ICCJ. Decizia nr. 6504/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6504/2012
Dosar nr. 5627/2/2011
Şedinţa publică din 24 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15 iunie 2006, reclamanţii B.S.A. şi B.D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru constatarea nulităţii absolute a unor decizii date în baza Decretului nr. 223/1974 şi obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 11, situat în Bucureşti, str. F., et. 2, sc. B, sector 1.
Prin Sentinţa civilă nr. 6457 din 23 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa pentru soluţionarea cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ, invocând dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 497/2007, iar asupra conflictului negativ de competenţă creat în cauză s-a pronunţat irevocabil Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 43 din 3 decembrie 2007, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 10285 din 8 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată, reţinând că reclamanţii au fost lipsiţi în mod arbitrar, de proprietatea lor.
Prin Decizia civilă nr. 482 din 2 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o, reţinând cauza spre soluţionare în primă instanţă, având în vedere valoarea de peste 500.000 de lei a bunului revendicat.
Rejudecând în fond, în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 232 din 18 februarie 2010 prin care a respins cererea reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, cu motivarea că imobilul nu se mai află în posesia Municipiului Bucureşti, fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 numiţilor B.N. şi B.M. prin contractul nr. 48/1997.
Reclamanţii B. au declarat apel împotriva sentinţei menţionate.
Prin Decizia civilă nr. 481 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond - tribunalul Bucureşti - cu motivarea că instanţa de fond a omis să ia act de modificarea cadrului procesual sub aspect subiectiv, în sensul introducerii în proces a persoanelor care au cumpărat imobilul.
Rejudecând în fond cererea modificată formulată de reclamanţii B., Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 572 din 4 aprilie 2011 prin care cererea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că imobilul în litigiu face obiectul reglementării unei legi speciale (Legea nr. 10/2001) care se aplică cu prioritate, în speţă fiind aplicabilă interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, cu privire la raportul dintre legea specială şi legea generală. De asemenea, comparând titlurile de proprietate ale părţilor din proces, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pârâţii au probat existenţa bunului în patrimoniul lor cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B. pentru următoarele motive: a) instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei şi, deşi nu a respins cererea în revendicare formulată în baza art. 480 C. civ. ca inadmisibilă, i-a trimis pe reclamanţi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează, în realitate, cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii; b) instanţa a încălcat principiul neretroactivităţii legii şi a aplicat o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2008, deşi acţiunea a fost formulată în anul 2006; c) instanţa nu a comparat titlurile de proprietate ale părţilor din proces, aspect ce ar fi condus la concluzia că pârâţii au dobândit imobilul de la un non - dominus şi nu a aplicat principiile cu notorietate cunoscute în practica judiciară cu privire la compararea titlurilor părţilor din proces într-o acţiune în revendicare "clasică", precum este cea formulată de reclamanţi.
Prin Decizia civilă nr. 869 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanţii B.D.M. şi B.S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 572 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii B.N. şi B.M.
A obligat apelanţii la plata sumei de 8000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii B.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond s-a pronunţat în mod neechivoc asupra fondului cererii reclamanţilor, reţinând că aceştia nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului şi că nu justifică existenţa bunului în patrimoniul lor, potrivit practicii judiciare a Curţii Europene a Drepturilor Omului în definirea noţiunii de "bun", iar pârâţii, care se află în posesia imobilului, au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că instanţa a reţinut aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de legea generală şi aceasta având în vedere că imobilul face obiectul de reglementare al unei legi speciale, iar specialia generalibus derogant, ceea ce nu înseamnă că instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei sau că a respins cererea ca inadmisibilă.
În cadrul procesual creat de reclamant prin invocarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., instanţa a reţinut inexistenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra obiectului procesului.
Instanţa nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile prin aplicarea unei interpretări obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o lege, ci un act judiciar care interpretează o lege, legea interpretată fiind în vigoare cu mult înainte de înregistrarea cererii de către reclamanţi. Interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 a avut ca scop esenţial unificarea practicii judiciare în materia revendicării imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. Astfel, aplicarea ei este imediat obligatorie pentru instanţe, dar această aplicare nu înseamnă decât adoptarea unei interpretări unice a legii de către toate instanţele şi nu aplicarea unei alte legi. Sub un alt aspect, decizia menţionată a precizat aplicarea unor principii de notorietate în practica judiciară şi anume specialia generalibus derogant sau aplicarea prioritară a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este de natură a înlătura orice suspiciune a părţilor chiar şi cu privire la aplicarea retroactivă - nu a unei legi pentru că această variantă a fost exclusă - ci a unei interpretări inedite a legii.
Instanţa a analizat titlurile de proprietate ale părţilor din proces şi a ajuns la o concluzie legală, în sensul că reclamanţii nu au un titlu de proprietate asupra imobilului şi nu au justificat existenţa în patrimoniul lor a bunului revendicat.
Având în vedere că imobilul revendicat de reclamanţi face obiectul reglementării unei legi speciale, fiind trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că, potrivit legii speciale, toate bunurile preluate de stat în acea perioadă sunt considerate de legiuitor ca fiind preluate abuziv, reclamanţii pot justifica, cel mult, o valoare patrimonială condiţionată de o bază suficientă în dreptul intern (Legea nr. 10/2001) şi confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor cu privire la aplicarea acestei legi speciale, dar nu un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza art. 480 C. civ., deoarece bunul a trecut în proprietatea statului. Iar "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (vezi Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României par. 140) ceea ce nu este cazul reclamanţilor în prezentul proces, ei nefiind posesorii sau proprietarii unui "bun actual".
De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (Curtea Europeană a Drepturilor Omului parag. 141 în cauza sus-menţionată) astfel că, aplicarea cu prioritate a legii speciale este recunoscută nu numai prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie ci şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o speţă similară, în care a analizat aspecte identice celor puse în discuţia instanţei, de către reclamanţi, în prezentul dosar.
De aceea, constatând că reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniul lor a bunului revendicat în prezentul dosar, în baza art. 480 C. civ., în timp ce pârâţii sunt posesori şi proprietari ai bunului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii B.D.M. şi B.S.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, aceasta nefiind motivată conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi cerinţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la un proces echitabil nu poate considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie prevede în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa.
Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să reitereze în considerentele deciziei recurate considerentele sentinţei civile nr. 572 prin care a fost soluţionat fondul cauzei.
Instanţa de apel a inserat în considerente doar afirmaţii fără nicio justificare teoretică şi legală a acestora atunci când a reţinut că "Instanţa nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile prin aplicarea unei interpretări obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii", fără să precizeze de ce unei cereri de chemare în judecată introdusă pe rolul instanţei de judecată în anul 2006 i se aplică o interpretare a practicii judiciare obligatorie edictată de Înalta Curte în anul 2008.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a analizat titlurile de proprietate ale părţilor din proces şi a ajuns la o concluzie legală, susţinută în totalitate de către instanţa de apel, în sensul că reclamanţii nu au un titlu de proprietate asupra imobilului şi nu au justificat existenţa în patrimoniul lor a bunului revendicat, fără să precizeze cum şi de ce a ajuns la acest argument.
Instanţele nu au analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului, nu au făcut vorbire despre faptul că reclamanţii B. au un contract de construire care nu a fost anulat, că aceştia sunt în aceeaşi situaţie ca şi pârâţii B., care au un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la o valoare derizorie, şi ca nici unul din aceste două acte nu a fost anulat.
Cât priveşte nepronunţarea asupra capătului accesoriu cu referire la nulitatea absolută a deciziilor administrative, instanţa de apel, neluând în considerare motivele de apel, nici nu a mai insistat în a se pronunţa asupra acestui aspect, singura "grijă" a instanţei a fost să dea preferinţă contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, cu toate că nici pârâţii nu deţin o hotărâre judecătorească care să le recunoască calitatea de proprietar asupra bunului.
O altă critică a vizat nesemnarea hotărârii de toţi membrii completului de judecată.
Deşi completul de judecată în apel a fost constituit din trei judecători, complet de divergenţă, decizia a fost semnată numai de cei doi judecători care au format opinia majoritară.
Deşi dispozitivul hotărârii este semnat, cu menţiunea "în majoritate" de numai doi judecători, iar cel de-al treilea judecător şi-a exprimat opinia separată motivată, dispozitivul hotărârii nu a fost semnat şi de cel de-al treilea judecător aşa cum prevăd dispoziţiile art. 258 C. proc. civ.
Decizia instanţei de apel nefiind semnată de toţi membrii completului de judecată, iar opinia separată nu a fost inclusă şi nici motivată în cuprinsul deciziei, hotărârea este nelegală.
S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel conţine motive străine de natura pricinii, contradictorii, a fost schimbată natura cererii de chemare în judecată, şi, de asemenea hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, invocându-se următoarele argumente:
Reclamanţii apelanţi B. s-au adresat instanţei cu o acţiune în revendicare, invocând prin cererea de chemare în judecată, dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 948 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond şi instanţa de apel, au respins acţiunea, şi respectiv apelul prin aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Procedând în acest mod atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel prin menţinerea ca legală a sentinţei civile apelate, au schimbat temeiul juridic al acţiunii, încălcând principiul disponibilităţii specific dreptului civil.
Soluţionând litigiul prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Legii nr. 10/2001 instanţa de apel a nesocotit şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat prin art. 15 din Constituţia României şi art. 1 C. civ., deoarece reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare înainte de pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 şi la momentul la care în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 erau excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 casele preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
De altfel, din redactarea deciziei apelate, precum şi a sentinţei civile, nu rezultă că instanţele au stabilit cu certitudine situaţia de fapt din dosar.
Astfel, nu se specifică faptul că reclamanţii apelanţi au dobândit apartamentul nr. 11 ca proprietari în baza unui contract de construire, că aceştia au fost primii proprietari ai apartamentului, că actul lor de proprietate a fost şi este opozabil erga omnes, fiind înscris în vechiul Registru de Transcripţiuni şi Inscripţiuni de pe lângă Tribunalul Ilfov, că dreptul de proprietate al statului nu a fost dobândit prin unul din modurile legale de dobândire a proprietăţii, nefiind analizată situaţia dacă statul a avut sau nu un drept de proprietate asupra imobilului revendicat şi dacă titlul statului era valabil la momentul vânzării imobilului către intimaţii pârâţi.
Mai mult, nu s-a putut stabili dacă contractul intimaţilor pârâţi B. este preferabil în raport cu contractul reclamanţilor apelanţi, în condiţiile în care, la momentul încheierii acelui contract aceştia nu mai aveau statutul de chiriaşi (acest fapt rezultând din însăşi contractul de vânzare-cumpărare nr. 48 - pct. 4 din contract).
Mai mult, aplicarea imediată a legii noi, aşa cum afirmă instanţa de apel, se putea face numai cu respectarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa care a fost sesizată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu ar fi putut abdica în mod legal, de la temeiul juridic al acţiunii cu care a fost învestită.
În ceea ce priveşte analiza titlurilor de proprietate instanţa de apel, susţinând în totalitate concluziile instanţei de fond, a aplicat greşit legea:
Astfel, acţiunea în revendicare reprezintă acea acţiune reală şi petitorie prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Pe calea acestei acţiuni proprietarii cer în justiţie să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă au pierdut-o.
În cauza de faţă dedusă judecăţii este evident că Statul nu s-ar putea prevala de un titlu de proprietate valabil sau un drept de proprietate dobândit în mod legal (art. 644 - 649 C. civ.).
Ori, în situaţia în care Statul nu a avut un drept de proprietate legal asupra apartamentului nr. 11 nici intimaţii pârâţi nu ar fi putut să dobândească în mod legal proprietatea asupra apartamentului şi această împrejurare conduce în mod evident la legalitatea afirmaţiei din motivele de apel potrivit căreia viciul care afectează titlul statului se transmite implicit şi în privinţa titlului propriu al intimaţilor paraţi.
În această ordine de idei, intimaţii pârâţi nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască vreun drept de proprietate asupra apartamentului, deşi acest considerent stă la baza motivaţiei hotărârii din apel. Cu toate că ambele părţi litigante deţin doar un simplu contract, neconsolidat prin vreo hotărâre judecătorească, instanţa de apel face trimitere la o Decizie pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care se vorbeşte de o consolidare retroactivă a titlului chiriaşului cumpărător. Or, în cauza de faţă chiriaşul cumpărător nu deţine o astfel de hotărâre.
Mai mult, Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii se referă la bunurile naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, a fost pronunţată ulterior introducerii prezentei cereri pe rolul instanţelor şi considerentele acesteia nu pot constitui drept o motivare pentru respingerea acţiunii reclamanţilor.
Este adevărat că nici reclamanţii nu deţin o hotărâre ulterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar tocmai acesta reprezenta cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată asupra cărora instanţele au omis a se pronunţa.
Reclamanţii deţin adevăratul titlu (originar) asupra bunului, aceştia fiind constructorii şi adevăraţii proprietari ai bunului, comparativ cu intimaţii pârâţi care au cumpărat de la un neproprietar.
Legea nr. 112/1995 permitea statului vânzarea bunurilor către chiriaşi numai în condiţiile în care Statul dobândise în mod legal bunul. Or, era de notorietate la momentul anului 1997 că toate casele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 au fost declarate ca fiind preluate fără titlu de către Stat şi, în atare situaţie Statul nu avea ce vinde, nefiind proprietar.
Cât priveşte existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, este evident că aceştia nu au fost deposedaţi niciodată de bunul lor în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, întrucât:
Potrivit disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998 (temei de drept al acţiunii) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, urmând ca instanţele de judecată să stabilească valabilitatea titlului statului faţă de dispoziţiile citate.
Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din 1965 în vigoare la data preluării, Constituţie care, prin art. 36 ocrotea dreptul de proprietate personală iar preluarea imobilelor cetăţenilor care îşi stabilesc domiciliul în străinătate era în evidentă contradicţie cu aceste principii.
Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării de art. 481 C. civ. care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", iar în prezenta cauză nu se poate afirma că preluarea imobilului de către stat a fost realizată pentru motive de utilitate publică şi nici cu acordarea unei juste despăgubiri. Ba din contră, vânzarea realizată către pârâţi a fost perfectată la un preţ derizoriu.
De asemenea, lipsirea arbitrară a cetăţenilor care părăsesc ţara de proprietatea lor încalcă şi dispoziţiile tratatelor la care România era parte, respectiv art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care ocrotea acelaşi drept de proprietate.
Faţă de aceste aspecte asupra cărora instanţele au omis să se pronunţe încălcând grav cadrul procesual creat de reclamant, actul normativ care a stat la baza emiterii deciziilor administrative de preluare a apartamentului de la reclamanţii apelanţi încalcă dispoziţiile interne, constituţionale şi legale, precum şi pe cele internaţionale în vigoare la data preluării astfel că statul nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil.
Consecinţa acestor fapte, reclamanţii ca proprietari ai bunului preluat fără titlu valabil îşi păstrează dreptul de proprietate asupra bunului avut la momentul preluării.
Astfel că, bunul, aşa cum este el definit de art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor, pârâţii neputând opune un titlu de proprietate preferabil celui deţinut de reclamanţi.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care părţile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Or, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului în litigiu în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., la data 15 iunie 2006, reclamanţii urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil.
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care reclamanţii s-au întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea acestora este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale.
În acelaşi sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de faţă, astfel cum, legal, a stabilit instanţa de apel, neavând relevanţă că acţiunea a fost introdusă anterior.
În acest context, instanţa de apel, în mod legal, a aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absenţa oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparaţie, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia reclamanţii nu pot specula în mod obiectiv.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, nimic nu se opunea ca recurenţii reclamanţi să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea lor, dar şi deposedarea abuzivă.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).
Prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simplii solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii, nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tot astfel, contrar susţinerilor reclamanţilor recurenţi, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către aceştia a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: "(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).
Or, cerinţa minimală, era ca recurenţii reclamanţi să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiţie, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.
Critica formulată de recurenţii-reclamanţi privind nemotivarea hotărârii este nefondată, instanţa analizând cauza în raport de obiectul judecăţii şi de dispoziţiile legii speciale, reţinând în mod fondat că reclamanţii nu deţin un bun actual care să poată fi opus pârâţilor.
În raport de această reţinere, care este prioritară faţă de obiectul acţiunii, analiza valabilităţii titlului statului este lipsită de relevanţă, Legea nr. 10/2001 definind care sunt preluările cu caracter abuziv pentru imobilele preluate în perioada de referinţă a legii.
Nefondată este şi critica privind nulitatea hotărârii, motivat de faptul că aceasta nu ar fi fost semnată de toţi membrii completului de judecată.
Din examinarea dispozitivului deciziei rezultă că hotărârea a fost pronunţată în complet de divergenţă, membrii majoritari ai completului semnând minuta, fiind semnată şi opinia separată a judecătorului aflat în minoritate.
Dispozitivul hotărârii se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecătorii majoritari, judecătorul aflat în minoritate semnând şi motivând opinia separată.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. se va admite cererea intimaţilor pârâţi privind obligarea recurenţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, care însă va fi redusă până la suma de 3000 lei, având în vedere munca îndeplinită de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D.M. şi B.S.A. împotriva Deciziei nr. 869A din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii reclamanţi la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi B.M. şi B.N., reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6478/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6553/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
