ICCJ. Decizia nr. 6428/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6428/2012

Dosar nr. 1658/2/2011

Şedinţa publică din 19 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii S.M.O.M. şi S.F.N. au chemat în judecată Ministerul Culturii şi cultelor şi Muzeul Ţăranului Român şi au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor să transmită către pârâtul Muzeul Ţăranului Român notificarea referitoare la cele două construcţii situate în comuna Hereşti, sat Hotarele, judeţ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. şi Casa S., şi terenul ce formează curtea acestor construcţii, împreună cu toate actele care formează dosarul de notificare; să oblige pârâtul Muzeul Ţăranului Român să rezolve notificarea, în sensul restituirii în natură a celor două construcţii situate în comuna Hereşti, sat Hotarele, judeţ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. şi Casa S., şi terenul ce formează curtea acestor construcţii; în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor este persoana deţinătoare, să se dispună obligarea acestui pârât la restituirea în natură a celor două construcţii situate în comuna Hereşti, sat Hotarele, judeţ Giurgiu, cunoscute sub denumirea de Casa familiei N.H. şi Casa S., şi terenul ce formează curtea acestor construcţii; să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 5351/RT din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor.

Într-un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 43 din 26 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, considerându-se că în mod greşit contestaţia împotriva Deciziei nr. 5351 din 29 august 2003, a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât, pe de o parte, nu s-a pronunţat decât asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor edificate pe teren, iar, pe de altă parte, deoarece comunicarea deciziei contestate nu s-a realizat prin scrisoare recomandată, în temeiul art. 86 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât termenul de contestaţie nu a început să curgă, contestaţia fiind formulată în termenul legal.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti , secţia a IV-a civilă, sub nr. 5025/3/2007, iar în rejudecare prima instanţă a administrat proba cu înscrisuri, cu expertiză în specialitatea topografie şi cadastru şi proba cu expertiză în construcţii.

Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1302 din 29 septembrie 2010 prin care a admis în parte contestaţia, a anulat decizia de respingere a notificării din 29 august 2003 emis de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire şi a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional) ca, prin decizie motivată, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să le acorde în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a pornit în analiza sa prin a consta că notificarea nr. 659 din 05 februarie 2002 formulată de reclamantul S.F.N., prin care a solicitat restituirea imobilului din comuna Hereşti, sat Hotarele, judeţ Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 81 ha - teren ce a fost expropriat în baza Decretului 83/1949 - şi construcţii, nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 în Legea nr. 10/2001, republicată şi completată, cu privire la toate capetele de cerere.

Prin urmare, a considerat că se regăseşte în ipoteza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind vorba despre un refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea ce-i conferă instanţei sesizate competenţa şi îndreptăţirea de a soluţiona pe fond notificarea.

S-a constatat că reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de succesori în drepturi ai fostului proprietar cu certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă depuse la dosar.

În privinţa terenului, s-a reţinut pe baza extrasului din Decretul de expropriere nr. 83/1949 că pe numele D.S. s-au expropriat 81 ha reprezentând terenuri, livezi, fâneţe, vii, fără nicio referire la construcţii.

Ulterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li s-au retrocedat în total 77 ha teren în temeiul Legii nr. 18/1991, iar notificarea trimisă în baza Legii nr. 10/2001, deşi face referire şi la terenuri, fâneţe, vii, etc, nu există nicio dovadă că restul terenului ce nu a fost reconstituit acestora, intră sub regimul Legii nr. 10/2001.

Concluzionând, tribunalul a reţinut că terenul a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, iar, întrucât prin decizie a fost respinsă în tot notificarea, ea este lovită de nulitate în ceea ce priveşte terenul care, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu poate forma obiectul acestei legi.

Pretenţia reclamanţilor de restituire în baza Legii nr. 10/2001 a vreunei suprafeţe de teren a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada că în proprietatea statului au rămas terenuri nerestituite şi care cad sub incidenţa acestei legi.

Cu referire la construcţiile solicitate, s-a reţinut că atât casa N.H., cât şi Casa S. fac parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, însă, în considerarea destinaţiei lor actuală - ambele regăsindu-se pe lista monumentelor istorice la poziţia 28372, în Complexul Muzeal Hereşti, incluse pe listă încă din 1992, la poziţia 188, aparţinând domeniului public al statului - dar şi a faptului că ulterior incendiului din 1931 ce a afectat casa N.H., fostul proprietar a abandonat imobilul monument istoric, ce a fost apoi recuperat, restaurat şi readus la valoarea iniţială prin diligenta şi pe cheltuiala statului român, s-a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la a obţine restituirea în natură a acestor construcţii, ci doar la a primi măsuri reparatorii prin echivalent, prin bunuri sau alte servicii oferite în compensare ori despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin Decizia civilă nr. 696A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis ambele apeluri formulate de apelanţii - reclamanţi S.M.O.M. şi S.F.N. şi de apelantul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împotriva Sentinţei civile nr. 1302 din 29 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Muzeul Naţional al Ţăranului Român.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul Muzeul Ţăranului Român să restituie în natură contestatorilor imobilul din comuna Hereşti, sat Hotarele, judeţul Giurgiu, compus din 5.161 mp. teren - curţi, construcţii şi 33.705 mp. - teren grădină zarzavat (total 38.866 mp teren), identificat conform raportului de expertiză topo întocmit de expert L.G., construcţiile casa S. şi casa N.H., identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert D.C., cu obligaţia contestatorilor de a menţine afectaţiunea acestui imobil pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Deşi notificarea nr. 32 din 2002, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Comuna Hereşti - Hotarele, Judeţul Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 81 ha şi construcţii cu anexe, ce a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187 din 2 martie 1949, a fost formulată doar de numitul V.S.F., fiul fostului proprietar, acţiunea de faţă, în contestarea deciziei emisă în soluţionarea acestei notificări şi a refuzului soluţionării unei părţi a solicitărilor din notificare, a fost promovată atât de succesorul legal al notificatorului, cât şi de sora notificatorului, aceştia necontestându-şi îndreptăţirea de a emite pretenţii în legătură cu modul de soluţionare a notificării şi, implicit, în legătură cu bunurile solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, împrejurare acceptată ca atare de Curte şi explicată pe tărâmul ideii de mandat tacit în virtutea căruia a acţionat notificatorul V.S.F., care a înţeles să valorifice pentru el şi pentru sora sa, ca moştenitori ai fostului proprietar, drepturile decurgând din acest act normativ reparatoriu.

Dreptul de proprietate al autorului C.D.S. asupra imobilului notificat a fost, de asemenea, dovedit cu avizul din 26 iulie 1933, cu extrasul eliberat de Arhivele Naţionale din "Tabelul de moşii expropriate în baza Decretului nr. 83/1949 de completare a Legii nr. 187 din 2 martie 1949, din cuprinsul Judeţului Ilfov" şi cu formularele de inventariere şi evaluare a patrimoniului fermei Hereşti.

Suprafaţa de teren de 81 ha împreună cu construcţiile aparţinând conacului, arie, parcuri, ce au rămas în patrimoniul fostului proprietar în urma exproprierilor realizate în baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, au fost ulterior preluate de stat de la acesta în baza Decretului nr. 83/1949, după cum rezultă din documentul aflat la dosar fond.

Chiar dacă în descrierea proprietăţii ce s-a preluat de la numitul C.D.S. apare în mod clar evidenţiată grădina de zarzavat în suprafaţă de 3,3700 ha, fără nicio referire la imobilele construcţii, este neîndoielnic faptul că şi acestea au făcut obiectul preluării abuzive de către stat de vreme ce, începând chiar cu anul 1949, lucrările de specialitate publicate, la care expertul construcţii face referire în raportul său menţionează că acestea s-au aflat în sfera de dispoziţie şi administrare a autorităţilor de stat ale vremii.

De altfel, nici nu ar fi fost posibil de conceput ca autorităţile comuniste să fi preluat terenul fermei Hereşti, dar să lase mai departe în proprietate fostului deţinător construcţiile situate pe teren.

Ulterior, statul comunist a înfiinţat în perimetrul fostei ferme Hereşti un complex muzeal care, prin Ordinul nr. 410 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii a fost trecut din subordinea Muzeului Satului în subordinea Muzeului Ţăranului Român; actualul Complex Muzeal Hereşti, incluzând "Casa de piatră U.N." şi Casa S.", face parte din bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, regăsindu-se pe lista monumentelor istorice la poziţia 28.372.

Expertiza topografică administrată în faţa primei instanţe a identificat imobilul - teren notificat şi singurul ce a mai rămas nerestituit reclamanţilor din totalul averii de 81 ha, ce a aparţinut autorului C.D.S., în urma aplicării legilor reparatorii ale fondului funciar (reclamanţilor reconstituindu-li-se dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii 1/2000 şi Legii nr. 247/2005, asupra unei suprafeţe totale de 50 ha teren arabil şi 27 ha teren forestier, în calitatea lor de moştenitor ai numitului S.C.D., potrivit înscrisurilor aflate la dosarul de fond al Tribunalului Bucureşti), stabilindu-se că acesta este în suprafaţă aproximativă de 4 ha (în concret, 38.866 mp), fiind situat în intravilanul localităţii Hereşti, judeţul Giurgiu, aflat în întregime în administrarea Muzeului Ţăranului Român împreună cu construcţiile de pe teren şi constând în 5161 mp teren curţi-construcţii şi 33.795 mp teren grădină de zarzavat.

Imobilul situat în intravilanul localităţii Hereşti, judeţul Giurgiu, fosta proprietate a lui C.D.S., a fost identificat pe baza comparaţiei dintre planul topografic actual suprapus planului de situaţie a castelului şi curţii proprietăţii Hereşti, datând din iunie 1876, întocmit de arhitect P., deţinut de reclamanţi, expertul concluzionând că identitatea terenului şi a amplasamentului s-au verificat integral şi fără niciun dubiu.

În raportul de expertiză topografică, corectat prin suplimentul la acest raport, s-a arătat că din totalul suprafeţei iniţiale a terenului de 39.453 mp, cât a aparţinut autorului reclamanţilor a fost înstrăinată o parte din construcţia nouă, adăugată pe teren şi notată cu C8 (respectiv, suprafaţa de 373 mp, restul de 166 mp din această construcţie rămânând în continuare în administrarea Muzeului Ţăranului Român) împreună cu suprafaţa de 753 mp teren aferent, vânzare realizată în cadrul procesului de privatizare.

În raport de această identificare a terenului, Curtea a notat că ea concordă cu datele şi informaţiile din documentele vechi privitoare la proprietatea lui C.D.S., respectiv - extrasul din "Tabelul de moşii expropriate" în care se menţionează grădina de zarzavat; în suprafaţă de 3,3700 ha, - înscrisul sub semnătură privată înregistrat în evidenţele Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, în care se menţionează "(...) s-a constatat că parcul cu clădirile şi ruinele istorice, erau considerate ca un monument al naturii şi deci o întindere de circa 4 ha, inexpropriabile, de nesocotit în cotă", - tabelul III din formularul de inventariere şi evaluare a patrimoniului, în care se menţionează "conac, arie, parcuri" în suprafaţă de 4,64 ha.

Cât priveşte situaţia construcţiilor, acestea au fost identificate şi evidenţiate atât în expertiza topometrică, dar şi în cea construcţii, stabilindu-se în privinţa lor următoarele:

Casa N.H., cunoscută şi sub denumirea de "Casa de piatră" din Hereşti, este o casă de secol XVII, având o suprafaţă construită la sol de 340 mp şi care are în prezent structura şi forma iniţială, aşa cum a fost ea construită de familia N., fiind liberă la data expertizei şi doar beciurile având depozitate obiecte aparţinând Muzeului Satului.

Casa S., cunoscută şi sub denumirea de "Casa administraţiei", construită în jurul anului 1835, nu a suferit modificări faţă de construcţia iniţială, păstrându-se în perimetrul şi structura sa iniţiale, având o suprafaţă construită la sol de 247 mp şi fiind utilizată de Muzeul Ţăranului Român ca depozit.

Ambele aceste construcţii se află în administrarea intimatului Muzeul Ţăranului Român, în privinţa celorlalte construcţii care constituie mai degrabă anexe ale celor dintâi neprecizându-se dacă au fost construite de acelaşi intimat ce administrează întregul domeniu.

Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că intimatul Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional are calitate de unitate deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind ţinut, deci, să răspundă la notificare şi să recunoască reclamanţilor drepturile cuvenite în baza acestei legi.

Este adevărat că acesta a fost emitentul deciziei ce a soluţionat parţial notificarea trimisă de V.S.F., decizie ce a fost contestată în cauză, însă nu acest element este de natură să dea calificarea noţiunii juridice de "unitate deţinătoare" şi să conducă la identificarea acestei entităţi, dintre cele atrase în proces prin acţiunea reclamanţilor.

Curtea a considerat îndreptăţite criticile apelantului pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, care s-a plâns prin apelul declarat de stabilirea eronată în sarcina sa a obligaţiei de emitere a deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor, chiar dacă prin această poziţie procesuală a sa îşi contrazice singur propria decizie din 29 august 2003 emisă în soluţionarea notificării trimisă în cauză.

Întrucât prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, califică drept unitate deţinătoare oricare din entităţile acolo menţionate şi care deţin, la data intrării în vigoare a legii, imobilele - terenuri şi construcţii - ce au fost preluate abuziv şi indiferent de destinaţia acestora, fără ca legea să califice noţiunea de "deţinere" (anume, în sensul de a avea în vedere deţinerea în proprietate) ceea ce înseamnă că îndeplineşte condiţia legală şi cel care deţine cu titlu precar, spre exemplu cel ce are bunul în administrare, Curtea a apreciat că această calitate aparţine în prezenta cauză intimatului pârât Muzeul Ţăranului Român, în privinţa căruia s-a stabilit, pe baza probatoriilor administrate, că exercită dreptul de administrare asupra imobilelor litigioase încă din anul 1990, în virtutea Ordinului nr. 419 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii (denumirea de la acea dată).

Pentru aceste motive şi în aceste limite apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a fost găsit întemeiat şi el a fost admis.

De asemenea, instanţa de apel a considerat greşită argumentarea soluţiei dată de prima instanţă în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 5351/RT din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor în soluţionarea Notificării nr. 32 din 2002, argumentare care a fost avută în vedere şi în soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamanţilor, inducând o soluţie eronată şi în privinţa acestora.

Astfel, fără să analizeze în niciun fel criticile reclamanţilor îndreptate împotriva Deciziei contestate nr. 5351/RT din 29 august 2003, tribunalul a reţinut că aceasta ar fi lovită de nulitate întrucât terenul vizat prin notificare intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991.

Raţionamentul primei instanţe este, înainte de toate, contradictoriu cu soluţia pe care o impune în numele acestuia întrucât, dacă lucrurile ar sta astfel, ar însemna că totuşi, decizia Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, de respingere a Notificării nr. 32/2002, este corectă, de menţinut, cu singura schimbare a motivării sale.

Argumentul primei instanţe este însă şi greşit, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu intră sub incidenţa sa terenurile situate în extravilanul localităţilor, indiferent ca aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ei ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997.

Or, probatoriile cauzei au evidenţiat ca terenul ce a constituit curtea şi grădina de zarzavat aparţinând fermei numitului C.D.S. din localitatea Hereşti, judeţul Giurgiu face parte din intravilanul localităţii, expertul topo precizând în mod expres acest amănunt, confirmat şi prin adresa Primăriei Comunei Hereşti aflată la dosar apel.

De altfel, poziţionarea întregului ansamblu de teren şi construcţii însumând 4 ha, reiese şi din înscrisul sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, în care se precizează că "parcul cu clădirile şi ruinele istorice erau considerate ca un monument al naturii, fiind în mereaua satului, având casa număr de ordine al comunei (...)". mereaua satului indicând situarea acestui domeniu pe hotarul, moşia satului.

De asemenea, a reieşit că în procedura Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 247/2005 li s-a reconstituit reclamanţilor dreptul de proprietate doar asupra unei suprafeţe de 77 ha teren (50 ha arabil şi 27 ha păduri) din totalul de 81 ha, ce a aparţinut autorului lor, C.D.S., rămânând neretrocedată doar suprafaţa de 4 ha teren intravilan, împreună cu construcţiile situate pe aceasta, ce constituie aria fostului conac sau fermei pentru care s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi care, în acord cu textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestui act normativ, neexistând niciun argument legal de a susţine contrariul.

Este adevărat că pe calea notificării trimisă în baza Legii nr. 10/2001, descendentul lui C.D.S. a solicitat restituirea întregii suprafeţe de 81 ha teren ce a aparţinut autorului său şi că, din tot acest teren, 77 ha, cât s-a restituit deja reclamanţilor, intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, constituind teren extravilan cu destinaţie agricolă sau forestieră, însă acesta nu constituie un argument nici de a susţine că întregul teren vizat prin notificare intră în sfera de aplicare a acestor legi reparatorii ale fondului funciar şi nici de a respinge în bloc notificarea, atât unitatea deţinătoare a bunurilor învestită cu soluţionarea acesteia, cât şi prima instanţă având de făcut distincţiile necesare în funcţie de categoria şi regimul juridic diferit al categoriilor de teren aflate în discuţie.

Însă argumentul greşit al primei instanţe, în sensul că terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 18/1991 nu justifică şi infirmarea soluţiei de anulare a deciziei de respingere a notificării din 29 august 2003, soluţie ce se impune a fi menţinută chiar şi numai pentru argumentul rezultat din analiza efectuată până în prezent, anume al emiterii acestei decizii de către altă entitate decât cea chemată prin lege să soluţioneze notificarea, respectiv de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în loc de Muzeul Naţional al Ţăranului Român, cel ce administrează complexul muzeal Hereşti cuprinzând terenul în suprafaţă de 38.866 mp şi construcţiile situate pe acesta.

Soluţia de anulare a acestei decizii se impune şi pentru caracterul nefondat al argumentelor arătate de entitatea emitentă a acesteia în justificarea respingerii notificării, întrucât notificarea trimisă de V.S.F. a respectat exigenţele art. 22 din Legea nr. 10/2001, contrar celor reţinute de minister, fiind comunicată prin executorul judecătoresc I.I. din Bucureşti, la care a fost înregistrată sub nr. 32/2002, conţinând toate elementele de identificare a bunurilor solicitate şi având însoţite înscrisuri doveditoare (potrivit înscrisurilor aflate la dosarul de fond, înscrisuri comunicate de Primăria Comunei Hotarele, Ministerului Culturii).

Analizând pe fond notificarea, Curtea a apreciat, contrar celor dezlegate de tribunal, că în raport de situaţia de fapt şi de cea juridică a bunurilor notificate şi rămase nerestituite, respectiv suprafaţa de aproximativ 4 ha teren intravilan (exact, 38.886 mp) şi construcţiile situate pe acesta constând în casa N.H. şi casa S., se impune restituirea lor în natură către succesorii în drepturi ai fostului proprietar în acord cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 9 şi 16 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, cu referire la imobilul teren în suprafaţă de 38.886 mp, constând în 5.161 mp teren curţi - construcţii şi 33.705 ha grădină de zarzavat, s-a menţionat deja că probatoriile administrate cu relevat că acesta este situat în intravilanul localităţii Hereşti, judeţul Giurgiu, aflându-se integral în administrarea Muzeului Ţăranului Român şi făcând parte, împreună cu cele două construcţii situate pe el, cu valoare istorică - casa N.H. şi casa S., din Complexul Muzeal Hereşti.

În privinţa construcţiilor, expertiza tehnică construcţii administrată la instanţa de fond a stabilit, cu referire la Casa S. (sau Casa administraţiei) că aceasta nu a suferit modificări faţă de construcţia iniţială, neexistând extinderi pe orizontală sau verticală, fiind utilizată de Muzeul Satului ca depozit. Asupra acesteia au fost executate în timp doar lucrări de reparaţii şi întreţinere curente, reparaţii ciclice necesare exploatării normale a construcţiei sau lucrări pentru transformarea construcţiei în muzeu.

Cu referire la casa N.H., aceeaşi expertiză a stabilit inclusiv pe baza atestărilor documentare, că aceasta nu a mai fost locuită de la începutul anului 1931, când a avut loc un incendiu, casa rămânând părăsită, dar cu zidăria în picioare. În 1949 a fost începută dărâmarea casei în scopul folosirii pietrelor la fundaţia unui grajd al Gospodăriei Colective, ce avea pământul în folosinţă; până la luarea de măsuri împotriva distrugerii, a fost demolată o parte din zidăria etajului. Ulterior, statul a luat măsuri de protejare a monumentului de la Hereşti şi de refacere a casei în structura sa iniţială, dată de familia N.

Date fiind lucrările de reparaţii şi restaurări efectuate de statul comunist în privinţa acestei construcţii începând cu anul 1954, prin răspunsul său la obiecţiunile formulate în cauză, expertul construcţii a făcut o estimare procentuală a elementelor arhitectonice vechi şi celor adăugate prin aceste lucrări, care se regăsesc astăzi în construcţia acestei case.

Astfel, expertul a stabilit că parterul şi pivniţele reprezintă 60% din construcţie şi s-au păstrat în întregime, în timp ce etajul, care reprezintă 30% din construcţie, s-a păstrat în proporţie de 30%, iar acoperişul, cu un procent de 1% din construcţie, a fost refăcut în totalitate.

S-a concluzionat că 69% din casa veche se regăseşte în construcţia prezentă, casa având aceeaşi amprentă la sol şi aceeaşi formă pe verticală (acelaşi volum) cu casa construită de familia N.H. în secolul XVII. Nu s-a adăugat ceva nou, ci a fost reconstruit în parte etajul şi acoperişul, fiind efectuate lucrări de reparaţii şi consolidări.

Chiar dacă şi în privinţa acestei construcţii expertiza notează că parterul şi etajul erau libere, iar în beciuri erau depozitate obiecte aparţinând Muzeului Satului, Curtea nu neagă destinaţia de muzeu atribuită de statul român acestor aşezăminte.

Însă nici acest element, după cum nici cel privitor la abandonarea de către fostul proprietar a Casei N. în urma incendiului din 1931 ori al lucrărilor de consolidare şi reparaţii efectuate sub regimul comunist la aceeaşi construcţie, nu constituie motive legale de exceptare de la măsura reparatorie a restituirii în natură, după cum eronat a apreciat tribunalul.

Astfel, în contradicţie totală cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată, referitoare la imobilele având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 4, cuprinzând imobilele ocupate de instituţii culturale (teatre, opere, biblioteci, muzee), prima instanţă a hotărât că reclamanţilor nu li se poate acorda măsura reparatorie a restituirii în natură, ci doar aceea a despăgubirii lor prin echivalent, dată fiind destinaţia actuală a bunului de muzeu şi apartenenţa sa la domeniul public al statului. Aceasta, în ciuda faptului că voinţa finală a legiuitorului a fost aceea de a asigura restituirea în natură foştilor proprietari ori succesorilor lor în drepturi, inclusiv în privinţa unor astfel de bunuri şi fără a mai face în niciun fel distincţia după cum acestea aparţin ori nu domeniului public ori după cum servesc ori nu desfăşurării unor activităţi de interes public (distincţie prezentă în forma iniţială a art. 16), Curtea notând că toate bunurile din anexa nr. 2 a legii fac parte din aceste categorii.

Şi celălalt argument reţinut de prima instanţă în justificarea soluţiei de nerestituire în natură a imobilelor către reclamanţi, respectiv cel privitor la abandonarea bunului de către proprietar în urma incendiului din 1931 şi la efectuarea de lucrări de restaurare şi reparaţii la casa de piatră de către statul comunist, este contrar dispoziţiilor clare şi neîndoielnice ale legii.

Astfel, potrivit art. 9, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Împrejurarea că în urma incendiului din 1931, casa N.H. nu a mai fost locuită de proprietarul său, fiind abandonată, nu justifică sancţionarea fostului proprietar prin decizia de a nu-i mai restitui în deplină proprietate acest bun, o astfel de sancţiune neexistând consacrată la nivel legislativ nici împotriva înşişi proprietarilor neglijenţi.

Este adevărat că statul uzurpator a început să se preocupe din anul 1954 de restaurarea acestui monument arhitectonic, executând lucrări de reconstruire şi reparaţii la acesta, dar prevederile art. 19 alin. (1) din lege, privind existenţa unui imobil nou, nu se circumscriu ipotezei cazului de faţă, întrucât un procent de 69% din casa veche se regăseşte în construcţia prezentă.

Ţinând cont că legiuitorul nu a condiţionat măsura reparatorie a restituirii în natură de volumul ori cuantumul lucrărilor de consolidare, reparare ori întreţinere a imobilelor pe care le-a preluat abuziv şi pe care le-a stăpânit mai bine de 50 de ani, cu referire la cele executate la Casa N.H., ordonând administrarea de probe în acest sens, Curtea nu regăseşte în cauză niciun motiv legal de a nu da curs solicitării reclamanţilor şi de a le recunoaşte acestora îndreptăţirea legală de a beneficia de măsura reparatorie prioritară a legii, aceea a restituirii în natură, consacrată prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), art,9 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nici existenţa pe terenul cu destinaţia curţi - construcţii a unor construcţii cu caracter nou, inexistente la data preluării abuzive, nu se poate opune recunoaşterii acestui drept în favoarea reclamanţilor, Curtea observând că majoritatea acestora, identificate prin ambele expertize administrate în cauză, are mai degrabă funcţiunea de anexe (sală motoare, magazie metalică, grup sanitar).

În tot cazul, reglementarea raporturilor juridice dintre părţi, născute în legătură cu acestea, se va putea realiza pe tărâmul art. 494 C. civ.

În ceea ce priveşte obligaţia contestatorilor de a menţine afectaţiunea acestui imobil pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, Curtea a avut în vedere păstrarea unui just echilibru între drepturile recunoscute reclamanţilor şi cele ale autorităţii care administrează imobilele, pornind de la durata îndelungată a procedurii demarate pentru obţinerea acestei recunoaşteri, procedură iniţiată în anul 2002, şi luând în considerare perspectiva certă că va mai trece un timp considerabil până la momentul finalizării irevocabile a acesteia.

Curtea a obligat în mod direct pe acest intimat pârât să asigure recunoaşterea drepturilor cuvenite reclamanţilor şi nu a mai dat curs solicitării iniţiale din cererea acestora, de a obliga Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional să transmită pârâtului Muzeul Naţional al Ţăranului Român notificarea lor în vederea rezolvării acesteia, dat fiind că acest din urmă pârât a fost prezent de-a lungul întregii proceduri judiciare şi şi-a exercitat deplin dreptul la apărare în cauză, exprimându-şi inclusiv opinia asupra notificării în sensul opoziţiei faţă de cererea de restituire în natură.

Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, privitoare la recunoaşterea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire şi la anularea deciziei de respingere a notificării din 29 august 2003 emisă de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor, argumentele reţinute în soluţionarea pe fond a notificării pledând, de asemenea, separat de celelalte motive de nulitate reţinute de Curte, în favoarea anulării acestui act juridic.

Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Muzeul Naţional al Ţăranului Român pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel în mod greşit a constatat că reclamantul S.F.N. are calitate de succesibil, repus în drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât, în conformitate cu prevederile Codului civil, calitatea de succesor se dovedeşte numai cu un certificat de moştenire. Reclamantul nu a făcut niciun demers în vederea modificării sau anulării certificatului de moştenitor din 03 octombrie 1962. Reclamantul posedă un certificat de moştenitor valabil numai după autorul său şi pentru bunurile ce i-au aparţinut exclusiv acestuia, fără a fi specificat nicăieri că autorul său a avut calitatea de moştenitor al defunctului C.D.S.

Conform art. 700 C. civ., "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii". În cazul când moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea. (C. civ. 692, 709, 1890). Prin urmare, reclamantul sau autorul acestuia ar fi trebuit ca, în interval de şase luni de la data înlăturării cazului de forţă majoră (după decembrie 1989) să se adreseze instanţelor române pentru a i se recunoaşte calitatea de moştenitor şi a putea reintra în drepturile sale legale.

Conform aplicării ordinii importanţei legilor, Codul civil este o lege cu o greutate mai mare decât Legea nr. 10/2001, prin urmare, în vederea aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie ţinut cont de prevederile Codului civil.

De asemenea, de la data căderii regimului comunist şi până la data depunerii cererii de retrocedare (2002) autorul reclamantului a avut suficient timp pentru a efectua demersurile necesare dovedirii calităţii sale de moştenitor. Din actele depuse la dosar se observă că reclamantul sau autorul acestuia nu au făcut acest demers.

De asemenea, conform art. 4 alin (4) din Legea nr. 10/2001 "De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire". Prin urmare, i se poate restitui imobilul persoanei semnatare a cererii de retrocedare, doar dacă aceasta face dovada calităţii sale de moştenitor legal al imobilului. Legea nr. 10/2001 nu vorbeşte în cuprinsul ei despre posibilitatea existenţei unui mandat tacit.

Persoana care nu a făcut demersul de a solicita printr-o notificare în nume personal un imobil preluat abuziv este exclusă din decizia de retrocedare, cota sa revenind persoanei care a formulat notificarea. Prin urmare, nu se regăseşte în cuprinsul legii temeiul de drept invocat de instanţa de apel, respectiv ideea de mandat tacit în virtutea căruia a acţionat notificatorul V.S.F., care a înţeles să valorifice pentru el şi pentru sora sa, ca moştenitori ai fostului proprietar, drepturile decurgând din acest act normativ reparatoriu.

Pe fondul cauzei, recurenta critică soluţia instanţei de apel arătând că în motivare, instanţa de apel arată faptul că întreaga moşie în suprafaţă de 81 ha, deţinută în anul 1948 de C.D.S., a fost trecută la stat în baza art. 2 al Decretului nr. 83/1949, venit să completeze Legea nr. 187/1945, Legea reformei agrare.

Prin urmare, este vădit faptul că statul român a intrat în posesia întregii moşii în baza Legii reformei agrare, nu a unei alte legi care să privească strict imobilele deţinute de acel proprietar.

După cum se observă, clădirile edificate pe aceste moşii erau trecute în proprietatea statului sub efectul faptului că acestea se aflau pe terenurile ce intrau sub incidenţa legii reformei agrare.

Acest decret şi legea reformei agrare - însăşi, nu făcea distincţie între terenurile aflate în intravilanul şi cele aflate în extravilanul localităţii.

Instanţa de fond, în mod corect, a încadrat solicitarea formulată de reclamanţi ca intrând sub incidenţa Legii nr. 18/1991 şi nu a Legii nr. 10/2001, în speţă, fiind vorba de retrocedarea unui teren agricol, ce are în subsidiar edificate pe el corpuri de construcţii care reprezintă practic o anexă la acea cerere.

De asemenea, destinaţia de gradină de zarzavat a fost dată încă din anul 1881, apărând pe planurile pe care reclamanţii le-au prezentat instanţei în cursul dosarului şi care au stat la baza realizării expertizei topo-cadastrale. Ţinând cont şi de faptul că statul român nu a schimbat destinaţia acestui teren, în mod clar această retrocedare trebuie să intre sub auspiciile Legii nr. 18/1991.

Instanţa de apel susţine că datorită faptului că imobilul se află în intravilanul localităţii, acesta intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1), dar nu ţine cont de prevederile Legii nr. 18/1991 care cuprinde şi terenuri aflate în intravilanul localităţilor. Legea nr. 18/1991 se referă la terenuri, după destinaţia acestora şi nu numai după situarea acestora.

Sub aspectul unităţii deţinătoare, recurentul menţionează că este instituţie publică cu personalitate juridică care se află în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, funcţionează cu un buget propriu, fiind ordonator terţiar de credite şi deţine imobilele în litigiu în administrare, proprietar fiind statul român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Ţinând cont de acestea, consideră că instanţa în mod corect a solicitat Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional să achite către reclamanţi sumele compensatorii.

Instanţa de apel, nu ţine cont de faptul că fostul proprietar şi-a manifestat un total dezinteres pentru construcţia monument istoric care a luat foc în anul 1931.

Dărâmarea unei porţiuni din zidăria ce nu mai era o construcţie la acea dată, având practic forma unei ruine, nu s-a făcut din ordinul şi sub îndrumarea autorităţilor statului român, ci din iniţiativa oamenilor locului. Instanţa de apel refuză să înţeleagă faptul că ar fi putut exista şi posibilitatea ca statul român să nu dorească să restaureze acest imobil sau să nu modernizeze întregul ansamblu, iar actualii apelanţi-reclamanţi ar fi putut solicita acum un imobil în paragină (din 1931 până în prezent curgând peste 80 de ani) şi un imobil care probabil s-ar fi degradat şi el în timp prin neutilizare, nerenovare şi care în niciun caz nu ar fi avut îmbunătăţirile moderne pe care le deţine în acest moment.

Astfel, se aduce un grav prejudiciu statului român, care s-a comportat faţă de acest imobil ca un bun proprietar.

De asemenea, considerăm şi că instanţa de apel încalcă jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care arată că unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate. În acest caz, statul român ar fi prejudiciat, deoarece a investit mult în acest imobil, pentru a fi aşa cum îl putem vedea astăzi.

Este adevărat că ferma a fost exploatată şi după incendierea Casei N.H. Totuşi, acest aspect nu are legătură cu imobilul Casa N.H. deoarece restul suprafeţei de teren (77 ha) a fost retrocedate deja. Acest imobil era numai reşedinţa fostului proprietar astfel că acesta în mod uşor a dispus evacuarea administratorului său din celălalt imobil solicitat a fi retrocedat (Casa S.) şi instalarea sa acolo. Această atitudine avută de proprietar pledează pentru ideea că proprietarul era interesat de profiturile fermei şi nu de importanţa istorică a acelui imobil, alegând practic să obţină venituri de la fermă şi să nu investească nimic în restaurarea acelui imobil.

Reiese de aici atitudinea protectoare faţă de trecutul istoric al ţării noastre, atitudine demonstrată de către "statul uzurpator".

De asemenea, recurentul contestă şi obligarea statului român să predea imobilul în termen de 1 an de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei deoarece instanţa de apel nu a ţinut cont de perioada de timp în care statul român a înţeles să investească în acest imobil, nici de faptul că acesta este folosit drept muzeu, fiind deschis publicului larg, că este folosit de tinerii studenţi la Facultatea de Arhitectură pentru studierea acestui tip de construcţie, nici de faptul că legea prevede menţinerea muzeului până la 5 ani de la data rămânerii hotărârii definitive şi irevocabile. Singurul interes manifestat de instanţa de fond este vădit cel de a proteja interesele reclamanţilor în detrimentul oricăror alte interese, ale statului român sau ale publicului larg.

În faza procesuală a recursului au fost formulate întâmpinări apelanţii-reclamanţi şi apelantul-pârât Ministerul şi Patrimoniului Naţional, solicitând şi motivând cererea de respingere a recursului.

Apelanţii-reclamanţi au invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât criticile menţionate privesc aspecte referitoare la greşita aplicare a legii, recurentul invocând greşita stabilire a calităţii procesuale active a contestatorului S.F.N., aplicarea greşită a prevederilor art. 8 ale Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care terenul intră, în opinia sa, sub incidenţa Legii nr. 18/1991, cât şi greşita aplicare a prevederilor art. 16 al Legii nr. 10/2001, aspecte care fac posibilă încadrarea recursului în motivul de recurs reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, în limita criticilor menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurentul invocă motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte observă că această critică a fost invocată formal, fără a fi dezvoltată, astfel încât nu va putea fi analizată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare al legii la situaţia de fapt stabilită în baza probatoriului administrat în cauză.

Sub aspectul calităţii procesuale active a contestatorului S.F.N., se constată că acesta este fiul S.F.V., acesta din urmă fiind fiul lui C.D.S., fostul proprietar al imobilului.

S.F.V. (cunoscut şi sub numele de V.S.F.), a formulat notificarea pentru imobilul în litigiu, înregistrată sub numerele 32/2002 la biroul executorului judecătoresc I.I. şi sub nr. 659 din 5 februarie 2002 la Consiliul Judeţean Giurgiu.

Instanţa a stabilit în mod corect că reclamanţii au calitatea de succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului notificat, C.D.S., în calitate de fiică, respectiv nepot de fiu. Reclamanta S.M.O.M. şi-a dovedit această calitate cu certificatul de moştenitor nr. 294 din 3 octombrie 1962 emis de notariatul de Stat al fostului Raion Griviţa Roşie de pe urma defunctului C.D.S., coroborat cu sentinţa de divorţ din 27 mai 1968 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi livretul de familie emis de autorităţile franceze, iar reclamantul S.F.N., cu certificatul de moştenitor nr. 32/2006 de pe urma defunctului S.F.V.

La rândul său, S.F.V. a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în temeiul art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 32/2002 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru persoana care a formulat notificarea şi care nu a renunţat expres la moştenire, dovedeşte pe deplin calitatea procesuală activă a lui S.F.V. şi, implicit, a reclamantului S.F.N., ca moştenitor al acestuia, şi lasă fără relevanţă juridică orice alt argument relativ la acceptarea moştenirii, motiv pentru care nu se mai impun a fi analizate susţinerile recurentului privind prescripţia dreptului de a accepta succesiunea, cât şi repunerea în termenul de acceptare a succesiunii.

Împrejurarea că pentru imobilul în litigiu a formulat notificare numai V.S.F., iar nu şi reclamanta S.M.O.M., constituie un aspect de nelegalitate pe care recurentul nu are interes să îl invoce, întrucât nu există un folos practic pentru acesta, câtă vreme imobilul este oricum supus restituirii în integralitatea sa, în temeiul art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, fiind suficient ca notificarea pentru întregul imobil să fie depusă în termenul legal numai de către unul dintre moştenitori, pentru a opera în favoarea acestuia dreptul de acrescământ asupra cotelor cuvenite celorlalţi moştenitori.

Prin urmare, nu poate constitui un aspect de nelegalitate care să atragă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faptul că singurul moştenitor care a formulat notificarea a dorit, probabil în temeiul unui mandat tacit, să acţioneze şi în numele altui moştenitor îndreptăţit la dobândirea unei cote succesorale asupra bunului în litigiu, care nu a formulat notificare în nume personal.

Sub aspectul incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la diferenţa de teren nerestituit moştenitorilor fostului proprietar în temeiul Legii nr. 18/1991, din totalul celor 81 de ha, respectiv cele 4 ha în care este inclus terenul în litigiu, Înalta Curte constată, pe baza probei cu expertiză şi a înscrisului sub semnătură privată înregistrat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor sub nr. 57495 din 12 decembrie 1946, că s-a făcut dovada că acest teren s-a aflat în mod continuu, încă din anul 1946, în intravilan.

Această împrejurare, coroborată cu faptul că imobilul a fost preluat de stat ulterior, în anul 1949, dovedesc aplicarea corectă în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 8 alin. (1) al acestei legi, care exclude din domeniul său de aplicare terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.

Argumentul recurentului conform căruia în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 intră inclusiv terenuri intravilane, ceea ce ar determina incidenţa în cauză a Legii nr. 18/1991, nu poate fi primit întrucât, deşi în cuprinsul Legii nr. 18/1991 se face referire şi la terenuri intravilane, nu se poate susţine că domeniul de reglementare al celor două legi se suprapune într-o astfel de măsură încât Legea nr. 10/2001 să fie înlăturată de la aplicare de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

Trebuie avut în vedere, pe de altă parte, faptul că pentru terenul intravilan în litigiu nu a fost iniţiată procedura Legii nr. 18/1991, iar analizarea prezentei contestaţii din perspectiva Legii nr. 10/2001 se impune cât timp această lege vizează terenuri situate în intravilan fie la data trecerii acestora în proprietatea statului, fie la data formulării notificării, situaţie care se regăseşte în prezenta cauză.

Nu este fondată nici susţinerea recurentului conform căreia importanţă în aprecierea incidenţei Legii nr. 18/1991 are destinaţia terenului şi nu amplasamentul acestuia, întrucât, pentru a stabili excluderea de la aplicare a Legii nr. 10/2001 prin raportare la Legea nr. 18/1991, art. 8 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se referă în mod expres la criteriul amplasamentul terenului în discuţie.

Astfel fiind, Înalta Curte consideră că în mod corect au fost aplicate în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Verificând legalitatea măsurii restituirii în natură a imobilului, în limitele criticilor din recurs, Înalta Curte observă că, într-adevăr, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, nu există niciun impediment legal, raportat la momentul soluţionării contestaţiei, pentru a dispune o astfel de măsură reparatorie cu privire la un imobil aflat în domeniul public al statului, luând în considerare modificarea poziţiei legiuitorului cu privire la restituirea în natură şi a acestei categorii de imobile, exprimată în art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Susţinerea recurentului că o astfel de măsură se impunea a fi înlăturată în considerarea faptului că fostul proprietar s-a dezinteresat de imobil, care a fost reconstruit în proporţie de 35% şi întreţinut de către stat, constituie mai mult un argument de oportunitate, care însă nu este suficient pentru a înlătura de la aplicare dispoziţiile art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cât şi principiul reglementat în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (2) şi art. 9 al Legii nr. 10/2001, privind prioritatea restituirii în natură a imobilelor notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta Curte consideră ca în mod corect instanţa de apel a stabilit termenul de menţinere a afectaţiunii imobilului pe o durată de 1 an de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, luând în considerare perioada în care s-a desfăşurat acest proces, începând de la momentul la care notificarea trebuia soluţionată, motiv pentru care se impune menţinerea lui, pentru ca foştii proprietari să se poată bucura în cele din urmă de imobil, întrucât lipsa îndelungată de folosinţă a bunului, după recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar, poate constitui o privare de bun, deci o atingere adusă dreptului de proprietate al acestuia protejat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Comparativ cu acest argument, celelalte susţineri aduse de recurent în scopul prelungirii perioadei de menţinere a afectaţiunii imobilului, respectiv cele privind investiţiile realizate de către stat la imobil, destinaţia acestuia de muzeu deschis publicului larg, cât şi utilizarea lui de tinerii studenţi la Facultatea de Arhitectură pentru studierea unui anumit tip de construcţie, apar ca fiind mai puţin relevante.

Recurentul critică soluţia instanţei de apel cu privire la obligarea sa, în calitate de "unitate deţinătoare" în sensul art. 21 al Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a imobilului. Deşi menţionează că în mod corect instanţa de "apel a reţinut calitatea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional de proprietar al imobilului, iar a Muzeului Naţional al Ţăranului Român de deţinător al acestuia, recurentul consideră greşită calificarea sa ca "unitate deţinătoare" în sensul art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, lăsând să se înţeleagă că nu el ar fi trebuit să fie obligat la restituirea în natură a imobilului, cât timp nu este proprietarul acestuia, ci numai un administrator. Se poate deduce astfel că recurentul apreciază că numai unitatea care deţine în proprietate imobilul poate fi obligată să răspundă notificării şi numai în contradictoriu cu aceasta se pot dispune măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001.

În sens contrar acestei opinii, calitatea recurentului de "unitate deţinătoare" a fost motivată de către instanţa de apel prin faptul că art. 21 alin. (1) nu califică juridic noţiunea de "deţinere" (anume, în sensul de a avea în vedere deţinerea în proprietate) ceea ce înseamnă că îndeplineşte această condiţie legală şi cel care deţine cu titlu precar, spre exemplu cel ce are bunul în administrare, nu doar proprietarul bunului.

O interpretare asemănătoare cu cea a instanţei de apel se poate desprinde şi din cap. II al H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care defineşte atât noţiunea de "unitate deţinătoare", cât şi pe cea de "entitate învestită cu soluţionarea notificării", această din urmă noţiune incluzând-o pe cea de "unitate deţinătoare".

Raportul dintre cele două noţiuni dovedeşte intenţia legiuitorului ca soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să poată fi realizată nu numai de către proprietarul imobilului, ci şi de către o altă persoană juridică, în măsura în care aceasta este abilitată de lege să soluţioneze notificarea, deşi dreptul de proprietate asupra bunului nu se află în patrimoniul său, situaţie care se regăseşte în cazul recurentului.

Astfel, recurentul este instituţie publică cu personalitate juridică, care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor litigioase încă din anul 1990, aspect dovedit în cauză în virtutea Ordinului nr. 419 din 30 iunie 1990 al Ministerului Culturii, prin urmare constituie o "entitate învestită cu soluţionarea notificării", ceea ce îi conferă calitate procesuală în prezenta cauză.

Ca atare, se poate concluziona că prin lege se acordă calitate procesuală pasivă, în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 având ca obiect fie obligarea de a răspunde notificării, fie contestaţia la dispoziţia emisă în temeiul acestei legi, atât proprietarului bunului, cât şi celui care deţine bunul cu titlu precar.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recurentul, în calitate de administrator, a fost în mod corect obligat la restituirea în natură a imobilului.

Pentru argumentele expuse, se apreciază că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional al Ţăranului Român împotriva Deciziei nr. 696-A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6427/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 6478/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6428/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs