ICCJ. Decizia nr. 6461/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6461/2012
Dosar nr. 39371/3/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06 octombrie 2009, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film SA (RADEF), solicitând obligarea pârâtei la plata procentului de 4,8%, la care se adaugă TVA din veniturile obţinute de pârâtă din vânzarea de bilete şi abonamente, procent reprezentând triplul remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, începând cu trimestrul II 2008 până la data efectuării raportului de expertiză judiciară contabilă; în subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei în cuantum de 1,6% potrivit metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecţia publică a operelor cinematografice, publicată prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006 şi a penalităţilor echivalente cu 0,1%/zi de întârziere.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei de a comunica informaţiile privind comunicarea publică a operelor muzicale necesare pentru calculul remuneraţiilor conform Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006, obligarea pârâtei de a înceta orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, prin proiecţia cinematografică, în săli de cinema, fără a deţine Autorizaţie licenţă neexclusivă, obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanta Autorizaţie de licenţă neexclusivă de utilizare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta, în calitatea sa de colector al remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a acestora, a autorizat-o pe pârâtă prin Autorizaţia de licenţă neexclusivă de utilizare nr. 1/C din 12 februarie 2008 să desfăşoare activitatea de proiecţie publică în săli sau grădini de spectacol cinematografic, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale.
Autorizaţia a fost reziliată de drept ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor pârâtei privind comunicarea documentelor necesare determinării bazei de calcul a remuneraţiei şi a rapoartelor cuprinse în cue-sheet-ul operelor cinematografice.
Conform prevederilor autorizaţiei, pârâta trebuie să achite reclamantei începând cu trimestrul II 2008 până în prezent, o remuneraţie datorată cu titlul de drepturi patrimoniale de autor, în cuantum de 1,6% din veniturile obţinute din vânzarea de bilete şi abonamente, pârâta refuzând să-şi îndeplinească obligaţiile, sens în care a fost notificată în mai multe rânduri de către reclamantă în acest sens.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a solicitat, iar tribunalul a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză judiciară contabilă, având ca obiectiv principal determinarea remuneraţiilor datorate de pârâtă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1963 din 21 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 39371/3/2009, a fost admisă cererea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.984,22 RON (inclusiv TVA) - remuneraţie de 1,6% aferentă trimestrelor II, III şi IV - 2008, precum şi la plata penalităţilor aferente remuneraţiei calculate până la data de 30 septembrie 2010 în sumă de 26.284,20 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 156.310,21 RON reprezentând triplul remuneraţiilor legal datorate pentru perioada ianuarie 2009 - 20 septembrie 2010; să comunice reclamantei datele sale de identificare, denumirea şi adresa tuturor cinematografelor sau ale spaţiilor de utilizare, titlul fiecărei opere cinematografice, cu indicarea producătorului, ţării de origine, genului şi anului de producţie, lista operelor muzicale conţinute de fiecare operă cinematografică, cu menţionarea denumirii operei muzicale, a autorului/autorilor acesteia şi durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de clacul a remuneraţiei; să înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografie prin proiecţia cinematografică în săli de cinema, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii în lipsa autorizaţiei licenţă neexclusivă; să încheie cu reclamanta autorizaţie licenţă neexclusivă de utilizare, prin proiecţie publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.139 RON în favoarea reclamantei.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Reclamanta a fost desemnată colector al remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice prin proiecţia publică a acestora, conform Deciziei ORDA 442/2006.
Prin Autorizaţia licenţă neexclusivă de utilizare, încheiată la 12 februarie 2008, reclamanta a autorizat-o pe pârâtă, neexclusiv, să utilizeze prin comunicare publică, respectiv prin proiecţie publică, în săli sau grădini de spectacol cinematografic ori în alte spaţii destinate acestui scop, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din repertoriul UCMR - ADA; în schimbul acestei autorizări, pârâta avea obligaţia de a achita un procent de 1,6% din veniturile obţinute din vânzarea de bilete şi abonamente pentru proiecţia publică a operelor cinematografice în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.
Autorizaţia a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2008 până la data de 31 decembrie 2009; prin art. 6.2 părţile au convenit că intervine rezilierea de drept, în condiţiile în care utilizatorul întârzie plata remuneraţiei cu mai mult de 30 de zile de la scadenţă, nu furnizează informaţiile prevăzute de art. 4 din contract sau furnizează informaţii eronate.
Rezolvirea de drept operează la data notificării cu privire la existenţa oricăreia dintre cauzele menţionate la art. 8.2, notificarea reclamantei având ca efect încetarea Autorizaţiei licenţă neexclusivă şi interdicţia utilizatorului de a utiliza opere muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă.
Prima instanţă a constatat că aşa cum rezultă din notificarea nr. 19 emisă la 26 ianuarie 2009, reclamanta a notificat pârâta în vederea comunicării bazei de calcul a remuneraţiei şi a achitării remuneraţiilor restante datorate, solicitându-i şi comunicarea raportului privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public.
Având în vedere neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin Autorizaţia de licenţă neexclusivă şi notificarea transmisă în acest sens pârâtei, tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 6.2 din contractul încheiat, a intervenit rezolvirea de drept a contractului, fiind îndeplinite condiţiile acestei sancţiuni.
Prin urmare, s-a apreciat că nefăcându-se dovada plăţii remuneraţiilor datorate de către pârâtă, aceasta avea obligaţia ca în baza Autorizaţiei licenţă neexclusivă să achite reclamantei pe perioada trimestrului II 2008 -26 ianuarie 2009 o remuneraţie de 1,6% din veniturile obţinute din vânzarea de bilete şi abonamente.
Pentru perioada cuprinsă între 26 ianuarie 2009 şi data efectuării raportului de expertiză, pârâta datorează triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate (1,6% x 3), conform dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Conform raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză, tribunalul a reţinut că remuneraţia datorată de pârâtă reclamantei pentru perioada aferentă trimestrului II, III şi IV 2008 în cuantum de 1,6% este de 4.594,22 RON incluzând TVA, pârâta datorând şi penalităţi conform autorizaţiei încheiate calculate până la data de 30 septembrie 2010, în sumă de 26.284,20 RON, iar pentru perioada ianuarie 2009 - 30 septembrie 2010, remuneraţia calculată prin aplicarea unui procent de 4,8% la veniturile realizate (triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate), este de 156.310,21 RON.
Prin urmare, prima instanţă a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor menţionate, reprezentând remuneraţie datorată.
Potrivit dispoziţiilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecţia publică a operelor cinematografice publicată prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006, s-a dispus şi obligarea pârâtei să comunice reclamantei datele sale de identificare, denumirea şi adresa tuturor cinematografelor sau ale spaţiilor de utilizare, titlul fiecărei opere cinematografice cu indicarea producătorului, ţării de origine, genului şi anului de producţie, lista operelor muzicale conţinute de fiecare operă cinematografică, cu menţionarea denumirii operei muzicale, a autorului/autorilor acesteia, şi durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, respectiv cue-sheet-ul fiecărui film, baza de calcul a remuneraţiei.
Având în vedere că pârâta comunică în continuare opere cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă, tribunalul a obligat pârâta să înceteze orice act de comunicare publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice prin proiecţia cinematografică în săli de cinema, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, în lipsa Autorizaţiei de licenţă neexclusivă şi să încheie cu reclamanta Autorizaţie licenţă neexclusivă de utilizare prin proiecţie publică a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.139 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 225A din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel, analizând criticile cu care a fost învestită, a reţinut cele ce urmează.
Într-un prim motiv de apel, s-a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul concluziei că notificarea nr. 19/CI din data de 26 ianuarie 2009 nu a dus la rezolvirea de drept a licenţei neexclusive.
Instanţa de apel a constatat, pornind de la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, că prin notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, UCMR - ADA a solicitat apelantei ca în termen de 5 (cinci) zile de la primirea ei, să comunice baza de calcul a remuneraţiei obţinute din vânzarea de bilete şi abonamente în trimestrele II, III şi IV 2008, să achite remuneraţiile restante şi să transmită un raport privind lista tuturor operelor cinematografice comunicate public, cu indicarea autorului muzicii special create pentru fiecare operă cinematografică în parte pentru trimestrele II, III şi IV 2008.
Notificarea menţiona în mod expres că, în situaţia în care nu va da curs solicitărilor adresate prin intermediul acesteia, UCMR - ADA se va adresa instanţelor judecătoreşti pentru recunoaşterea drepturilor şi pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996 - text ce reglementează sancţiunea contravenţională a amenzii aplicabile în situaţia nerespectării dispoziţiilor art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996.
Instanţa de apel a apreciat că în cuprinsul notificării se prevedea expres că intimata a înţeles să o pună în întârziere pe apelanta pârâtă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor anterior menţionate.
Curtea de apel a constatat că, în aceste condiţii, este corectă susţinerea apelantei, în sensul că notificarea nu face nicio referire expresă la rezolvirea autorizaţiei de licenţă neexclusivă de utilizare, prin proiecţie publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice din data de 12 februarie 2008 şi nici dispoziţiile art. 130 raportat la art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996 nu se referă la un atare caz de încetare a contractului.
Însă, din analiza prevederilor art. 6.2 din contract, s-a apreciat de instanţa de apel că rezultă că notificarea trebuia să aibă ca şi obiect existenţa oricăreia dintre cauzele menţionate la art. 6.2, întrucât părţile nu au prevăzut în mod expres obligaţia de a statua în conţinutul notificării sancţiunea rezolvirii de drept a contractului; aceasta, cu atât mai mult cu cât art. 6.3 din acelaşi contract, prevede în mod explicit că rezolvirea operează de drept la data notificării cu privire la una dintre împrejurările menţionate.
Ca atare, s-a apreciat că apelanta nu se poate apăra susţinând că nu a înţeles notificarea în sensul rezolvirii contractului, cât timp prevederea contractuală în sine lega notificarea de rezolvire; pe de altă parte, caracterul de notificare a adresei din 26 ianuarie 2009 emise de intimată, rezultă nu numai din titlu, ci chiar din conţinutul său, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că în preambulul notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009 se face referire la o cu totul altă autorizaţie de licenţă, respectiv, nr. 52 din 04 mai 2007 şi nu la cea din data de 12 februarie 2008, cât timp nu se poate susţine că apelanta pârâtă s-a aflat într-o eroare cu privire la natura debitului a cărui plată i se solicita; de altfel, în conţinutul notificării se prevedea clar perioada pentru care se solicită remuneraţia, perioadă în funcţie de care apelanta putea să identifice autorizaţia la care se referea notificarea.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a interpretat în mod corect înscrisul intitulat notificare înregistrat sub nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, ca având drept efect rezolvirea de drept a autorizaţiei de licenţă neexclusivă, astfel că, raporturile contractuale dintre părţi au încetat la data de 26 ianuarie 2009.
Într-un al doilea motiv de apel, s-a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada utilizării de către apelantă, până la data de 20 septembrie 2010, a unor opere din repertoriul gestionat de UCMR - ADA.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, curtea de apel a constatat că expertul a avut ca obiectiv stabilirea veniturilor trimestriale şi totale realizate de pârâtă, începând cu trimestrul II 2008 şi până la data efectuării raportului de expertiză, din vânzarea de bilete şi abonamente. Cum expertul a concluzionat că s-au obţinut venituri din vânzarea de bilete şi abonamente şi după data de 26 ianuarie 2009, până la data efectuării lucrării (septembrie 2010), instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a stabilit de tribunal că apelanta a continuat utilizarea de opere din repertoriul gestionat de UCMR - ADA.
Din atitudinea procesuală a pârâtei care prin cele două motive de apel a formulat două argumente contradictorii - pe de o parte că nu a operat rezolvirea contractului (ceea ce în sine permitea utilizarea în continuare a operelor), iar pe de altă parte, că rezolvirea ducea la răsturnarea sarcinii probei, care ar fi revenit intimatei-reclamantei, instanţa de apel a stabilit o prezumţie simplă, judiciară care acoperă parţial perioada contestată de apelantă, respectiv de la 26 ianuarie 2009 la 31 decembrie 2009.
S-a constatat că, într-adevăr, sarcina dovedirii continuării utilizării operelor din repertoriul UCMR - ADA revenea intimatei-reclamante, întrucât este un fapt pozitiv, apreciindu-se însă, că această dovadă a fost făcută prin concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanţă.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care s-a dispus obligarea apelantei la plata către intimată a sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 - instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
O primă critică de nelegalitate priveşte modul în care instanţa de apel s-a raportat la notificarea nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, reţinând fără temei că aceasta a avut ca efect rezolvirea de drept a autorizaţiei de licenţă neexclusivă de utilizare, prin proiecţie publică, a operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice.
Prin această notificare, UCMR - ADA a solicitat recurentei RADEF "RomâniaFilm" să comunice baza de calcul a remuneraţiei obţinute din vânzarea de bilete şi abonamente în trimestrele II, III şi IV 2008 şi să achite, în termen de 5 zile de la primire, remuneraţiile restante datorate, reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor muzicii special create pentru operele cinematografice comunicate public în cinematografele sale.
Recurenta arată că, reţinându-se intervenită rezolvirea de drept a autorizaţiei licenţă neexclusivă, instanţa de apel a depăşit cadrul procesual stabilit de reclamantă care nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere privind constatarea rezolvirii de drept a autorizaţiei.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat instanţei de judecată să dispună, printre altele, obligarea recurentei-pârâte la plata procentului de 4,8% plus TVA şi penalităţi aferente, reprezentând triplul remuneraţiei datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale incluse în operele cinematografice, începând cu trimestrul II 2008 până la data efectuării raportului de expertiză contabilă, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, invocând în susţinerea cererii, rezoluţiunea autorizaţiei de licenţă ca urmare a notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009.
În consecinţă, reclamanta nu a solicitat instanţei de judecată să constate intervenirea rezolvirii de drept a licenţei neexclusive ca urmare a notificării nr. 19/CI din 26 ianuarie 2009, astfel că, în mod greşit s-a reţinut atât la soluţionarea pe fond a cauzei, cât şi în apel, că autorizaţia licenţă este rezolvită de drept de la data notificării.
Recurenta mai învederează că şi în situaţia în care s-ar aprecia că prevederile contractuale cuprinse în art. 6.2. şi 6.3. din contract ar reprezenta un pact comisoriu de gradul III sau IV, pentru a produce efecte rezolvirea, ea trebuie să fie constatată de către instanţa de judecată care nu se poate pronunţa cu privire la aceasta decât dacă a fost învestită cu o astfel de cerere.
În plus, această notificare nu cuprinde nicio referire expresă la rezolvirea autorizaţiei de licenţă şi nicio altă menţiune care să facă dovada intenţiei părţii reclamante de a invoca rezolvirea.
Totodată, recurenta arată că este adevărat că potrivit clauzelor contractuale - art. 6.2. şi art. 6.3. - rezilierea de drept a fost avută în vedere de către părţi ca intervenind în cazul notificării unuia dintre următoarele cazuri: întârzierea plăţii remuneraţiei mai mult de 30 de zile de la scadenţă; nefurnizarea informaţiilor de la art. 4 sau furnizarea eronată a acestora în mod repetat; cu toate acestea, dincolo de aceste prevederi, manifestarea de voinţă a părţii care invocă rezilierea contractului trebuie să fie expresă şi clară; or, din cuprinsul notificării nu rezultă sub nicio formă intenţia reclamantei de a invoca rezilierea autorizaţiei, aceasta nefiind formulată pentru a produce acest efect - al rezolviri de drept a autorizaţiei.
Efectele acestei notificări, în opinia recurentei, au fost foarte clar exprimate de către reclamantă în cuprinsul acesteia şi nu pot fi interpretate sub nicio formă ca fiind rezolvirea autorizaţiei licenţă, întrucât, prin notificarea din 26 ianuarie 2009, reclamanta a înţeles să o pună în întârziere pe pârâtă în legătură cu îndeplinirea unor obligaţii contractuale, iar punerea în întârziere, contrar a ceea ce a reţinut instanţa de apel, nu echivalează cu rezolvirea de drept a autorizaţiei licenţă neexclusivă.
Se mai susţine că faptul că la momentul emiterii notificării reclamanta nu a urmărit rezilierea de drept a autorizaţiei, rezultă fără putinţă de tăgadă din însuşi cuprinsul notificării în care se arată că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor, aceasta se va adresa instanţei judecătoreşti în vederea aplicării unei amenzi de până la 30.000 RON, în temeiul art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996; prin urmare, scopul notificării declarat expres în cuprinsul acesteia, a fost punerea în întârziere a pârâtei, respectiv, manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul de a pretinde executarea obligaţiei de către recurenta pârâtă, iar nu rezilierea contractului.
Se mai arată de recurentă că niciuna dintre dispoziţiile legale invocate în cuprinsul notificării - art. 130 raportat la art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996 - nu se referă la rezolvirea autorizaţiei licenţă, iar o sancţiune atât de energică ce are ca efect încetarea contractului trebuie să rezulte fără putinţă de tăgadă dintr-o manifestare expresă în acest sens a părţii interesate.
În cazul neîndeplinirii unei obligaţii contractuale, creditorul are posibilitatea de a opta între executarea întocmai a obligaţiei şi rezoluţiunea contractului, iar în cazul de faţă, reclamanta nu a înţeles să notifice decât executarea obligaţiei, iar nu rezolvirea autorizaţiei.
Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanţa de apel trebuia să constate manifestarea de voinţă a reclamantei la momentul emiterii notificării şi nu doar de la încheierea contractului; chiar dacă prin contract s-a stabilit un caz de reziliere de drept a acestuia, în condiţiile în care manifestarea ulterioară de voinţă a reclamantei nu a fost în sensul rezilierii autorizaţiei, această din urmă manifestare de voinţă trebuie avută în vedere şi aceasta nu poate fi interpretată de către instanţă prin raportare exclusiv la dispoziţiile contractuale, ci la însuşi conţinutul acesteia şi la voinţa părţii emitente.
Recurenta mai arată că simpla împrejurare că în conţinutul motivării cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat ulterior, în faţa instanţei de judecată, rezolvirea autorizaţiei ca urmare a notificării din 26 ianuarie 2009, aceasta nu este de natură a imprima retroactiv acestei notificări efecte ce nu au fost avute în vedere de reclamantă la emiterea acesteia.
Mai mult, notificarea a fost emisă la data de 26 ianuarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la instanţa competentă abia la data de 06 octombrie 2009, fără ca în această perioadă să existe vreo corespondenţă între părţi în care să se facă referire la eventuala reziliere a autorizaţiei.
În consecinţă, conchide recurenta asupra acestui motiv de recurs, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.
2. Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate priveşte aplicarea greşită a art. 1169 C. civ., sub aspectul sarcinii probei.
Recurenta arată că instanţa de recurs a reţinut în mod eronat faptul că în cauză s-a făcut dovada utilizării de către pârâtă, după încetarea autorizaţiei, a unor opere din repertoriul UCMR - ADA faţă de raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit în cauză şi faţă de susţinerile sale din motivele de apel.
În mod evident o atare concluzie a instanţei este nelegală şi injustă, câtă vreme nu există o legătură directă de cauzalitate între obţinerea de venituri din vânzarea de bilete şi abonamente pe de-o parte, şi utilizarea de opere din repertoriul reclamantei pe de altă parte.
Expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză a făcut dovada doar a faptului că pârâta a realizat venituri din vânzarea de bilete şi abonamente şi nu ca urmare a utilizării de opere din repertoriul UCMR - ADA, dovedirea acestui din urmă aspect, fiind indubitabil în sarcina reclamantei, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Recurenta susţine că nu rezultă din nicio probă administrată în cauză faptul că a utilizat opere din repertoriul reclamantei după încetarea autorizaţiei-licenţă, astfel că, instanţa de apel a dispus fără temei obligarea sa la suportarea triplului remuneraţiei pentru drepturile de autor.
Sub acest aspect, recurenta învederează instanţei de recurs să constate că prin raportul de expertiză au fost stabilite veniturile realizate de aceasta din vânzarea de bilete şi abonamente, fără a fi făcută o distincţie între încasări rezultate din opere ce ar intra în repertoriul aflat sub protecţia UCMR - ADA şi cele care nu se află în această situaţie, iar reclamanta nu făcut dovada că orice operă utilizată de pârâtă se află în repertoriul său, instanţa dispunând obligarea sa la plata triplului remuneraţiei după data le 26 ianuarie 2009, plecând de la ipoteza nedovedită că după încetarea contractului, recurenta a utilizat opere din repertoriul UCMR - ADA.
În plus, chiar şi dacă se are în vedere ipoteza reţinută greşit de către instanţa de apel, în sensul existenţei prezumţiei simple a utilizării pentru perioada 26 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, nu există niciun temei pentru înlăturarea sarcinii probei după data de 31 decembrie 2009.
Dacă instanţa a apreciat că argumentele pârâtei sunt contradictorii pentru perioada 26 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, reţinând o prezumţie simplă în favoarea reclamantei pentru această perioadă, pentru perioada ulterioară - 31 decembrie 2009 - data efectuării raportului de expertiză, nu exista niciun temei pentru care să se reţină dovedirea de către pârâtă a utilizării de opere din repertoriul reclamantei.
Raportat la dispoziţiile legale şi contractuale, recurenta susţine că nu era ţinută a plăti o remuneraţie pentru drepturi de autor către un organism de gestiune colectivă decât în situaţia în care ar fi utilizat o operă aflată sub protecţia drepturilor de autor şi sub sfera de gestiune ori în repertoriul respectivului organism de gestiune.
Or, fără putinţă de tăgadă, această utilizare trebuie dovedită de către organismul de gestiune colectivă ce invocă o pretinsă încălcare, fiind nelegal şi injust a se pleca de la premisa că recurenta a utilizat opere din repertoriul UCMR - ADA după încetarea, din orice cauză, a autorizaţiei licenţă; dispunând astfel, instanţa de apel a încălcat drepturile recurentei şi prezumţia de bună-credinţă de care se bucură orice persoană, până la proba contrarie.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Recursul formulat este fondat, astfel cum se va arăta.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în ce priveşte constatarea rezolvirii de drept a autorizaţiei de licenţă neexclusivă (sens în care, parte din criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vor fi recalificate în baza art. 304 pct. 9), dar şi în privinţa obligării pârâtei la plata remuneraţiilor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit celor ce succed.
Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, între părţi a fost încheiată sub nr. 1/C din 12 februarie 2008, autorizaţia licenţă neexclusivă în baza Deciziei ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006 ce cuprinde Metodologiile aprobate pentru comunicare publică, prin proiecţie publică în săli sau grădini de spectacol cinematografic ori în alte spaţii destinate în acest scop, a operelor cinematografice ce cuprind în coloana sonoră opere muzicale ce fac parte din repertoriul UCMR - ADA, indiferent de suportul pe care este transpusă opera cinematografică şi de modalitatea tehnică folosită pentru comunicare; această autorizaţie a fost emisă pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.
Prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate pentru perioada trimestrul II 2008 - data efectuării raportului de expertiză, în principal, într-un procent de 4,6% plus TVA (triplul remuneraţiilor datorate) din veniturile obţinute de pârâtă din vânzarea de bilete şi abonamente şi, în subsidiar, a unui procent de 1,6% din aceeaşi bază de calcul, plus penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, potrivit prevederilor Metodologiei privind comunicarea publică a operelor muzicale prin proiecţie publică a operelor cinematografice, publicată în M. Of. nr. 35/18.01.2007, prin Decizia ORDA nr. 442 din 27 decembrie 2006; au fost formulate şi alte capete de cerere, astfel cum deja s-a arătat, dar care sunt lipsite de relevanţă din perspectiva criticilor formulate prin prezentul recurs (care stabilesc limitele controlului de legalitate).
Astfel cum reiese din notificarea nr. 19/C din 26 ianuarie 2009, intimata reclamantă a realizat procedura "punerii în întârziere a pârâtei în îndeplinirea obligaţiilor de comunicare a bazei de clacul, de plată a remuneraţiilor restante şi de comunicare a listei operelor muzicale cuprinse în operele cinematografice pentru trimestrele II, III şi IV 2008"; prin aceeaşi notificare, reclamanta a învederat pârâtei că în cazul în care nu va da curs solicitărilor sale în termen de 5 zile de la primirea notificării, se va adresa instanţelor judecătoreşti pentru recunoaşterea drepturilor încălcate, precum şi pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996, ce prevăd aplicarea unei amenzi de 30.000 RON.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat (prin confirmarea sentinţei) că, de la data notificării anterior menţionate, a intervenit rezolvirea de drept a autorizaţiei licenţă neexclusivă, ceea ce a avut consecinţe în planul stabilirii remuneraţiilor datorate de recurentă şi a obligării sale la plata acestora către reclamantă pentru perioada ulterioară notificării, remuneraţii ce au fost calculate prin aplicarea procentului de 4,6% la baza de calcul.
Pentru o atare concluzie, curtea de apel a analizat dispoziţiile art. 6.2 lit. a) şi art. 6.3 din cuprinsul autorizaţiei, potrivit cărora contractul este rezolvit de drept în cazul în care utilizatorul întârzie plata remuneraţiei cu mai mult de 30 de zile de la data scadenţei; pe de altă parte, părţile au stipulat că "rezolvirea de drept operează la data notificării cu privire la existenţa oricăreia dintre cauzele menţionate la art. 8.2; notificarea va avea ca efect încetarea prezentei autorizaţii - licenţă şi interdicţia utilizatorului de a utiliza operele muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă, fără nicio altă formalitate, în termen de 30 de zile de la primirea acesteia de către utilizator."
Această statuare a instanţei de apel este criticată de recurenta pârâtă dintr-o dublă perspectivă: mai întâi, s-a susţinut că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut (constatând rezolvirea de drept a autorizaţiei), întrucât reclamanta nu a învestit instanţa în mod expres cu un astfel de capăt de cerere şi apoi, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor (condiţiilor) legale în care poate interveni acest pact comisoriu expres.
Înalta Curte constată că dispoziţiile contractuale anterior redate confirmă existenţa unui pact comisoriu expres de gradul III (întrucât părţile au convenit totuşi cu privire la formalitatea punerii în întârziere), astfel încât, reclamanta era în măsură să invoce rezolvirea contractului prin motivele cererii de chemare în judecată, în demonstrarea premiselor solicitării triplului remuneraţiilor datorate de pârâtă, fără a fi necesară învestirea instanţei printr-un capăt de cerere distinct cu un atare conţinut; concluzia decurge din regimul juridic al acestei rezilieri, anume că ea nu este una judiciară ce ar trebui dispusă de instanţa de judecată, rolul instanţei fiind redus la constatarea intervenirii rezilierii de drept, ceea ce este posibil şi pe cale prejudicială, ca în speţă; ca atare, dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică în speţă.
Cu toate acestea, existenţa pactului comisoriu expres de acest tip în cuprinsul unui contract bilateral, sinalagmatic, nu presupune că rezilierea se produce ca efect al simplei neexecutări, ci este necesară îndeplinirea formalităţilor legale pentru punerea în întârziere a debitorului.
Or, prin intermediul punerii în întârziere, creditorul obligaţiei neexecutate îşi manifestă dreptul de opţiune între a cere executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale şi dreptul de a se prevala de pactul comisoriu.
Aplicarea acestei reguli din materia rezilierii în temeiul unui pact comisoriu nu contravine clauzelor contractuale anterior redate, întrucât prin acestea, părţile au detaliat doar modalitatea de reziliere a contractului, fără a conveni cu privire la executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale în caz de neexecutare culpabilă a lor de către una dintre părţi; însă, dacă nu s-a convenit în mod expres cu privire la această formă de angajare a răspunderii contractuale (art. 1073 C. civ.), aceasta nu înseamnă că ele au renunţat la acest drept (orice renunţare trebuind să fie expresă), întrucât regulile din materia contractelor speciale se completează cu cele ale dreptului comun (sens în care dispune şi art. 153 din Legea nr. 8/1996), dreptul comun fiind dat de regulile din materia obligaţiilor, iar nu ale contractului numit cu care are cea mai apropiată figură juridică.
Ca atare, instanţa de apel a stabilit că în cauză a intervenit rezilierea de drept a autorizaţiei licenţă neexclusivă prin ignorarea dreptului de opţiune al creditorului, alegere care trebuia manifestată în mod clar şi neechivoc în direcţia invocării pactului comisoriu expres; or, de vreme ce acest drept de opţiune se realiza prin intermediul punerii în întârziere a debitorului care, în speţă, a avut loc prin notificarea menţionată, calificarea acestei manifestări de voinţă nu se putea realiza decât prin observarea conţinutului acestei notificări circumscrise executării silite în natură a obligaţiilor, iar nu prevalării de către creditor de pactul comisoriu; astfel, intimata nu a făcut trimitere la rezilierea de drept a autorizaţiei ca o consecinţă a neexecutării obligaţiilor de către recurenta pârâtă, ci la iniţierea unui demers "în instanţă pentru recunoaşterea drepturilor încălcate, precum şi pentru aplicarea dispoziţiilor art. 1392 lit. d) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd aplicarea unei amenzi de până la 30.000 RON."
În consecinţă, instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că prin notificarea adresată de reclamantă pârâtei s-a realizat punerea în întârziere în scopul utilizării pactului comisoriu şi, drept urmare, a analizat cererea de chemare în judecată pornind de la această premisă greşit stabilită, notificare ce trebuia analizată plecând de la dreptul de opţiune al creditorului într-un sens sau în celălalt.
Neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâtă deschidea reclamantei, în mod egal, posibilitatea solicitării executării silite în natură a obligaţiilor (astfel cum a procedat) ori a utilizării pactului comisoriu expres, iar această opţiune se realiza prin intermediul punerii în întârziere a debitorului potrivit semnificaţiei date de creditor acestei neexecutări - solicitarea de executare silită în natură ori rezilierea de drept prin invocarea pactului comisoriu; în consecinţă, numai dacă această manifestare de voinţă era în sensul utilizării pactului, instanţa putea trece la analiza conţinutului obligaţiilor pentru a căror neexecutare părţile au convenit cu privire la posibilitatea intervenirii rezilierii de drept (art. 6.3 corob. cu art. 8.2 din autorizaţie).
Dacă notificarea prin care dreptul de opţiune al creditorului a fost exteriorizat nu purta semnificaţia invocării pactului comisoriu expres, prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă pe cale prejudicială, manifestarea de voinţă a reclamantei este neechivocă în sensul utilizării pactului comisoriu.
Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06 octombrie 2009, iar autorizaţia licenţă neexclusivă nu expirase, fiind acordată pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate pentru intervalul - trimestrul II 2008 - data efectuării raportului de expertiză (moment concretizat în speţă la 26 octombrie 2010), reiese că rezilierea autorizaţiei în temeiul pactului comisoriu expres a operat la data primirii citaţiei pentru primul termen de judecată acordat la prima instanţă (11 ianuarie 2010), citaţie care a fost însoţită şi de copia cererii de chemare în judecată; concluzia se impune pentru aceea că prin cererea de chemare în judecată a avut loc punerea în întârziere a pârâtei, cererea prin care reclamanta s-a prevalat, de această dată, în mod clar şi neechivoc de pactul comisoriu expres; data primirii citaţiei pentru primul termen de judecată la prima instanţă este data la care debitorul a luat cunoştinţă de punerea în întârziere prin care se manifesta declaraţia unilaterală de reziliere şi deci, momentul de la care operează rezilierea convenţională.
Aceasta constatare ridică alte două chestiuni: aceea a posibilităţii revenirii sau a revocării opţiunii iniţiale a creditorului manifestate în sensul solicitării executării silite în natură a obligaţiilor (prin intermediul notificării din 26 ianuarie 2009), precum şi cea a expirării perioadei pentru care autorizaţia licenţă neexclusivă a fost acordată (31 decembrie 2009), anterior primirii citaţiei pentru primul termen de judecată în cauza de faţă (11 ianuarie 2010).
În ce priveşte schimbarea opţiunii creditorului din executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale în invocarea pactului comisoriu expres, Înalta Curte constată că această posibilitate decurge din dreptul de opţiune al acestuia, ceea ce implică şi posibilitatea de a reveni asupra acestei alegeri, numai dacă varianta aleasă iniţial nu a fost realizată în mod concret, caz în care şi-ar fi pierdut în mod ireversibil caracterul virtual; prin urmare, cum anterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâta nu a acţionat în sensul celor pretinse prin notificarea din 26 ianuarie 2009 (neachitând remuneraţia datorată), reclamanta creditoare era în măsură să îşi schimbe această opţiune şi să facă declaraţia unilaterală de reziliere pin cererea de chemare în judecată.
În al doilea rând, cum citaţia pentru primul termen de chemare în judecată a fost recepţionată de pârâtă după expirarea perioadei pentru care licenţa neexclusivă a fost acordată, reiese că pactul comisoriu nu a fost invocat în mod eficient, respectiv, în timp util; ca atare, pentru întreaga perioadă ce face obiectul cererii de faţă şi care intră sub puterea autorizaţiei de licenţă neexclusivă (trimestrul II 2008 - 31 decembrie 2009) pârâta datorează o remuneraţie în termenii contractuali - 1,6% din baza de calcul; pentru perioada ulterioară momentului 31 decembrie 2009, deci, de la 1 ianuarie 2010 - data efectuării expertizei, reclamanta este în drept să solicite calcularea acestor remuneraţii în condiţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, utilizarea de către pârâtă a repertoriului gestionat de reclamantă în absenţa licenţei neexclusive, situându-se pe tărâm delictual, astfel că este pe deplin justificată solicitarea triplului remuneraţiei legal datorate, potrivit textului invocat.
Înalta Curte constată că şi cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. (în ce priveşte sarcina probei), dar şi a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. (cu referire la prezumţiile judiciare).
Astfel, o prezumţie judiciară simplă permite conturarea ipotezei că recurenta pârâtă a realizat venituri din derularea obiectului său de activitate - distribuirea de opere cinematografice în vederea comunicării publice a acestora, opere care conţin opere muzicale aflate în repertoriul protejat gestionat de reclamantă; însă, această prezumţie nu permite şi concluzia stabilită de instanţa de apel în sensul că pârâta a realizat aceste venituri numai din opere cinematografice care conţin opere muzicale din repertoriul gestionat de UCMR - ADA, în absenţa verificării operelor efectiv distribuite de pârâtă şi a conţinutului lor muzical, pe baza documentaţiilor specifice şi la a căror comunicare către reclamantă a fost obligată pârâta prin sentinţa primei instanţe, obligaţie inserată în cuprinsul autorizaţiei şi justificată, pentru aceleaşi raţiuni, şi pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009.
În consecinţă, art. 1203 C. civ. a fost greşit aplicat întrucât expertiza efectuată nu era de natură a dovedi faptul pretins de reclamantă - al realizării veniturilor de către pârâtă din comunicarea publică a operelor cinematografice care conţin exclusiv opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă.
În plus, instanţa de apel, într-o justă aplicare a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi 5 C. proc. civ., era ţinută să observe că operele muzicale conţinute de operele cinematografice sunt excluse în mod expres de lege [art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996] de la gestiunea colectivă obligatorie, intrând în sfera de aplicarea a prevederilor art. 1232 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege - comunicarea publică a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, tip de utilizare pe care legea îl plasează în contextul gestiunii colective facultative.
Distincţia dintre gestiunea colectivă obligatorie şi cea facultativă este una de substanţă, întrucât, dacă în primul caz organismele de gestiune colectivă (precum reclamanta) îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat [art. 1231 alin. (2)], în ipoteza gestiunii colective facultative, organismul de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat în acest sens [art. 1232 alin. (2)].
Prin urmare, textele anterior invocate nu permit cu real temei concluzia că recurenta pârâtă a utilizat opere cinematografice prin comunicare publică în care sunt identificabile numai operele muzicale gestionate (facultativ) de către reclamantă, instanţa prezumând mandatul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, într-un caz în care legea nu o prevede pentru că nu a inclus această categorie de drepturi între cele supuse gestiunii colective obligatorii.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în vederea stabilirii remuneraţiilor legal datorate (prin aplicarea procentelor diferenţiate, astfel cum s-a arătat în soluţionarea primului motiv de recurs), instanţa trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care să stabilească obiectivul identificării veniturilor realizate de pârâtă din comunicarea publică a operelor cinematografice conţinând opere muzicale din repertoriul gestionat de reclamantă în mod facultativ, ceea ce presupune verificarea mandatelor acordate de titularii de drept de autor din ţară şi străinătate, pentru operele muzicale conţinute de filmele difuzate de pârâtă.
În aceste condiţii, se apreciază a fi fondată susţinerea recurentei în sensul că reclamanta este ţinută să facă dovada operelor cinematografice pe care ea însăşi le-a difuzat, probă care însă nu poate fi administrată decât în condiţiile art. 172 alin. (1) C. proc. civ., eventual, prin punerea acestor dovezi la dispoziţia expertului în cadrul efectuării acestei probe în rejudecare; aceeaşi constatare este valabilă mutatis mutandis şi în ce priveşte inventarierea mandatelor acordate reclamantei de titularii de drept de autor care au ales să supună gestiunii colective drepturile lor de autori ai operelor muzicale cuprinse în opere cinematografice comunicate public de pârâtă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul pârâtei, însă, dată fiind incompleta stabilire a situaţiei de fapt, ca şi necesitatea completării probelor în sensul celor arătate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "RomâniaFilm" SA împotriva Deciziei nr. 225A din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6440/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6466/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
