ICCJ. Decizia nr. 6425/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6425/2012
Dosar nr. 35391/3/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 16343 din 26 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele O.I.A. şi C.M.R., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia nr. 609 din 5 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, în considerarea obiectului cauzei, respectiv contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
După anularea sentinţei, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 35391/3 din 2008, la data de 24 septembrie 2008.
La data de 30 ianuarie 2010, contestatoarele au depus la dosar cerere de chemare în judecată, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motivat de faptul că preluarea terenului s-a făcut de Statul Român prin Decretul nr. 388 din 1962.
Prin Sentinţa nr. 716 din 14 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia, în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a anulat Dispoziţia nr. 7757 din 28 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; a obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie prin care să se dispună restituirea în natură către reclamante, a suprafeţelor de 44 mp şi 29 mp situate în str. A., identificate în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert ing. V.R., care face parte integrantă din hotărâre, pe care l-a omologat.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, că terenul în suprafaţă totală de 360 mp, construit şi neconstruit, situat în Bucureşti, str. A., a aparţinut defunctei S.E. şi a fost transmis, prin succesiune legală, reclamantelor din cauză, în cote egale.
Prin Decretul de expropriere nr. 388 din 23 mai 1952, s-a preluat de la foştii proprietari, suprafaţa de 110 mp, rămânând în proprietatea autorilor reclamantelor suprafaţa de teren de 270 mp şi construcţie.
Tribunalul a mai constatat că pe acest teren preluat, în prezent se află un spaţiu comercial.
În cauză, s-a efectuat o expertiză topo cadastrală de către expertul ing. V.R., care a constatat că în aproprierea terenului care a aparţinut reclamantei situat la nr. 9 pe str. A., se pot retroceda prin echivalent suprafeţele de 44 mp şi 29 mp situat pe str. A.
Analizând probele administrate în cauză şi ţinând cont de principiul prevalenţei despăgubirilor în natură instituit de Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că este posibilă restituirea în natură, către reclamante, a suprafeţelor de teren identificate în raportul de expertiză, sens în care a admis contestaţia, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie.
Prin Decizia nr. 810 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins contestaţia ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea a observat că obiect al apelului pârâtului Municipiul Bucureşti îl reprezintă posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri, în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a terenului identificat de expert ca fiind suprafaţa JCRQ de 29 mp (a se vedea planul de situaţie).
Din coroborarea art. 1.7 din Capitolul 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, rezultă că acordarea unui bun în compensare, ca măsură de restituire prin echivalent, este subordonată îndeplinirii a trei condiţii: una de ordin substanţial - bunul să fie disponibil şi două de ordin procedural - el să fie oferit de entitatea obligată la restituire şi să fie acceptat de persoana îndreptăţită.
O condiţie suplimentară se impune în privinţa bunurilor aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, deci a celor cu regim de proprietate publică, fiind necesară în prealabil, dezafectarea acestora şi trecerea astfel, în proprietatea privată a statului sau după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, procedură supusă dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Această condiţie vizează bunul a cărui atribuire prin compensare se solicită, fiind o cerinţă legală prevăzută în mod expres în raport de acesta şi nu cu referire la bunul expropriat de statul comunist, care a aparţinut persoanei îndreptăţite.
În privinţa cerinţei ca bunul să fie oferit de către entitatea obligată la restituire, această formă de reparaţie în echivalent este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat, iar restituirea în natură a imobilului expropriat de statul comunist nu este posibilă.
Totodată, reparaţia prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, instanţa de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesaţi.
Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanţa este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea persoanei îndreptăţite sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă (potrivit plenitudinii de jurisdicţie), ea nereprezentând o ingerinţă în atribuţiile organelor administrative.
Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (5) menţionat deja din legea specială în forma actuală, primarii sau după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
În cazul în care deţinătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, persoana îndreptăţită are obligaţia de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de reparaţie şi este persoană interesată în probarea existenţei unor bunuri disponibile în patrimoniul deţinătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ.
Aplicând toate aceste considerente teoretice la speţă, Curtea a constatat că intimatele au identificat ca putând fi atribuit în compensare, terenul identificat de expert ca fiind suprafaţa JCRQ de 29 mp.
Potrivit completării la raportul de expertiză efectuat coroborate cu fotografiile de la faţa locului realizate de expert, această suprafaţă are destinaţia de trotuar al căii de acces, al străzii, fiind folosită de riverani şi ca loc de parcare. Deşi expertul a arătat că terenul a cărui atribuire în compensare se cere, ar reprezenta un spaţiu liber constituit din beton degradat, Curtea a observat din imaginile foto că suprafaţa JCRQ reprezintă trotuar al străzii, expertul propunând în fapt, îngustarea trotuarului, prin lărgirea proprietăţii de pe str. A. unde locuiesc intimatele, fapt care atestă implicit, o apreciere similară şi din partea expertului.
Stabilind natura imobilului solicitat în compensare, ca fiind trotuar stradal, Curtea a observat în continuare că, din punct de vedere juridic, el reprezintă un bun aflat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale a municipiului Bucureşti. Această calificare juridică este dedusă din dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, conform căreia din domeniul public al proprietăţii publice fac parte şi orice bunuri care prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, aceste atribute fiind specifice unui trotuar stradal. Confirmarea acestei aprecieri rezultă din includerea trotuarelor stradale în cadrul domeniului public, conform lit. a) din Lista - Anexă 3 din Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, aprobate prin H.G. nr. 548 din 8 iulie 1999, inventar realizat în virtutea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
Fiind aşadar, un bun inclus în domeniul public al Municipiului Bucureşti, pentru a putea fi atribuit în compensare, este necesară îndeplinirea cerinţei suplimentare a dezafectării sale şi trecerii în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, procedură specială supusă dispoziţiilor art. 10 al Legii nr. 213/1998.
Or, în cauză, nu s-a realizat dovada parcurgerii acestei proceduri, astfel încât există un impediment legal în atribuirea acestei suprafeţe în compensarea imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut, totodată, că obiect al apelului pârâtului Municipiul Bucureşti îl reprezintă şi posibilitatea restituirii în natură a unei suprafeţe din fostul teren care a aparţinut autoarei intimatelor, respectiv terenul identificat de expert ca fiind suprafaţa PEFGHIJKLMNO de 44 mp.
Potrivit expertizelor efectuate în cauză, în ambele faze ale judecăţii, acest teren se află în jurul complexului comercial C., la o distanţă de 1,40 m de construcţia circulară.
Expertul a apreciat în cadrul expertizei efectuate, faptul că restituirea acestui teren nu ar afecta construcţia, pentru că s-ar fi lăsat o zonă de acces şi intervenţii (de o lăţime de 1,40 m măsurată de la peretele complexului).
Din art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 modificată, rezultă intenţia clară a legiuitorului de a consacra în materie principiul restituirii în natură, ca un corolar al Legii nr. 10/2001, reglementând în acelaşi timp, şi excepţiile de la acesta, precum ar fi cele prevăzute de art. 10, 11, 18 sau 19, care au un caracter special, prioritar în aplicare, faţă de prevederile care configurează regula restituirii în natură.
Sintagma "ocupare parţială a terenului, cu construcţii noi, autorizate" din cuprinsul art. 11 alin. (4) din lege, prin prisma dispoziţiilor art. 11.6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, priveşte atât acele situaţii în care noile construcţii autorizate s-au edificat în locul, în dezvoltarea sau chiar în finalizarea vechilor construcţii pentru care s-a dispus exproprierea, iar buna lor funcţionare nu este condiţionată de afectarea terenului aferent, dar şi situaţia în care există teren liber, aferent, care deserveşte construcţia realizată, asigurând buna sa funcţionare. Doar în acest ultim caz, terenul aferent se include în "partea (...) ocupată de construcţii noi, autorizate" care nu se restituie potrivit prevederilor art. 11 alin. (3) din lege.
În concepţia legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv, neînsemnând numai amprenta la sol a construcţiilor edificate, interpretarea restrictivă a noţiunii de "teren ocupat" contravenind distincţiei legislative dintre sintagmele "teren liber" şi "teren care nu poate fi eliberat" şi nefiind conformă literei şi intenţiei legiuitorului.
Întrucât prevederile art. 11.5 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora "pentru construcţiile demolate şi terenul ocupat de construcţii noi (...) se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent" nu disting în ceea ce priveşte sintagma "teren ocupat de construcţii", devine relevantă trimiterea la dispoziţiile art. 10 din lege, detaliate prin intermediul art. 10.3 din aceleaşi norme metodologice, dispoziţii care confirmă concluzia expusă.
Din art. 10.3 din normele metodologice rezultă că legiuitorul a înţeles să realizeze o distincţie clară între anumite amenajări ale terenului, care îl deservesc, fără însă, a avea caracterul de utilitate publică (este vorba despre cele evidenţiate în prima parte a textului legal) şi pe de altă parte, amenajările de utilitate publică pe care le-a dezvoltat în partea secundă.
Textul cuprinzând o enumerare nelimitativă a astfel de amenajări, împiedică însă, indiferent de existenţa caracterului de utilitate publică, restituirea în natură a terenului pe care sunt realizate aceste amenajări.
Din această perspectivă, este evident că amenajările care nu sunt de afectaţiune publică sunt destinate să deservească normalei funcţionări şi puneri în valoare a imobilelor construite, dinamica societăţii determinând şi o anumită dezvoltare a câmpului de aplicaţie al acestor amenajări.
În consecinţă, situaţia terenului afectat de amenajări care deservesc construcţia autorizată, pentru buna sa funcţionare, este echivalentă situaţiei terenului ocupat de construcţie. Practic, în cadrul sintagmei folosite de art. 11 alin. (3) din lege - "partea (…) ocupată de construcţii noi, autorizate", se include atât terenul efectiv de sub construcţie, cât şi terenul care deserveşte funcţional, construcţia.
Aplicând aceste consideraţii speţei prezente, Curtea a observat caracterul unitar al imobilului construcţie cu întregul său ansamblu aferent, întreaga suprafaţă de teren de lângă construcţie fiind necesară pentru buna funcţionare a complexului comercial edificat, fiind astfel, ocupată în sens funcţional, de către acesta, în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din lege, astfel încât nu se poate dispune restituirea sa în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea a constatat că modul de configurare al acestui teren în suprafaţă de 44 mp determină concluzia destinării sale deservirii normalei funcţionări şi puneri în valoare a imobilului complex comercial. Astfel, prin intermediul său se poate realiza de exemplu, aprovizionarea complexului, în condiţiile în care ea face legătura cu strada, nefiind corespunzător ca din punct de vedere economic, aceste operaţiuni să se realizeze prin zona din faţa complexului, pe unde au acces clienţii.
În plus, terenul din jurul complexului este necesar pentru asigurarea intervenţiilor inclusiv în situaţii de urgenţă (pompieri - putându-se acţiona mult mai eficient din cadrul acestei zone pentru stoparea extinderii eventualelor incendii către chiar proprietatea vecină a intimatelor; servicii de salubrizare - nefiind indicată din considerente de ordin estetico - edilitar şi igienic, poziţionarea pubelelor pe trotuar, pentru colectarea deşeurilor menajere, etc.).
Curtea nu şi-a însuşit aprecierea expertului potrivit căreia o fâşie cu lăţimea de 1,40 m, în jurul clădirii ar fi suficientă în acest scop, deoarece cel puţin pentru intervenţiile de genul celor enunţate anterior în mod exemplificativ, este necesară asigurarea unei zone mult mai late, care să permită accesul dar şi manevrele necesare maşinilor mari respective, lăţimea de 1,4 m fiind total insuficientă, în condiţiile în care doar lăţimea unei astfel de maşini este de circa 2,5 - 3,5 m. Fotografia de la dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti este ilustrativă în sensul aprecierii prezentei instanţe de apel.
De altfel, restrângerea terenului aferent unei clădiri de dimensiunile complexului comercial, la o porţiune de doar 1,4 m măsurată de la peretele construcţiei, nu reprezintă o soluţie optimă nici din punct de vedere tehnico-edilitar sau arhitectural urbanistic, determinând o aglomerare urbană inestetică.
Din perspectiva tuturor acestor argumente, Curtea a apreciat că situaţia terenului astfel amenajat care deserveşte construcţia, pentru buna sa funcţionare, este echivalentă situaţiei terenului ocupat de construcţie, astfel încât nu este posibilă restituirea în natură a părţii din acest teren, fiind incidentă situaţia de excepţie legală, ilustrată la punctul anterior.
În consecinţă, în temeiul tuturor acestor argumente expuse, soluţia tribunalului de restituire parţială, în natură, a imobilului teren identificat ca fiind suprafaţa PEFGHIJKLMNO de 44 mp, şi prin echivalent, cu terenul atribuit în compensare reprezentat de suprafaţa JCRQ de 29 mp, este apreciată ca fiind incorectă, impunându-se admiterea apelului acestui pârât şi schimbarea sentinţei sub acest aspect.
S-a apreciat, totodată, că şi celelalte critici ale aceluiaşi apelant pârât Municipiul Bucureşti, sunt nefondate.
Astfel, referitor la neverificarea de către instanţa de fond, a situaţiei juridice a acestor două suprafeţe de teren, în apel s-au emis în completarea probatoriului administrat la fond (posibilitate legală consacrată de art. 292 şi 295 C. proc. civ.), adrese către instituţiile publice în acest sens, stabilindu-se de către instanţa de apel, în temeiul relaţiilor furnizate de acestea, dar şi al expertizei completate, situaţia juridică şi faptică a celor două terenuri, critica rămânând aşadar, fără obiect.
Referitor la adresa din 26 martie 2008 a Direcţiei Generale de Poliţie Comunitară a Consiliului Sector 1 Bucureşti, Curtea a observat că prin aceasta, se atestă dispunerea de către această instituţie publică, a desfiinţării unei foste magazii (expertul precizând că nu există pe acest teren construcţii supraterane sau subterane) şi nu a întregului complex comercial care a fost vândut de către Municipiul Bucureşti către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului proprietar, în cartea funciară.
S-a apreciat ca fiind nefondată şi critica referitoare la nemotivarea sentinţei civile apelate, în condiţiile în care tribunalul a expus argumentele raţionamentului său juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrând atât normele juridice incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de fond s-a referit la incidenţa dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, precizând că aplicând principiul prevalenţei despăgubirilor în natură, se impune parţial, restituirea în natură şi parţial, prin compensare.
Cu referire la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticile sale sunt circumscrise excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, pentru argumentul că nu este deţinătorul imobilului, neavând nicio calitate în cauză, din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001.
Curtea a observat că, din coroborarea probelor administrate pe parcursul procesului, rezultă faptul că suprafaţa de teren PEFGHIJKLMNO de 44 mp, ilustrată la punctul B din prezentele considerente, reprezintă bun imobil aflat în domeniul privat al Statului, stat care de altfel, a fost şi proprietarul complexului comercial şi al terenului de sub construcţie, potrivit încheierii de carte funciară din 07 octombrie 2008 şi extrasului de carte funciară din 14 octombrie 2008.
Astfel, potrivit planului de amplasament şi delimitare a imobilului complex comercial şi teren aflat sub construcţie, terenul din jurul construcţiei face parte din domeniul privat al Statului. De asemenea, documentaţia cadastrală ilustrează şi calitatea acestui pârât de proprietar.
Chiar dacă prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate autentificat sub nr. 3461 din 13 decembrie 2008 de BNPA C.A.R. şi C.B.O., imobilul format din complexul comercial împreună cu cota parte indiviză din terenul de sub construcţie, a fost vândut către SC P. SRL, imobilul fiind intabulat pe numele noului proprietar, în cartea funciară, cu toate acestea terenul de lângă acest imobil (construcţie plus teren de sub construcţie) vândut, nu a făcut obiectul acestei tranzacţii, ceea ce înseamnă că în continuare, el are regimul juridic menţionat în documentaţia cadastrală, de bun aflat în domeniul privat al Statului. Împrejurarea că în fapt, el este folosit în prezent, de această societate comercială cu răspundere limitată, nu este de natură să îi modifice natura juridică expusă.
Având în vedere titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren PEFGHIJKLMNO, pe care intimatele au solicitat-o a le fi restituite în natură, Curtea a apreciat că tranşarea aspectului litigios al posibilităţii de restituire, nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietarul menţionat.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că Statul Român este deţinătorul acestui teren, având astfel calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001. Simpla împrejurare a tolerării folosirii terenului de către o societate comercială de drept privat, nu are semnificaţia juridică a transferului acestei calităţi către persoana juridică care, fiind de drept privat - SRL - este exclusă din sfera subiectelor debitor prevăzute de acest act normativ, potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Curtea a constatat că un argument suplimentar al legitimării procesuale pasive analizate îl constituie şi împrejurarea că la momentul extinderii cadrului procesual în privinţa acestui pârât - 30 ianuarie 2009 dosar tribunal fond - nu era cunoscută situaţia juridică (sub aspectul titularului dreptului de proprietate sau al atributului posesiei) a acestui teren, astfel încât îndreptarea procesuală a intimatelor către acest pârât, a fost impusă inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată.
Or, în urma cercetării judiciare efectuate, instanţa de apel a stabilit unitatea deţinătoare ca fiind tocmai statul, în al cărui domeniu privat se află terenul. Împrejurarea că Primarul Municipiului Bucureşti s-a apreciat competent să soluţioneze notificarea şi în referire la această suprafaţă de teren, nu este de natură să înlăture situaţia juridică anterior expusă şi efectele acesteia. Argumentele expuse la punctul B din prezentele considerente justifică însă, temeinicia şi legalitatea soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură şi în referire la această suprafaţă.
Sub un ultim aspect, Curtea a observat că prin alineatele finale ale motivelor sale de apel, pârâtul Statul Român a invocat şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice. Şi acest motiv de apel este neîntemeiat, în condiţiile în care în lipsa unei prevederi speciale în procedura Legii nr. 10/2001, în acest sens, se aplică dispoziţiile de drept comun ale reprezentării Statului, reglementate de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice expus chiar de acest apelant, potrivit cărora Ministerul Finanţelor Publice îl reprezintă.
Chiar şi art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a cărui incidenţă a fost stabilită în cauză atribuie acestui minister calitatea de reprezentant.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele O.I.A. şi C.M.R. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
1. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantele O.I.A. şi C.M.R. au susţinut că instanţa de apel, admiţând apelul declarat de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind modul de acordare a măsurilor reparatorii măsuri reparatorii în echivalent.
Această dispoziţie legală stabileşte o ordine de preferinţă în sensul că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, prevalează acordarea de bunuri în compensarea persoanei îndreptăţite şi doar în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită se pot acorda despăgubiri. Mai mult decât atât, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a legii s-a prevăzut chiar ca bunurile acordate în compensare să fie trecute din domeniul public în cel privat.
În speţă, în mod corect, prima instanţă a dispus retrocedarea în natură a unor suprafeţe de teren aflate în continuarea terenului de 270 mp pe care reclamantele îl deţin în proprietate, suprafeţe ce au fost identificate prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză.
De altfel, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, oferirea de bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prevăzută de legea specială, nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării. În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluţionare contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise ori a refuzului emiterii acesteia.
S-a mai susţinut că la emiterea dispoziţiei contestate trebuia să se stabilească în mod exact valoarea măsurilor reparatorii în funcţie de valoarea de circulaţie a terenului, respectiv a suprafeţei ce nu se putea restitui în natură, de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, aşa cum prevedea Legea nr. 10/2001, ce a fost ulterior modificată prin Legea nr. 247/2005, ca o justă şi dreaptă despăgubire.
Primăria Capitalei nu a depus o fişă de calcul din care să rezulte valoarea terenului expropriat abuziv, conform art. 1 din Legea nr. 247/2005 şi nici nu a fost stabilită valoarea de despăgubire privind terenul.
Mai mult decât atât, obligaţia legală a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 constituită la nivelul Primăriei Capitalei era aceea de a invita pe reclamante la negocieri pentru a stabili, conform memoriului justificativ existent în dosar, restituirea celor 65 mp din cei 90 mp, întinderea şi modul în care se face despăgubirea reparatorie.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite trebuiau să-şi exprime acordul cu privire la modalitatea de despăgubire şi/sau a regimului de stabilire şi de plată a despăgubirilor. Totodată, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) şi (4) din lege.
2. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat critici în legătură cu greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale, în absenţa vreunei dispoziţii din Legea nr. 10/2001 care să stabilească în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, o obligaţie de acordare de măsuri reparatorii, nefiind nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale şi să emită dispoziţia de restituire, în natură sau echivalent.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că bunul este inclus în domeniul public al Municipiului Bucureşti, devin incidente dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, fiind întrunită o situaţie de excepţie în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu, în speţă de Municipiul Bucureşti, astfel încât, în mod greşit, a fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantelor, se reţine că acesta conţine critici referitoare la o suprafaţă de teren de 73 mp din totalul de 90 mp ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, teren situat în Bucureşti, str. A., sector 1, pentru care, prin Dispoziţia nr. 7757 din 18 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, iar instanţa de apel a respins contestaţia reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeţei de 73 mp.
Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9, susţinându-se aplicarea greşită a prevederilor legale.
Nu s-au formulat susţineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existenţa, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi reţinută incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8, în accepţiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greşit interpretat de către instanţa de apel, prin schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.
Or, recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce presupune verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, şi nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârşită în apel.
Rezultă, din cele anterior expuse, că susţinerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptăţite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv şi care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs.
Instanţa de apel a reţinut, în fapt, că din suprafaţa de 73 mp restituită în natură de către prima instanţă, o suprafaţă de 44 mp se află pe vechiul amplasament al proprietăţii preluate de către stat şi, din cauza dimensiunii reduse (având o lăţime de 1,40 m) şi a funcţionalităţii sale actuale, nu poate fi restituită în natură.
S-a reţinut, de asemenea, că diferenţa de 29 mp restituită nu se regăseşte pe vechiul amplasament, ci pe amplasamentul proprietăţii învecinate de la nr. 9, astfel încât prima instanţă a procedat la atribuirea sa în compensare cu o suprafaţă egală din fosta proprietate, însă nu sunt îndeplinite condiţiile compensării.
Se constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv din perspectiva măsurii compensării, ceea ce semnifică absenţa vreunei susţineri concrete referitoare la nerestituirea suprafeţei de 44 mp situate pe vechiul amplasament, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare de către instanţa de apel nu a fost criticată de către recurente.
De altfel, instanţa de apel a expus de o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins restituirea în natură a suprafeţei de 44 mp, reţinând că deserveşte normala funcţionare şi punere în valoare a complexului comercial, situat în parte pe terenul expropriat, fiind necesar pentru asigurarea intervenţiilor în caz de urgenţă, ceea ce justifică incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din lege.
Este de observat că argumentele de fapt ale instanţei de apel - ce nu pot fi reapreciate de către această instanţă de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate - conduc la aplicabilitatea chiar a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Astfel, se reţine că suprafaţa de 90 mp ce a aparţinut reclamantelor a fost preluată de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor blocuri de locuinţe şi magazine pe Bd. M., iar acest scop a fost realizat, pe terenul preluat edificându-se un complex comercial.
Suprafaţa de 44 mp este necesară bunei funcţionări a acestui magazin, după cum a reţinut instanţa de apel, ca atare, se consideră că lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcţional întregul teren expropriat, astfel încât, în aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, reclamantele sunt îndreptăţite doar la măsuri reparatorii în echivalent, recunoscute prin dispoziţia contestată în cauză.
Se constată că, în legătură cu suprafaţa de 44 mp, reclamantele au solicitat restituirea în natură pe amplasamentul arătat în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat V.R., aşadar pe vechiul amplasament, neindicând o altă suprafaţă de teren posibil a fi atribuită în compensare, ca atare, susţinerile din motivarea recursului referitoare la măsura compensării nu vizează suprafaţa de 44 mp.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 29 mp, instanţa de apel a reţinut că nu face parte din fosta proprietate a recurentelor preluată de către stat, în prezent are destinaţia de trotuar stradal, fiind folosită, în fapt, şi ca loc de parcare, iar atribuirea acestei suprafeţe către reclamante, în compensare, în continuarea proprietăţii lor de la nr. 11, ar conduce la îngustarea trotuarului.
S-a apreciat că bunul este inclus în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale a municipiului Bucureşti, conform inventarului aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil pentru compensare, cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării şi trecerii sale, din domeniul public în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În raport de aceste considerente din decizia recurată, se constată, contrar susţinerilor din motivarea recursului, că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent în modalitatea compensării, chiar dacă terenul solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit de către unitatea deţinătoare cu acest titlu.
Astfel, instanţa de judecată a cercetat raţiunile pentru care unitatea deţinătoare nu a inclus bunul în categoria celor disponibile pentru a fi oferite persoanelor îndreptăţite, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia Primăria este obligată să afişeze "bunurile/serviciile disponibile care pot fi acordate în compensare".
Instanţa nu este, însă, obligată să acorde în compensare terenul pretins de către reclamante, având căderea de a verifica, în funcţie de regimul juridic al terenului, dacă acesta este disponibil pentru atribuire.
În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de "disponibilitate" în ceea ce priveşte bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, marja de apreciere a instanţei în determinarea unui asemenea statut este largă, dat fiind că este vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv şi care figurează în mod legal în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, această apreciere se bazează pe situaţia de fapt şi de drept rezultată din probatoriul administrat, astfel încât nu poate fi cenzurată în faza procesuală a recursului, în care atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalităţii deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.
În acest context, pentru a se reţine legalitatea deciziei, este suficient că instanţa a cercetat dacă terenul este sau nu disponibil pentru a fi acordat în compensare şi a înfăţişat argumentele pe care şi-a întemeiat concluziile, pe baza probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele nu au arătat în concret motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil pentru compensare, contrar aprecierii instanţei de apel, formulând în mod generic susţineri relative la necesitatea cenzurării de către instanţă a refuzului unităţii deţinătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea verificare a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior.
Este de precizat şi faptul că recurentele au susţinut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar conţine prevederi legate de dezafectarea terenului propus spre compensare şi trecerea lui în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale.
O asemenea normă se regăseşte în art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv adoptarea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, care nu a fost emisă în cauză.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantelor, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte recursul Statului Român, se constată că instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 44 mp, situată pe vechiul amplasament şi solicitată spre restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului, motiv pentru care a apreciat că legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranşarea aspectului litigios al posibilităţii de restituire nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.
Prin motivele de recurs nu s-a contestat acest regim juridic al terenului, referirile recurentului la domeniul public al Municipiului Bucureşti interesând cealaltă suprafaţă în litigiu, respectiv cea de 29 mp.
Ca atare, faţă de situaţia juridică, necontestată, a terenului de 44 mp, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a înlăturat susţinerile Statului Român referitoare la lipsa calităţii sale procesuale.
Instanţa de apel a făcut, de asemenea, o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 6 iulie 2007), în soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
Potrivit acestei norme, în raporturile în care Statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, acesta este reprezentat, ca regulă, de Ministerul Finanţelor, "afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop."
Or, Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie prin care să fie stabilit un alt reprezentant al statului, situaţie în care se aplică regula anterior arătată, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele O.I.A. şi C.M.R. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 810A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6422/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6427/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
