ICCJ. Decizia nr. 6553/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6553/2012
Dosar nr. 599/3/2010
Şedinţa publică din 29 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 46559/3/2008 din 4 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al municipiului Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, modificată prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului solicitat, şi a Dispoziţiei nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, emise de primul pârât în baza Legii nr. 10/2001.
Pe parcursul procesului, instanţa a dispus citarea beneficiarilor dispoziţiilor respective, D.L., D.M., N.G. şi O.D.
Prin Sentinţa civilă nr. 1171/24 martie 2009 a aceleiaşi instanţe, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamant, ca atare, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, iar, prin Decizia nr. 1907 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis calea de atac exercitată, s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza, spre judecare, Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 869 din 18 iunie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Dispoziţiile atacate de Prefect au fost emise pentru soluţionarea notificării nr. 2091 din 9 august 2001, depusă de către pârâţii D.L., D.M., N.G., O.D., precum şi de M.I. şi D.A., decedaţi ulterior depunerii notificării.
Contestatorul a susţinut că acestor solicitanţi li s-a acordat beneficiul Legii nr. 10/2001, cu încălcarea mai multor prevederi legale.
Sub un prim aspect, a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 3, 4 şi 23 din legea sus-menţionată, întrucât, deşi notificatorii puteau beneficia de măsuri reparatorii numai pentru partea din imobilul situat în str. S., preluată de la autorii lor, prin actele administrative atacate, li s-a acordat beneficiul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 482 mp, din care 306 mp în natură şi 176 mp sub forma unor despăgubiri.
Consideră că terenul a aparţinut, la data preluării, altor persoane, D.T. şi D.C., care figurează în Decretul de expropriere la poziţia nr. 107/13/143, cu o suprafaţă expropriată de 121 mp şi 58 mp construcţii, faţă de care pârâţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite; potrivit legii, aceştia puteau beneficia doar de suprafaţa de 366 mp.
Art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la categoriile de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, iar pârâţii au depus la dosar actele de stare civilă şi de moştenire de pe urma autorilor D.V. şi D.M., după care au solicitat drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 2091 din 9 august 2001.
D.T. a fost fiul autoarei, D.V., iar moştenitorii acestuia, inclusiv ai soţiei, D.C., puteau formula cerere alături de pârâţii-moştenitori sau pe cale separată. În condiţiile în care aceşti moştenitori nu au revendicat drepturi de pe urma celor doi autori comuni cu ai pârâţilor-notificatori, drepturile ce li s-ar fi cuvenit profită celorlalţi moştenitori care au formulat notificare, acest aspect nefiind unul de ordine publică pentru a putea fi apărat din oficiu, de către Prefectul municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile Primarului General al municipiului Bucureşti sunt conforme cu raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către expertul ing. N.A., prin care s-a identificat terenul de 482 mp, dobândit de către autorii D.I. şi D.V., prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 16764 din 20 octombrie 1915 şi nr. 7644 din 5 mai 1916, probe care fac dovada proprietăţii acestor autori asupra terenurilor solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce Prefectul municipiului Bucureşti nu a depus, la dosar, dovezi contrarii, în sensul că terenul ar fi aparţinut celor doi soţi, D.T. şi D.C.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 se referă la termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului solicitat, la Comisia specială pentru analizarea notificărilor, iar, prin emiterea dispoziţiilor atacate, nu se constată încălcarea acestui articol de lege.
Prefectul a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât, din raportul de expertiză anexă la Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a imobilului, ce a modificat Dispoziţia nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, rezultă că s-a restituit un teren ce face parte din domeniul public, fiind ocupat de spaţiu verde şi un loc de joacă.
Atât din raportul de expertiză menţionat, cât şi din planşele fotografice depuse la dosar, rezultă că terenul restituit în natură, de 306 mp, nu este afectat locului de joacă amenajat pentru copii, nici spaţiului verde, ci reprezintă un teren liber de construcţii, pe care proprietarii şi locatarii din zonă au improvizat o parcare auto, situaţie care nu face imposibilă restituirea în natură către foştii proprietari a terenului liber de construcţii, situaţie prevăzută de art. 10 alin. (1) invocat de către contestator.
În privinţa Dispoziţiei nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, consideră că, la emiterea acestui act administrativ, nu au fost respectate prevederile pct. 11.2. - 11.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, întrucât lipseşte dovada încasării despăgubirilor sau dovada neîncasării lor.
Motivul de contestaţie este neîntemeiat, deoarece, la dosarul instanţei, s-au depus, în copie, actele din dosarul administrativ care au stat la baza soluţionării notificării, din care nu rezultă că autorii pârâţilor ar fi primit vreun fel de despăgubiri, iar contestatorul nu a făcut dovada contrarie, în sensul că autorii sau pârâţii-moştenitori ar fi primit despăgubiri.
Pârâţii nu pot fi obligaţi să facă dovada unui fapt negativ, "în sensul că nu au primit despăgubiri", atâta timp cât Prefectul nu dovedeşte faptul pozitiv, în sensul că ar fi fost plătite despăgubiri.
Cât despre lipsa unor declaraţii date pe proprie răspundere, în sensul să nu s-au primit despăgubiri, precum şi a unor angajamente de rambursare a despăgubirilor dacă se va dovedi că au fost primite, Tribunalul a apreciat că aceste aspecte nu atrag nulitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor emise de Primarul General al municipiului Bucureşti, în condiţiile în care nu s-a dovedit plata despăgubirilor, iar contestatorul nu oferă elemente concrete în sensul afirmat, pentru a putea fi verificate de instanţă.
A mai reţinut instanţa că motivul de nelegalitate comun tuturor dispoziţiilor atacate, respectiv încălcarea art. 2 şi 11 din O.U.G. nr. 97/2005, determinat de faptul că notificatoarea D.L. nu a fost identificată prin CNP, este neîntemeiat şi nu atrage nulitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor emise, pe de o parte, pentru că ceilalţi comoştenitori ar fi avut tot interesul să elimine dintre ei o persoană neîndreptăţită, iar, pe de altă parte, chiar petentul arată că, în dosarul administrativ, există elemente prin care se poate determina codul numeric personal al acestei solicitante.
Un ultim aspect de nelegalitate invocat ar consta în nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (22) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborat cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la cele două înscrisuri care atestă imposibilitatea restituirii în natură, care datează din 12 iunie 2007 şi 10 aprilie 2008 şi nu corespund datei la care a fost emisă dispoziţia verificată, noiembrie 2007.
Nici din perspectiva acestui motiv de contestaţie, Tribunalul nu a reţinut încălcarea legii în măsură să atragă nulitatea dispoziţiilor emise de Primar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Prefectul municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 682/A din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la încălcarea normelor de competenţă materială, respectiv a Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004, prin Decizia civilă nr. 1907 din 05 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Această problemă de drept rezolvată este obligatorie faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât susţinerile apelantei legate de criticile privind competenţa instanţei sunt nefondate.
Referitor la motivul de apel privind incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la proprietarii de la care au fost preluate suprafeţele ce compun imobilul în cauză, şi acesta este neîntemeiat.
Imobilul situat în Bucureşti, str. S., sector 6 a fost proprietatea autoarei D.V. şi a surorii acesteia, G.G., astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 15764/1915 şi sub nr. 2644/1916. În urma actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 9853 din 08 aprilie 1947, imobilul compus din suprafaţa totală de 429 mp a fot partajat între V.D. şi cei cinci copii ai săi, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. şi E.M.D.
Intimatele O.D. şi D.M. sunt moştenitoarele lui D.M., în calitate de fiică şi soţie supravieţuitoare, iar M.I. şi N.G. sunt moştenitorii defunctei E.M.D., în calitate de soţ supravieţuitor şi fiică, astfel cum rezultă din copiile certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
D.T. este unul dintre cei cinci copii ai lui V.D., fiind frate cu D.M. şi E.M.D.
Ca atare, chiar dacă la dosar nu s-a depus un certificat de moştenitor de pe urma lui D.T., nepoatele acestuia de frate, respectiv intimatele O.D. şi N.G., au vocaţie la moştenirea unchiului, în calitate de colaterali de gradul al III-lea - moştenitori legali.
Deşi, potrivit dispoziţiilor legale, ceilalţi moştenitori ai lui D.T. aveau îndreptăţirea la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (2) din actul normativ de referinţă, întrucât nu au formulat notificare în condiţiile art. 22 alin. (1) din Lege, aceştia sunt decăzuţi din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, astfel cum dispune art. 22 alin. (5).
În aceste condiţii, în mod legal instanţa de fond a confirmat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să culeagă şi partea ce s-ar fi cuvenit lui D.T., potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, textul indicat fiind o aplicaţie particulară a dreptului de acrescământ, reglementat de prevederile art. 697 C. civ.
De astfel, art. 4 alin. (4) din lege este explicitat în acest sens şi prin dispoziţiile art. 4.7. din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Ca atare, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la motivul de apel privind încălcarea art. 10, principiul restituirii în natură este enunţat în art. 1 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în acele situaţii în care restituirea în natură nu este posibilă, or, în speţă, din raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expert N.A., rezultă că suprafaţa de 306 mp este ocupată, în prezent, de o parcare improvizată de locatarii blocurilor de locuinţe din zonă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Conform actelor doveditoare, la momentul trecerii imobilului notificat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 97/1974, acesta era deţinut în coproprietate (adresa nr. 3364 din 16 februarie 2004 emisă de C.G.M.B.-AFI) astfel:
- 121mp teren şi 58 mp construcţie, proprietari D.T. şi D.C.;
- 122 mp teren şi 53 mp construcţie, proprietari D.C. şi D.A.;
- 122 mp teren şi 73 mp construcţie, proprietari D.M. şi D.M.;
- 122 mp teren şi 43 mp construcţie, proprietar E.M.D.
Invocă diferenţa dintre art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, al căror conţinut îl redă, susţinând că notificatorii, în condiţiile în care nu au depus la dosar acte din care să rezulte că au calitatea de moştenitori de pe urma lui D.T. şi D.C., beneficiul Legii nr. 10/2001 ar fi trebuit să se reducă la suprafaţa de teren de 363 mp.
De altfel, se recunoaşte de către aceştia faptul că moştenitoarea legală a celor doi coproprietari, la momentul exproprierii, era fiica lor, D. I., care nu a înţeles să depună notificare.
Pct. 4.7. din H.G. nr. 250/2007, completată şi modificată, se referă la calitatea de moştenitori ai persoanelor îndreptăţite, de la care a fost expropriat imobilul, dreptul de acrescământ nefiind incident în speţa de faţă.
S-a făcut o confuzie între proprietari conform actelor de proprietate din anii 1915/1916, depuse la dosar, şi proprietarii de la data preluării abuzive (legea specială de reparaţie fiind emisă pentru aceştia din urmă).
De asemenea, instanţele învestite cu soluţionarea prezentei cauze nu au ţinut cont că translatarea dreptului de proprietate se face prin decesul fostului proprietar - a se vedea actul de partaj din anul 1947 şi proba calităţii de moştenitori doar de pe urma coproprietarilor M.D. şi E.M.D.
2. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în mod greşit s-a considerat că acţiunea este neîntemeiată, reţinându-se că terenul restituit în natură este un teren liber de construcţii, cu atât mai mult cu cât, la baza emiterii dispoziţiei de restituire în natură s-a aflat un raport de expertiză extrajudiciară, care a identificat terenul ca făcând parte din domeniul public, fiind ocupat de spaţiu verde şi loc de joacă pentru copii.
Chiar dacă s-a dispus refacerea expertizei, din aceasta reiese faptul că "terenul este ocupat, în prezent, de un parc pentru maşini şi copii din blocurile din vecinătate".
De altfel, unul din membrii Comisiei interne pentru analiza notificărilor a propus verificarea în teren, întrucât, aşa cum apare în nota de reconstituire şi expertiză, terenul propus a fi restituit este afectat de alei (căi de acces) dintre blocuri, menţinându-şi punctul de vedere şi la reanalizarea dosarului.
De asemenea, s-au invocat şi dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului. Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 şi a constatat că dispoziţiile de lege criticate, prin care se interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul lor juridic, nu contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, atât timp cât măsura dispusă de textul de lege criticat nu atinge dreptul în însăşi substanţa sa, ci instituie doar o limitare obiectivă şi rezonabilă. în acord cu principiile fundamentale.
Din actele ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate, se poate constata faptul că terenul restituit în natură are destinaţia de spaţiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcţiile edificate, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute în teza a II-a a pct. 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situaţie în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent.
3. Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 nu a putut fi pusă în aplicare, întrucât, conform adresei nr. DAM/25598 din 21 mai 2008 emisă de C.G.M.B.-AFI, terenul restituit în natură nu se află în administrarea acestei instituţii.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare.
Pe parcursul procesului a decedat O.D., respectiv la 19 decembrie 2011, fiind introdus în cauză moştenitorul acesteia, O.A., conform certificatului de moştenitor nr. 11 din 20 ianuarie 2012 emis de B.N.P. Asociaţi "I.D. şi A.Ş.". Acesta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de apel a reţinut, în fapt, că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de D.V. şi sora acesteia, G.G., conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 15764/1915 şi sub nr. 2644/1916, fiind partajat în mod voluntar prin actul autentificat sub nr. 9853 DIN 8 aprilie 2007, între V.D. şi copiii acesteia, respectiv T.D., C.D., M.D., P.D. şi E.M.D.
De asemenea, bunul a fost expropriat în baza Decretului nr. 97/1974, fiind deţinut în coproprietate în condiţiile sus arătate, potrivit adresei nr. 3364 din 16 februarie 2004 emisă de C.G.M.B.-A.F.I.
Intimaţii pârâţi persoane fizice au dovedit că sunt moştenitorii unei părţi dintre coproprietarii de la care s-a preluat imobilul, mai puţin de pe urma lui D.T. şi D.C., care figurează în actul de expropriere cu suprafaţa de teren de 121 mp şi construcţie în suprafaţă de 58 mp.
A mai reţinut Curtea de Apel că D.T. este unul dintre copiii lui D.V. şi, în consecinţă, frate cu D.M. şi E.M.D.
Ca atare, chiar dacă nu s-a depus la dosar un certificat de moştenitor de pe urma lui D.T., O.D. şi N.G., reclamante în dosarul de faţă, au vocaţie la moştenirea unchiului lor, în calitate de colaterali de gradul al III-lea.
A mai reţinut instanţa că ceilalţi moştenitori ai lui D.T., neformulând notificare, sunt decăzuţi din dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce deschide calea celor două reclamante, care au formulat notificare, de a beneficia şi de cota cuvenită lui D.T. în condiţiile art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege, care reprezintă o aplicaţie particulară a dreptului de acrescământ reglementat de dreptul comun în materie de succesiuni, respectiv de art. 697 C. civ.
În speţă, Curtea a procedat la o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără să verifice în ce măsură reclamantele nu erau înlăturate de la moştenirea unchiului lor, D.T., de unul sau mai mulţi moştenitori dintr-o clasă preferenţială, aceasta indiferent dacă, în cazul în care există, respectivul moştenitor sau moştenitori au înţeles sau nu să uzeze de prevederile actului normativ în discuţie.
Astfel, cum în mod corect a arătat şi recurentul, alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001 vizează ipoteze diferite de acordare a măsurilor reparatorii, mai precis, după cum se pune problema unui raport de coproprietate între persoanele îndreptăţite să urmeze procedura acestei legi (în cazul reglementat de alin. (1)) sau a moştenitorului persoanei îndreptăţite, care a urmat această procedură şi care va profita şi de cota moştenitorilor aceleiaşi persoane îndreptăţite, care nu au recurs la această procedură (cazul reglementat de alin. (4)).
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explică ipoteza care se regăseşte în art. 4 alin. (1) din Lege, şi anume atunci când dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi ideale, iar de partea de coproprietate pentru care nu s-a formulat notificare nu beneficiază ceilalţi coproprietari (şi, în mod evident, nici moştenitorii acestora), care au formulat notificare în termenul legal. Această situaţie se referă la ipoteza în care sunt mai mulţi titulari ai unor cote din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins, la data preluării abuzive.
În consecinţă, în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat de la mai mulţi coproprietari, aceştia sau, eventual, moştenitorii lor, care ar fi formulat notificare pentru cota de proprietate cuvenită, nu vor profita de cota de proprietate a altor persoane îndreptăţite, dar care nu au formulat cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (şi nici moştenitorii acestora din urmă).
Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, beneficiază ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
În acelaşi sens, art. 4 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări, vor profita ceilalţi moştenitori care au depus în termen cererea de restituire.
Textul se referă, în consecinţă, la moştenitorii persoanei îndreptăţite, care vor profita de cotele moştenitorilor aceleiaşi persoane îndreptăţite, care nu au urmat procedura legii speciale, în baza dreptului de acrescământ, dar nu şi de cota de proprietate cuvenită unei alte persoane îndreptăţite, care, însă, nu a formulat notificare, ea sau moştenitorii acesteia.
În speţă, este aplicabilă ipoteza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data preluării bunului de către stat, 1974, acesta se afla în coproprietatea mai multor titulari, în urma partajului voluntar efectuat în 1947, prin care s-a stabilit doar mărimea suprafeţelor cuvenite coproprietarilor, rămaşi în indiviziune, fără să se dispună şi partajul imobilului în materialitatea lui, bunul fiind preluat ca atare prin decretul de expropriere.
Dintre persoanele coproprietare de la care s-a preluat imobilul, rămâne în discuţie situaţia succesorală a coproprietarilor D.T. şi D.C., pe care instanţa de apel nu a verificat-o şi care va determina admiterea prezentului recurs.
Astfel, Curtea a menţionat că intimatele O.D. şi N.G., în calitate de nepoate de frate ale lui D.T., au vocaţie la succesiunea acestuia, fiind colaterali de gradul al III-lea faţă de defunct.
Considerentul este corect doar în măsura în care cele două reclamante (care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali) nu sunt înlăturate de la moştenire de succesibili dintr-o clasă superioară (clasa I - descendenţii defunctului) sau de potenţiali legatari universali sau cu titlu universal. Aceasta indiferent dacă, în condiţiile în care există, asemenea moştenitori au înţeles sau nu să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, cele două reclamante, putând beneficia de măsuri reparatorii pentru cota lui D.T. şi C. în baza art. 4 alin. (1), iar nu a art. 4 alin. (4), nu se poate concepe, raportat la principiul devoluţiunii succesorale al chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali şi la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, coexistenţa unor moştenitori din clase diferite pentru diferite categorii de bunuri, respectiv reclamantele pentru imobilul în litigiu şi moştenitori din clasa I pentru alte bunuri din patrimoniul defuncţilor D.T. şi D.C.
Prin urmare, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării căii de atac, va verifica dacă existau, la data notificării, rude din clasa I ai celor doi defuncţi, care să fi acceptat succesiunea acestora, sau moştenitori ai unor asemenea persoane, respectivi legatari universali sau cu titlu universal, şi doar în cazul inexistenţei acestora, vor putea lua în considerare calitatea reclamantelor, de moştenitori din clasa a II-a ai defunctului D.T. şi posibilitatea acestora de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, se va avea în vedere situaţia lui D.C., de la care s-a preluat parte din imobil, alături de D.T., şi în ce măsură aceasta poate fi sau nu moştenită de reclamante, dar şi data decesului acesteia în raport de data decesului lui D.T., pentru evaluarea cotei de proprietate din imobil a celor doi.
În raport de toate aceste criterii, Curtea va concluziona cu privire la posibilitatea reclamantelor de a beneficia de măsuri reparatorii şi pentru cota de proprietate preluată de la D.T. şi D.C., în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, prezenta instanţă neputând proceda la asemenea verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.
În concluzie, considerând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, ceea ce va determina admiterea recursului şi reluarea judecăţii apelului în limitele sus-arătate.
La pronunţarea acestei soluţii, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 21.6. din H.G. nr. 250/2007, care permit instituţiei prefectului să exercite controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari, inclusiv sub aspectul dovedirii calităţii de moştenitor a notificatorului de pe urma fostului proprietar, şi, în cazul în care consideră că dispoziţia de restituire este nelegală, să o poată contesta, contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că această chestiune nu ar reprezenta un motiv de ordine publică, care să poată fi susţinut de Prefect.
2. În ceea ce priveşte destinaţia actuală a terenului restituit în natură, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, întemeiate.
Astfel, potrivit art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele".
Emitentul dispoziţiilor contestate, prin care s-a dispus, în cele din urmă, restituirea în natură a suprafeţei de 306 mp teren din imobilul pretins, urmare a modificării Dispoziţiei nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, a avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert N.A. la 24 aprilie 2006, reţinând că, potrivit expertizei, "suprafaţa de teren de 306 mp este folosită ca parcare improvizată de locatarii blocului de locuinţe din zonă"; în concluziile raportului de expertiză se menţionează însă că "restul terenului, de 361 mp, (...) este ocupat cu spaţiu verde şi loc de joacă pentru copii".
Acelaşi raport de expertiză a fost avut în vedere şi de instanţa de apel în stabilirea situaţiei de fapt, care a tras aceeaşi concluzie cu cea a pârâtului în ceea ce priveşte destinaţia actuală a imobilului restituit în natură, deşi este evidentă contradicţia dintre concluziile expertului şi destinaţia suprafeţei de teren, de 306 mp, reţinută de Primarul General al municipiului Bucureşti.
În această situaţie, se impune efectuarea unei noi expertize, judiciare, care să stabilească destinaţia actuală a imobilului, în raport de toate criteriile impuse de art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007.
Aceasta şi faţă de împrejurarea că instanţa de apel şi-a fundamentat concluziile, în stabilirea situaţiei de fapt, pe dispoziţiile unei expertize extrajudiciare, cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, expertiză contestată de reclamant.
Prin urmare, şi acest motiv de recurs este întemeiat şi va conduce la admiterea căii de atac.
3. Referitor la imposibilitatea punerii în aplicare a Dispoziţiei nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 306 mp, raportat la adresa din 21 mai 2008, din care rezultă că această instituţie nu deţine imobilul restituit, urmează ca instanţa de apel să efectueze probe cu privire la calitatea de unitate deţinătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, şi, în raport de rezultatul probatoriului, să decidă şi cu privire la acest aspect, inclusiv din perspectiva obligării pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti, de a trimite notificarea reclamanţilor către unitatea deţinătoare de la data menţionată, în cazul în care aceasta este diferită de emitentul dispoziţiei de restituire în natură.
Prezenta instanţă are în vedere, cu privire la acest aspect, şi faptul că dispoziţia de restituire în natură trebuie să producă efecte concrete în favoarea persoanelor îndreptăţite, ceea ce nu s-ar putea realiza în condiţiile în care emitentul dispoziţiei de restituire în natură nu era şi unitatea deţinătoare a imobilului la data intrării în vigoare a legii de reparaţie.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel, în vederea reluării judecăţii în limitele stabilite prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Prefectul municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 682 A din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6504/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6555/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
