ICCJ. Decizia nr. 6427/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6427/2012
Dosar nr. 30510/3/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 833 din 4 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantele V.O.R. şi Ş.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantele au declanşat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziţia nr. 11789 din 9 iunie 2009, contestată în cauză, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 2344,22 mp şi construcţia demolată în suprafaţă de 70 mp, situat în Bucureşti, str. P., sector 4, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite.
În cauză, s-au efectuat două expertize tehnice care, împreună cu actele emise de pârâtă prin Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală sub nr. 15227 din 28 septembrie 2007, au făcut dovada că în prezent imobilul-teren constituie domeniu public al Municipiului Bucureşti, făcând parte dintr-un parc care înconjoară O., fără a intra sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Prin Decizia nr. 186 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarele V.O.R. şi Ş.A.E. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul ce a făcut obiectul notificării, situat în str. P. (fost Calea P.), sector 4, format din teren de 2394,22 mp şi construcţie, a trecut în proprietatea statului fără titlu, iar prin Sentinţa civilă nr. 7495 din 6 noiembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Sector 4 în Dosarul nr. 5912/2002, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificate sub nr. 2082 din 25 martie 1974 de notariatul de Stat Sector 5 privind imobilul în litigiu.
Conform expertizei topografice efectuat de expert P.E., terenul revendicat în suprafaţă de 2334,22 mp se află în incinta Parcului Tineretului, expertul propunând a se restitui în natură suprafaţa de 1472 mp cu vecinătăţile şi dimensiunile precizate, în vreme ce suprafaţa de 962,22 mp teren este ocupată de: alei pietonale, platforme betonate, peron, scări, cale ferată îngustă, spaţii verzi, stâlpi de iluminat public, reţea subterană de apă, iar suprafaţa de 98 mp - de o construcţie de alimentaţie publică.
Prin adresa din 28 septembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, s-a precizat că terenul aparţinând imobilului care a purtat adresa str. P. este inclus în imobilul Parcul O., amplasament pentru care s-a atribuit adresa poştală Şos. O., sector 4, ce constituie domeniul public al municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Reclamantele nu s-au înscris în fals împotriva acestei adrese şi, ca atare, Curtea a constatat că terenul aparţinând imobilului revendicat în cauză reprezintă domeniul public al municipiului Bucureşti în condiţiile Legii nr. 213/1998, amenajările situate pe teren fiind, prin urmare, de utilitate publică, aspect ce a fost verificat de către instanţa de fond în baza probelor administrate în vederea soluţionării petitului contestaţiei.
S-a constatat incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, avându-se în vedere amplasamentul terenului - necontestat de către apelantele-contestatoare - în incinta Parcului O., parc ce aparţine domeniului public.
Chiar dacă ceea ce s-a dedus judecăţii - contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 11789 din 9 iunie 2009 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti - a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, regimul juridic al terenului nu poate fi examinat în afara dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 18/1991, pe temeiul cărora, precum şi al Legii nr. 213/1998, a fost menţinută hotărârea de fond, contestatoarele nefăcând dovada dezafectării terenului revendicat, astfel cum dispune Legea nr. 18/1991, pentru ca instanţa să poată analiza, la rândul său, petitul contestaţiei.
A fost respinsă şi critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa a examinat pretenţiile deduse judecăţii în raport de probele administrate, deşi succint, cu respectarea principiului disponibilităţii, având în vedere cele două rapoarte de expertiză tehnică efectuate în cauză, corelate cu adresa P.M.B. - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală nr. 15227 din 28 septembrie 2007, conform cărora terenul revendicat constituie domeniul public al Municipiului Bucureşti şi intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Întrucât prin contestaţie s-a solicitat exclusiv anularea acesteia şi restituirea în natură a terenului şi nu eventual acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în mod întemeiat instanţa de fond a respins contestaţia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele V.O.R. şi S.A.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit, a fost ignorată incidenţa art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care terenul a cărui restituire în natură se solicită nu este afectat de lucrări de interes public aprobate, de detalii urbanistice sau de sistematizare a teritoriului şi nici ocupat de construcţii pentru care să se fi eliberat în prealabil vreo autorizaţie de construire valabilă. Suprafaţa de teren de 1472 mp este liberă şi pretabilă de a fi restituită în natură, fiind ceea ce expertul P.E., care a efectuat expertiza tehnică în cauză, denumeşte "zona aparent părăsită, fără nicio activitate recreativă".
Instanţa de apel, raportându-se la o adresă emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, reţine că imobilul face parte din Parcul O. care constituie domeniu public al Municipiului Bucureşti şi că, prin neînscrierea în fals împotriva acestui document, forţa sa probantă a devenit irefragabilă, nemaiputând fi pusă la îndoială. Aceasta abordare, pe lângă faptul că este complet eronată din punct de vedere al raţionamentului juridic, adresa respectivă emanând de la una dintre părţi, este contrazisă flagrant de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate la prima instanţă.
Plecând de la aceste premise eronate, instanţa de apel a ajuns, în mod greşit, la concluzia că imobilul nu este pretabil a fi restituit în natură întrucât face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti.
Împrejurarea că un imobil ar fi inclus în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia, din moment ce nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de neapartenenţa acestora la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, putând fi restituite în natură bunuri imobile din domeniul public, dacă au fost preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a legii speciale.
Pentru pronunţarea unei soluţii corecte în cauză, instanţele trebuiau să analizeze în concret situaţia în care se află acest teren, faptul că acest teren reprezintă o zona părăsită, pe care sunt depozitate gunoaie, fiind inierbată natural, fără a fi destinată niciunei activităţi recreative.
- Soluţionarea cauzei exclusiv prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, fără vreo referire la prevederile legale aplicabile în speţă, respectiv cele ale Legii nr. 10/2001, este greşită, din moment ce terenul solicitat a fi restituit în natură este intravilan, care nu face obiectul de reglementare a legii fondului funciar.
Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie expresă prin care să interzică restituirea în natură a bunurilor ce fac parte din domeniul public, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 la care s-a raportat instanţa de apel nu sunt aplicabile cauzei, deoarece terenul excede sferei de reglementare a acestei legi, tocmai prin aceea ca face obiectul unei alte legi speciale. În cauză, dezafectarea terenului din domeniul public este posibilă prin efectul Legii nr. 10/2001.
De altfel, pe tot parcursul derulării procesului, nu s-a făcut niciodată dovada că terenul în discuţie ar fi intrat în domeniul public al Municipiului Bucureşti pe una din căile legale, iar construcţia edificată pe o parte din acest teren nu are nicio autorizaţie de construire prealabilă, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care menţionează în mod limitativ situaţiile concrete în care măsurile reparatorii se stabilesc exclusiv prin echivalent, nu enumera şi ipoteza în care bunul ce formează obiectul notificării face parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, s-a mai arătat în motivarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Susţinând ignorarea, de către instanţa de apel, a incidenţei art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recurentele-reclamante pornesc de la premisa că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit împrejurarea că imobilul ce a făcut obiectul notificării - în suprafaţă de 2344,22 mp, situat în Bucureşti, fost str. P. (fost Calea P.), sector 4 - face parte din Parcul O.
Această situaţie de fapt nu poate fi reevaluată în faza procesuală a recursului, în care atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalităţii deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.
Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât, la data soluţionării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situaţiei de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate.
Pe de altă parte, situaţia de fapt din speţă a fost stabilită pe baza întregului probatoriu administrat, şi nu numai prin valorificarea datelor comunicate de către Primăria Municipiului Bucureşti, astfel cum susţin recurentele, în condiţiile în care însuşi expertul cu specialitatea topografie, la constatările căruia se face referire în motivarea recursului, a arătat explicit că terenul ce face obiectul notificării, situat în str. P. la data preluării de către stat, este amplasat în incinta Parcului T.
Acest regim juridic al terenului a fost confirmată prin probatoriul administrat în faza recursului. Astfel, la solicitarea acestei instanţe de control judiciar, Primăria Municipiului Bucureşti a arătat că terenul aparţinând imobilului din fosta str. P. este inclus în perimetrul Parcului O., în suprafaţă totală de 184848 mp, înscris în cartea funciară individuală nr. 59198, cu număr cadastral 7374, ca proprietate publică a Municipiului Bucureşti, având adresa poştală Şos. O., sector 4. S-a menţionat, totodată, că Parcul O. figurează înscris la poziţia 10172 în anexa Hotărârii C.G.M.B. nr. 186/2008 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti.
Este de precizat, totodată, că autorul reclamantelor a fost înştiinţat despre apartenenţa terenului preluat de către stat la "Parcul de distracţii T." încă din anul 1998.
Faţă de împrejurarea că situaţia de fapt a fost stabilită de către ambele instanţe de fond din cauză pe baza întregului probatoriu administrat - completat în faza recursului prin indicarea cărţii funciare în care este intabulat dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti asupra Parcului O. şi a hotărârii municipalităţii din care rezultă apartenenţa imobilului la domeniul public al Municipiului Bucureşti -, nu numai a unei adrese cuprinzând situaţia juridică a imobilului, provenind de la partea adversă, sunt nefondate criticile pe acest aspect, atât timp cât datele comunicate de către intimat, privind regimul juridic al terenului, au fost coroborate de către instanţele de fond cu celelalte probe administrate.
Constatând apartenenţa terenului la domeniul public al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că amenajările situate pe teren sunt, prin urmare, de utilitate publică, iar acest aspect a fost verificat de către prima instanţă în baza probelor administrate, motiv pentru care a conchis în sensul că amplasamentul terenului în incinta Parcului O. împiedică restituirea în natură a terenului.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentelor, nu însăşi apartenenţa terenului la domeniul public al municipiului a fost reţinută de către instanţa de apel drept impediment al restituirii în natură a suprafeţei de 1472 mp - vizată de cererea de recurs -, ci destinaţia de utilitate publică a terenului.
Această concluzie a instanţei de apel este corectă, reflectând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din lege, pentru suprafeţele afectate unor amenajări de utilitate publică, persoanei îndreptăţite i se cuvin doar măsuri reparatorii în echivalent.
Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" a fost explicitată în art. 10.3 din Normele metodologice, în sensul că are în vedere "acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice.".
Ca atare, situarea terenului în incinta unui parc amenajat ca atare îi asigură acestuia destinaţia de teren ce deserveşte nevoile comunităţii, afectat unei utilităţi publice, iar atare împrejurare este suficientă pentru ca terenul să nu fie restituit în natură, independent de modul de dispunere în teren ori de utilizare efectivă a elementelor caracteristice (spaţii verzi, alei, zone de activităţi recreative etc.) ce compun amenajarea parcului.
Este lipsit de relevanţă, aşadar, faptul că o suprafaţă de 1472 mp nu este ocupată efectiv de asemenea elemente de sistematizare (expertul judiciar specialist în topografie, P.E., arătând că este amplasată într-o "zonă aparent părăsită, fără nicio activitate recreativă", astfel cum se menţionează în motivele de recurs), cât timp această suprafaţă face parte dintr-un teren afectat unei utilităţi publice, destinaţie la care se raportează natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite.
Se constată, în aceste condiţii, că instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a cererii de restituire în natură, a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, verificând condiţiile de acordare a acestei măsuri reparatorii, chiar dacă nu a făcut explicit referire la art. 10 alin. (2) din acest act normativ, incident în cauză.
Cadrul procesual presupus de contestaţia formulată împotriva dispoziţiei unităţii deţinătoare emise în baza Legii nr. 10/2001 implică cercetarea legalităţii acestei dispoziţii prin prisma posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză, context în care, procedându-se la verificarea în concret a naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor în speţă, nu s-ar putea reţine că instanţa de apel a ignorat Legea nr. 10/2001, prin faptul că nu a indicat explicit art. 10 alin. (2) ca fiind norma incidenţă în cauză.
Referirile din considerentele deciziei de apel la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (redenumită în prezent legea privind bunurile proprietate publică) sunt justificate din perspectiva sublinierii caracterului de utilitate publică al parcului în incinta căruia se află imobilul ce face obiectul notificării, în condiţiile în care parcurile publice sunt menţionate expres în art. III pct. 3 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 ca fiind bunuri ce aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale.
Este adevărat că nu se impune vreo trimitere la prevederile Legii nr. 18/1991, ce nu sunt incidente în cauză, însă acest considerent al deciziei de apel nu este unul hotărâtor în adoptarea soluţiei asupra pretenţiilor reclamantelor, astfel încât nu se poate aprecia că inserarea acestuia a afectat raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia de respingere a contestaţiei în cauză.
Decizia recurată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, se impune menţinerea sa, pentru considerentele ce au fost anterior expuse.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.O.R. şi Ş.A.E. împotriva Deciziei nr. 186A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6425/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6428/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
