai mare pentru transmisiunile directe - în cazul partidelor de juniori - faţă de cele înregistrate - ale seniorilor -, o audienţă mai scăzută în cazul difuzării înregistrării unei partide al cărei rezultat, cunoscut, a fost defavorabil echipei României etc.), care pot avea valoare în calculul costurilor pentru fiecare meci în parte, estimat în vederea participării la licitaţia organizată de F.R.F.
Drept urmare, instanţa de apel a constatat în mod corect că reclamanta nu a oferit elemente pertinente şi verificabile de natură a susţine modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci, motiv pentru care Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei ca fiind speculative, în condiţiile în care erau apte a fi probate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, respectiv contravaloarea licenţei prin care reclamanta i-ar fi cedat pârâtei, în urma unei negocieri, dreptul de a difuza înregistrarea partidei de fotbal, drept pe care îl deţinea în exclusivitate, se constată că, în principiu, este viabil în evaluarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, în contextul art. 139 alin. (2) lit. a), putând a se reţine un câştig nerealizat.
Cu toate acestea, în speţă, reclamanta, care furnizează un serviciu public de televiziune, ar fi trebuit să probeze o practică sau, cel puţin, un precedent în acordarea de licenţe de difuzare a unor evenimente sportive de interes naţional - chiar înregistrate -, destinate unui public larg, mai ales către o televiziune privată integrată într-un sistem bazat pe un acces restricţionat al publicului la programele şi serviciile furnizate (prin intermediul operatorilor de cablu).
În absenţa unor asemenea dovezi, nu se poate prezuma că reclamanta ar fi fost lipsită de beneficiul negocierii şi al obţinerii unui venit din acordarea licenţei de difuzare a programului conţinând partida de fotbal.
În plus, şi în cazul celui de-al doilea criteriu sunt valabile considerentele expuse anterior, în legătură cu imposibilitatea de cuantificare a cheltuielilor aferente unui singur meci de fotbal din pachetul de 20 de partide achiziţionate de la F.R.F.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii în ceea ce priveşte prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către reclamantă prin fapta pârâtei, drept pentru care va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă, se constată următoarele:
1. Instanţa de apel a respins în mod corect excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă, nefiind vorba despre un litigiu comercial, care să fi atras competenţa funcţională a secţiei specializate din cadrul Tribunalului Bucureşti (care funcţiona, încă, la data pronunţării sentinţei - 27 aprilie 2010).
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin decizia recurată nu s-a constatat că între F.R.F. şi S.R.T. s-a încheiat un contract comercial, prin care nu s-a transmis un drept patrimonial sau nepatrimonial de proprietate intelectuală asupra unei opere care să aparţină F.R.F.
Instanţa de apel a reţinut existenţa contractului amintit, fără a stabili, însă, natura acestuia şi a constatat că nu este relevant în determinarea caracterului litigiului de faţă, întrucât nu reprezintă cauza raportului juridic dedus judecăţii, acesta întemeindu-se pe răspunderea civilă delictuală.
În acelaşi timp, sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că dreptul invocat de către reclamanta S.R.T. ca decurgând din contractul de cesiune încheiat cu F.R.F. la data de 28 iulie 2008 nu ar fi un drept de proprietate intelectuală.
Prin contractul menţionat s-a transmis S.R.T. dreptul de difuzare, pe canalele autorizate ale cesionarei, a înregistrării integrale a celor 5 meciuri ce urmau a fi disputate de echipa naţională a României de fotbal masculin seniori, în calitate de gazde, din cadrul campaniei de calificare pentru Campionatul Mondial de Fotbal 2010, organizat de FIFA.
De asemenea, s-a transmis dreptul de transmisie în direct a meciurilor de echipele naţionale ale României de fotbal tineret şi juniori (care nu formează obiectul prezentului litigiu).
Înregistrarea urma a fi efectuată de către cesionară, prin mijloace proprii, conform art. 10.1 din contract, sens în care cedentul şi-a asumat obligaţia de a asigura, "la ieşirea carului de reportaj de la stadion ce aparţine radiodifuzorului ce transmite meciul în direct semnalul curat (clean feed) al transmisiei tv prin care se difuzează în direct (...) " (conform art. 12 lit. e) din contract).
Dreptul de difuzare a fost cesionat în exclusivitate, fiind de menţionat faptul că F.R.F. - ca structură sportivă de interes naţional, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică - era titularul drepturilor de transmisie radio şi televiziune la competiţiile pe care le organizează sau la care participă, în conformitate cu art. 45 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 36 din Legea nr. 69 din 2000 a educaţiei fizice şi sportului şi cu art. 51 alin. (2) lit. c) din Statutul F.R.F.
În ceea ce priveşte obiectul acestui drept, nu s-ar putea reţine că este reprezentat chiar de partidele de fotbal (şi, în general, de orice eveniment sportiv), deoarece acestea nu pot fi calificate drept opere, nefiind creaţii intelectuale originale, în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.
Cu toate acestea, merită relevate în context consideraţiile reţinute de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată la data de 4 octombrie 2011 în cauzele conexate C - 403 din 08 şi C - 429 din 08 (Football Association Premier League Ltd., NetMed Hellas SA ş.a. împotriva QC Leisure ş.a.).
Curtea a arătat că "evenimentele sportive ca atare prezintă un caracter unic şi, în această măsură, original, care le poate transforma în obiecte demne de o protecţie comparabilă cu protecţia operelor, această protecţie putând fi acordată, dacă este cazul, de diferitele ordini juridice interne", arătând că dreptul Uniunii Europene nu se opune unei protecţii eventual acordate de către un stat membru fie prin instituirea unei reglementări naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale, fie "prin recunoaşterea, cu respectarea dreptului Uniunii, a unei protecţii acordate acestor evenimente prin instrumente convenţionale încheiate între persoanele care au dreptul de a pune la dispoziţia publicului conţinutul audiovizual al respectivelor evenimente şi persoanele care doresc difuzarea acestui conţinut către publicul selectat de ele", fiind relevant în context considerentul (21) al Directivei 97/36, ce face referire la evenimente organizate de un organizator care are calitatea juridică de a vinde drepturi referitoare la evenimentul respectiv (parag. 100 - 103).
S-ar putea deduce, din considerentele Curţii, că este permis unui stat membru să recunoască unui eveniment sportiv o protecţie comparabilă cu protecţia operelor, fie prin legislaţie, fie prin efectele recunoscute convenţiilor de cesiune - de natura celei de faţă -, care ar implica, aşadar, intervenţia unei instanţe de judecată. O asemenea protecţie s-ar acorda doar evenimentelor de importanţă majoră pentru publicul general din Uniunea Europeană sau doar dintr-un anumit stat membru, astfel cum rezultă din considerentul (21) al Directivei 97/36 - de modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege şi acte administrative ale statelor membre cu privire la desfăşurarea activităţilor de difuzare a programelor de televiziune - la care se face explicit trimitere.
Este de precizat că, în România, Campionatul mondial de fotbal şi jocurile de calificare ale echipei naţionale a României la acest campionat sunt stabilite ca fiind evenimente de importanţă majoră prin H.G. nr. 47/2003, prin care s-a arătat că acestea pot fi difuzate, fie în direct, fie în transmisie decalată, doar în cadrul unui serviciu de programe cu acces liber, chiar dacă în condiţii de exclusivitate.
Considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost expuse cu scopul de a se releva faptul că nu este deplasat a asimila un eveniment sportiv major cu o operă în sensul legislaţiei proprietăţii intelectuale, însă nu li se va da curs în prezenta cauză în sensul calificării drept operă a partidei de fotbal disputate de România în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal 2010 şi al recunoaşterii unui drept de autor asupra acesteia în patrimoniul F.R.F.
O asemenea concluzie excede cadrului procesual în care s-au formulat cererile, susţinerile şi apărările părţilor, în plus, considerentele citate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost unele decisive în soluţionarea trimiterii preliminare care a format obiectul sesizării Curţii, ca atare, nu se impun cu caracter obligatoriu în cauză, în sensul unei anumite interpretări a art. 1 sau 7 din Legea nr. 8/1996 privind includerea evenimentelor sportive - chiar şi numai a celor de importanţă majoră - în categoria operelor protejate prin ele însele.
Dacă nu pot fi considerate opere de sine stătătoare, este neîndoielnic faptul că evenimentele sportive pot constitui obiectul unei înregistrări audiovizuale, definită în art. 1061 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ca fiind "orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare" şi care este protejată printr-un drept de proprietate intelectuală, recunoscut ca atare în legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
În speţă, transmiterea unui eveniment sportiv prin orice mijloc audiovizual (televiziune, internet etc.) constituie o înregistrare audiovizuală, prin captarea imaginilor şi a sunetelor ambientale de la locul evenimentului, aceasta formând obiectul dreptului de difuzare la care se referă art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, anterior citat.
Aşadar, chiar dreptul de transmisie televizată a competiţiilor la care participă echipele reprezentative de fotbal ale României, cesionat prin contractul încheiat între F.R.F. şi S.R.T., are natura unui drept de proprietate intelectuală, în considerarea obiectului său, protejat prin art. 1061 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Această natură este şi mai evidentă în cazul organismelor de televiziune, cărora Legea nr. 8/1996, prin art. 113 lit. f), le recunoaşte dreptul de comunicare publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de televiziune în locuri accesibile publicului, ca prerogativă a unui drept conex dreptului de autor.
Protecţia dreptului de difuzare ca un drept de proprietate intelectuală este asigurată prin voinţa legiuitorului independent de împrejurarea dacă propriile emisiuni şi servicii de programe ce reprezintă obiectul dreptului de difuzare pot fi calificate sau nu drept opere în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.
În cazul organismelor de televiziune, înregistrarea audiovizuală realizată cu mijloace tehnice proprii constituie un program de televiziune, în măsura în care la imaginile în mişcare, însoţite sau nu de sunet, se adaugă, în momentul fixării ori ulterior, elemente proprii organismului de televiziune, precum secvenţe video, audio şi/sau grafice, comentariul etc.
Acest program de televiziune beneficiază, aşadar, de o protecţie distinctă de eventuala protecţie recunoscută prin lege obiectului emisiunii, atunci când programul fixează o operă preexistentă.
Nu este exclus ca emisiunea televizată să reprezinte ea însăşi o operă audiovizuală - recunoscută drept creaţie intelectuală prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 -, iar această posibilitate există chiar în cazul retransmiterii unui eveniment sportiv, precum în speţă, apreciindu-se, de la caz la caz, dacă sunt întrunite exigenţele unei creaţii originale, în special prin tehnicile speciale de filmare.
Relevant în speţă, însă, este că legiuitorul recunoaşte protecţia retransmiterii unui eveniment sportiv printr-un drept de proprietate intelectuală, doar prin faptul că transmisiunea se efectuează în cadrul unui program de televiziune, realizat cu mijloacele tehnice ale acelui organism de televiziune.
Este de precizat faptul că protecţia este aceeaşi în cazul în care transmiterea televizată a fost efectuată atât simultan cu evenimentul, cât şi decalat faţă de acesta - precum în speţă -, prin captarea semnalului "curat" (clean feed) al transmisiei tv prin care se difuzează în direct (s-a arătat deja că în contract s-a menţionat obligaţia cedentului de a asigura reclamantei acest semnal la ieşirea de pe teren a carului de reportaj aparţinând radiodifuzorului care a avut dreptul exclusiv de a transmite în direct).
Fiecare organism de televiziune implicat realizează propriul program prin fixarea evenimentului, după caz, în cadrul transmisiunii în direct ori prin preluarea ulterioară a semnalului acestei transmisiuni.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, natura de drept de proprietate intelectuală al prerogativei de difuzare a unei emisiuni de televiziune - care interesează determinarea competenţei instanţei de judecată, inclusiv sub aspect funcţional, în cazul existenţei unor secţii specializate în cadrul aceleiaşi instanţe - nu depinde de realizarea efectivă a programului respectiv, cât timp apartenenţa la categoria drepturilor de proprietate intelectuală derivă din legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Inexistenţa unui program de televiziune asupra căruia poartă dreptul poate pune în discuţie doar realitatea unui drept subiectiv protejat în patrimoniul reclamantei, nu însăşi natura cu consecinţa inexistenţei unei fapte de încălcare a acestuia.
Or, recurenta nu a formulat critici decât pe aspectul prejudiciului, nu şi în privinţa faptei ilicite săvârşite de către pârâtă, fapt confirmat prin precizările verbale ale reprezentanţilor recurentei cu ocazia dezbaterilor asupra recursului.
Ca atare, niciunul dintre aspectele referitoare la fapta de încălcare a dreptului reclamantei, aşadar nici realizarea ori nerealizarea unei înregistrări audiovizuale realizate de către reclamantă, implicit nici existenţa ori inexistenţa dreptului asupra acesteia în patrimoniul reclamantei, nu pot fi analizate de către această instanţă de control judiciar, dezlegările instanţelor de fond intrând în puterea lucrului judecat.
Faţă de considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de către reclamantă prin fapta ilicită a pârâtei, instanţa de apel a reţinut că acesta a constat în dubiul creat publicului interesat asupra seriozităţii/credibilităţii organismului de televiziune îndreptăţit în mod exclusiv a transmite înregistrarea partidei de fotbal.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că terţii nu au avut cunoştinţă de săvârşirea încălcării dreptului de exclusivitate al reclamantei, dată fiind audienţa programului de televiziune difuzat de către pârâtă.
În contextul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de control judiciar este în măsură să cenzureze exclusiv criteriile aplicate prin decizia recurată, nu şi temeinicia concluziei formulate pe baza acestor criterii, în raport de probatoriul administrat, deoarece calea extraordinară de atac a recursului poate viza doar legalitatea deciziei de apel, prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu cuprind şi posibilitatea reevaluării probelor administrate.
În acest sens, se constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriul cunoaşterii de către publicul interesat a faptei pârâtei, pretins a fi fost ignorat, astfel încât recurenta tinde să repună în discuţie tocmai modul în care instanţa de apel a ajuns la concluzia redată în considerente, în raport de acest criteriu de determinare a existenţei prejudiciului.
Or, atare finalitate a motivului de recurs este inacceptabilă, în condiţiile în care o apreciere a gradului de cunoaştere de către publicul interesat de competiţiile de fotbal la care participă echipa reprezentativă a României nu poate fi făcută decât prin cercetarea conţinutului dovezilor înfăţişate de părţi.
Pe de altă parte, recurenta se referă la un singur mijloc de probă administrat, anume audienţa măsurată a programului de televiziune difuzat de către pârâtă; or, la dosar s-au depus dovezi din care rezultă faptul că incidentul a fost mediatizat, în contextul sancţionării pârâtei de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, la sesizarea reclamantei.
Terţii interesaţi au avut, aşadar, posibilitatea luării la cunoştinţă despre fapta pârâtei nu doar prin urmărirea programului de televiziune, ci şi din mass-media.
Contrar susţinerilor pârâtei, funcţia educativă a instituţiei răspunderii civile delictuale a fost avută în vedere de către instanţa de apel nu pentru aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, ci pentru sublinierea necesităţii angajării răspunderii pârâtei atât timp cât sunt întrunite condiţiile răspunderii civile.
Referirea făcută de instanţa de apel la funcţia educativă este adecvată, date fiind circumstanţele particulare ale speţei, anume difuzarea unui eveniment sportiv al cărei regim juridic este stabilit prin lege în sensul exclusivităţii recunoscute unei structuri sportive indicate de legiuitor şi, mai ales, împrejurarea că era vorba despre un eveniment de importanţă majoră, stabilit ca atare prin lege şi posibil a fi difuzat, fie în direct, fie în transmisie decalată, doar în cadrul unui serviciu de programe cu acces liber, chiar dacă în condiţii de exclusivitate (s-a menţionat deja H.G. nr. 47/2003 prin care Campionatul mondial de fotbal şi jocurile de calificare ale echipei naţionale a României la acest campionat sunt stabilite ca fiind evenimente de importanţă majoră).
Reglementarea în acest fel a pieţei serviciilor de televiziune în sfera evenimentelor cu impact social major reflectă preocuparea legiuitorului pentru interesul publicului larg, astfel încât tragerea la răspundere a faptelor de încălcare a drepturilor exclusive aparţinând anumitor organisme de televiziune care asigură accesul liber al unei părţi importante a publicului din România are, fără îndoială, un rol preventiv - astfel cum funcţia educativă este definită în doctrina de specialitate - în descurajarea încălcării legii şi a drepturilor legitime ale terţilor, nu mai puţin, în asigurarea respectării interesului consumatorilor de televiziune din România.
Recurenta-pârâtă susţine în mod greşit că, prin acordarea de daune morale, se ajunge la o dublă reparaţie, întrucât sancţionarea de către Consiliul Naţional al Audiovizualului a delictului săvârşit de pârâtă nu exclude atragerea răspunderii civile a pârâtei, dacă sunt întrunite condiţiile legale în acest sens.
Răspunderea civilă delictuală are o finalitate diferită de răspunderea contravenţională, urmărind repararea prejudiciului creat prin fapta de încălcare a dreptului subiectiv al titularului, astfel încât cele două tipuri de răspundere pot coexista.
Pe de altă parte, mediatizarea faptei nu constituie o reparaţie în sensul art. 139 din Legea nr. 8/1996: această normă prevede răspândirea informaţiilor referitoare la fapta de încălcare a dreptului, însă ca măsură dispusă de instanţa de judecată în condiţiile art. 139 alin. (14) lit. d) din lege (în forma de la data pronunţării hotărârii primei instanţe din cauză), respectiv prin publicarea în mijloacele de comunicare în masă a înseşi hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat existenţa faptei de încălcare, nu ca o reflectare spontană a unui fapt, precum în speţă.
Faţă de considerentele expuse şi ţinând cont şi de faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reprezintă o chestiune de apreciere la latitudinea instanţei de fond, care nu poate fi cenzurată pe calea controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat şi îl va respinge ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.R.T. şi de pârâta s-a conchis C.T. SRL împotriva Deciziei nr. 23A din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6314/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6425/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
