ICCJ. Decizia nr. 6594/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6594/2012

Dosar nr. 8118/211/2008

Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 25 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Judeţul Cluj, K.E. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei cu privire la petitul de constatare a preluării abuzive a imobilului.

S-au admis excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, precum şi a prescripţiei dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare şi rectificare CF.

S-a respins excepţia netimbrării acţiunii.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta R.F., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin Primar şi Municipiul Cluj-Napoca în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român şi ca mandant al SC C.A. SA, Judeţul Cluj prin preşedintele Consiliului Judeţean şi Consiliul Judeţean Cluj prin preşedinte, T.P., K.E., M.M.T., C.O., C.A., M.A.T., M.O.L., C.V., V.C.

Reclamanta F.R. a fost obligată să plătească, în favoarea pârâţilor C.O. şi C.A., suma de 2000 RON, pârâtei K.E. suma de 2500 RON şi pârâtei M.M.T. suma de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat că, fiind vorba de o acţiune în revendicare, calitate procesuală pasivă ar avea Statul Român prin Consiliul local al municipiul Cluj-Napoca, care a fost proprietarul apartamentelor în litigiu.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei K.E., s-a constatat că pârâta are calitatea de promitentă cumpărătoare a apartamentului nr. X1. din imobilul în litigiu, calitate ce nu îi conferă dreptul de proprietate sau un alt drept real, ci doar dreptul de a cere încheierea contractului. Faţă de această pârâtă, reclamanta nu a formulat niciun fel de pretenţii, astfel că aceasta nu este titulara dreptului cu privire la care reclamanta are pretenţii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Judeţul Cluj, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a formulat pretenţii împotriva acestui pârât, iar pe de altă parte, acesta nu este deţinător al imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată întrucât acţiunea reclamantei, vizând restituirea unui imobil preluat abuziv, este scutită de taxa judiciară de timbru.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 95/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, atâta timp cât o lege statuează că imobilele preluate de stat în baza cestui act normativ sunt considerate a fi preluate abuziv, acţiunea reclamantei este lipsită de interes. Mai mult, la apariţia Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat notificare, iar prin dispoziţia de restituire şi propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1. din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X4. nr. X5., nr. X6., precum părţile indivize comune aferente înscrise în CF C1. şi CF C2. şi terenul curte în suprafaţă de 190 mp. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. H.

Cu privire la apartamentele nr. X1., X7., X8., X9. şi X10. şi pentru terenul construit aferent acestora s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această dispoziţie a rămas irevocabilă nefiind atacată de către reclamantă. Ulterior emiterii acestei dispoziţii, reclamanta a urmat procedura pentru stabilirea şi încasarea despăgubirilor, fapt atestat de corespondenţa purtată cu A.N.R.P.

Prin urmare, cu privire la petitul de constatare a preluării fără titlu a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. H. înscris iniţial în CF C3. Cluj, tribunalul a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei R.F.

Analizând pe fond acţiunea, tribunalul a reţinut că potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. M1. din 26 mai 2003 emis de B.N.P. Asociaţi ”M.” după defuncta C.N., decedată la 23 decembrie 1972 au calitatea de moştenitori C.I. în calitate de soţ supravieţuitor şi F.V., în calitate de fiică.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. M2. din 5 ianuarie 1989 emis de notariatul de Stat Cluj în Dosar nr. 256/1989 F.R., în calitate de fiică este unica moştenitoare de defunctului C.I., decedat la 9 mai 1985.

În fine, potrivit certificatului de moştenitor nr. 269 din 18 septembrie 1996 după defuncţii F.I. decedat la 24 august 1991 şi F.V. decedată la 4 ianuarie 1992 reclamanta este unic moştenitor în calitate de fiică.

Potrivit copiei CF nr. C4. Cluj imobilul cu nr. T1. constând din construcţie din cărămidă compusă din subsol, parter, două etaje şi pod, împărţit ulterior în 13 apartamente a constituit proprietatea numiţilor C.I. şi soţia N., apartamentele nr. X2., X3., X1., X4, X10, X6, X7., parter, X8. etajul I, X10. şi X11. la etajul II, X12. şi X13. la subsol.

Apartamentul nr. X9. situat la etajul I a constituit proprietatea soţiei lui F.I. născută C.V. În baza Decretului nr. 92/1950 toate cele 13 apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în folosinţa şi administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj.

În baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 3 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local şi T.P., pârâta a devenit proprietarul apartamentului nr. X1., anterior deţinând acest apartament cu titlu de chirie.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V2. din 16 aprilie 1998 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local şi N.M.M.T. pârâta devenit proprietare apartamentului nr. X10.

Prin dispoziţia nr. 249 din 18 iunie 209 emisă de Consiliul Judeţean prin Preşedinte s-a admis schimbarea numelui de familie al numitei N.M.M.T. din N.M. în M.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V3. din 6 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local şi M.A.T. şi M.O.L., pârâţii au devenit proprietarii apartamentului nr. X7.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. V4. din 19 decembrie 1996 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local şi C.O. şi A., pârâţii au devenit proprietarii apartamentului nr. X6.

În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V5. din 14 aprilie 1997 încheiat între SC C. SA, în calitate de mandatar al Statului Român prin Consiliul local şi C.V., pârâta a devenit proprietara apartamentului nr. X8. Prin sentinţa civilă nr. 2519/2008 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 10334/211/2007 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta V.C. împotriva pârâtei C.V. care a fost obligată să semneze în favoarea reclamantei contract autentic de întreţinere pentru apartamentul nr. 8 situat în Cluj-Napoca, str. H., jud. Cluj înscris în CF C5. Cluj, nr. T1./1/VIII, în caz contrar s-a dispus ca hotărârea să ţină loc de contract autentic. S-a dispus totodată şi înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel obţinut cu titlul de drept de întreţinere şi a dreptului de uzufruct viager în favoarea pârâtei.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa a reţinut că pot face obiectul unei acţiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. În speţă, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001. De altfel, reclamanta nu este străină de acest aspect, întrucât a uzat de această procedură, fiindu-i restituite un număr de 8 apartamente, pentru apartamentele în litigiu propunându-se acordarea de despăgubiri.

În legătură cu concursul între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea de drept comun în revendicare, instanţa de fond a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia nr. 33/2008, din cuprinsul căreia reiese că, pentru a formula o acţiune în revendicare pe dreptul comun, este necesar să existe neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O. şi să nu fie afectate drepturile de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.

Cu privire la prima condiţie, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită în cauză. Reclamanta susţine că Legea nr. 10/2001 încalcă art. 1 din Protocolul 1 întrucât se eludează obligaţia statului de a repara măsurile ilegale prin restituţio in integrum. Astfel, în cauzele pronunţate, C.E.D.O. a statuat că recunoaşterea dreptului de proprietate presupune nu numai restituirea bunului, ci şi acordarea unei compensaţii echitabile. Ori în speţă, reclamantei i s-a recunoscut dreptul la o compensaţie echitabilă pentru bunul revendicat, compensaţie care constă în valoarea de circulaţie a imobilului, propusă a fi acordată în condiţiile Tilului VII al Legii nr. 247/2005.

Contrarietatea dintre art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată şi art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ şi C.E.D.O. nu există. De altfel, reclamanta a susţinut doar existenţa unei contrarietăţi, fără a explica în ce constă aceasta.

S-a reţinut că nu este îndeplinită nici a doua condiţie, aceea de a nu fi încălcat un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. În cauză, toate apartamentele revendicate sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor persoane, iar prin petitul de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că formularea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi art. 481 C. civ. nu mai este posibilă, respingând acest petit ca inadmisibil.

Cu privire la petitul de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că acesta este prescris. Contractele a căror constatare a nulităţii absolute se cere au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru a proteja securitatea raporturilor juridice civile, prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acţiune în termenul special, astfel că o acţiune întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă şi în acest caz existând un conflict între legea specială şi dispoziţiile generale, specialul aplicându-se în dauna generalului. Temeiul invocat pentru constatarea nulităţii absolute, art. 948 alin. (4) C. civ., nu este aplicabil pârâţilor cumpărători de bună credinţă, iar art. 1716 alin. (2) C. civ. se referă la tranzacţii şi este străin de pricina pendinte.

Instanţa a apreciat că prin respingerea acestui petit ca prescris, excepţia tardivităţii invocată de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca nu mai are obiect, cu atât mai mult cu cât legea prevede expres că este vorba de un termen de prescripţie şi nu de decădere.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris. Prin urmare, instanţa a reţinut că petitele de rectificare CF sunt prescrise.

În ceea ce priveşte preferabilitatea titlului reclamantei, acest petit a fost respins atâta timp cât reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, ea nedeţinând un titlu care să fie supus comparării cu titlul pârâţilor.

Petitele privind constatarea că în masa succesorală rămasă după defuncţii antecesori ai reclamantei fac parte şi apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, şi obligarea pârâţilor să-i lase imobilul în deplină proprietate şi paşnică posesie, fiind subsecvente şi dependente de soluţiile petitelor respinse, au fost respinse.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F.R., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii, în sensul admiterii tuturor capetelor de cerere aşa cum au fost formulate în faţa primei instanţe.

Pârâţii M.A.T. şi M.O.L. au formulat cerere de aderare la apel, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării reclamantei să plătească pârâţilor suma de 2975 RON cheltuieli de judecată la instanţa de fond.

În motivare au arătat că au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a acesteia fiind dovedită, însă instanţa nu făcut nicio menţiune cu privire la cheltuielile de judecată care li se cuvin, ci numai referitor la cheltuielile datorate celorlalţi părţi.

Prin decizia nr. 262/A din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

S-a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâţii M.A.T. şi M.O.L., fiind obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată, la fondul cauzei.

Cererea intimaţilor M.A.T. şi M.O.L. de acordare a cheltuielilor de judecată pentru cererea de aderare la apel, a fost respinsă întrucât reclamanta F.R., intimată în apelul pârâţilor amintiţi, nu este în culpă procesuală faţă de omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta F.R., aflată în culpă procesuală faţă de respingerea apelului său, să plătească intimaţilor C.O. şi C.A. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimatelor T.P. şi K.E. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimaţilor N.M.M.T., M.A.T. şi M.O.L. suma de 1.620 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, intimatelor C.V. şi V.C. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

În considerentele deciziei, s-au reţinut următoarele:

Referitor la modul de soluţionare a excepţiilor, instanţa de apel a constatat că relevant este dacă acţiunea poate fi admisă şi abia apoi are importanţă calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, respectiv indicarea corectă, de către reclamantă şi de către instanţă, a pârâţilor care trebuie să stea în judecată. Chiar dacă s-ar constat că modul de soluţionarea a excepţiilor s-ar fi făcut greşit, aceasta ar fi fără finalitate atâta timp cât acţiunea, aşa cum a fost formulată, nu poate fi admisă faţă de orice pârât ar fi chemat în judecată reclamanta.

Prin urmare, faţă de modul de formulare a petitelor, curtea a reţinut că prima instanţă a soluţionat corect excepţiile.

În ceea ce priveşte fondul acţiunii, s-a reţinut că, atâta timp cât prin dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se recunoaşte caracterul abuziv al preluării imobilelor naţionalizate prin decretul nr. 95/1950, reiese că acţiunea reclamantei este lipsită de interes, pentru acest aspect, indiferent că acţiunea este formulată în temeiul dreptului comun sau în temeiul legii speciale, recunoaşterea fiind făcută prin chiar acest act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul decretului nr. 95/1950.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, notificare soluţionată prin dispoziţia de restituire şi propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1. din 15 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca prin care i s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11., părţile indivize şi terenul aferent.

Cu privire la apartamentele nr. X1, X5. - X8. şi pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, reclamanta a apelat deja la dispoziţiile legii speciale şi nu mai poate, deci, apela la dispoziţiile legii generale, anume la o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că ar apărea că a primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogăţire fără just temei.

Pot face obiectul unei acţiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

Or, în cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparaţie, anume Legea nr. 10/2001, iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la o compensaţie echitabilă pentru bunul revendicat, compensaţie care constă în restituirea în natură a unei părţi din imobil şi în valoarea imobilului, propusă a fi acordată în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură.

Toate apartamentele revendicate, care nu au fost restituite reclamantei în natură prin dispoziţia nr. 3051 din 15 septembrie 2006, sunt vândute, deci constituie dreptul de proprietate al altor persoane, iar prin petitul de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la apartamentele revendicate se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

Petitul de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris, dat fiind că prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv, iar reclamanta nu a formulat acţiune în termenul special, pe orice temei de nulitate, astfel că o acţiune întemeiată pe dreptul comun este prescrisă, după expirarea termenului de prescripţie prevăzut de legea generală, şi în acest caz existând un conflict între legea specială şi dispoziţiile generale, fiind aplicabil termenul de prescripţie din legea specială, chiar dacă se invocă dispoziţiile dreptului comun, pentru că altfel s-ar ocoli dispoziţii imperative, ceea ce nu poate fi admis.

Petitele privind constatarea că în masa succesorală rămasă după defuncţii antecesori ai reclamantei fac parte şi apartamentele în litigiu, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi obligarea pârâţilor să-i lase imobilul în deplină proprietate şi paşnică posesie sunt petite subsecvente şi dependente de soluţiile petitelor principale, prin urmare corect au fost respinse, şi nu se impunea analiza lor distinctă decât în măsura în care s-ar fi admis petitele principale.

Nu orice acţiune întemeiată pe dreptul comun, după promulgarea Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, ci trebuie analizat dacă imobilul nu a făcut nu face obiectul legii speciale sau dacă din anumite considerente, cum ar fi obţinerea unui titlu anterior legii speciale, dar care din motive obiective şi concrete nu a putut fi restituit, când o acţiune întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă.

Nici decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, nu exclude de plano admisibilitatea unei acţiuni în revendicare, în anumite cazuri particulare, dar dă prevalenţă principiului specialia generalibus derogant.

Ceea ce interesează în speţă este că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001 şi prin urmare nu poate face obiectul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Instanţa de fond nu a refuzat să respecte investirea determinată de capetele de cerere, şi nu a judecat în temeiul Legii nr. 10/2001, ci doar a indicat prevalenţa legii speciale, iar cu privire la capetele subsecvente a indicat corect că pot fi analizate doar după admiterea capetelor principale, ceea ce nu era cazul.

Chiar dacă s-a solicitat compararea titlurilor, aceasta nu se poate face dat fiind că reclamanta nu are un titlu cu privire la imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că trebuia să ceară în prealabil constatarea nulităţii contractelor. Nu se poate afirma că nu se aduce atingere nici unui alt titlu de proprietate în cazul în care vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este desfiinţată, ci doar se compară titlurile, deoarece cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi lipsit de bunul său efectiv, ceea ce are aceeaşi finalitate.

Revendicarea este imprescriptibilă, dar constatarea nulităţii contractelor trebuia cerută în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, termen prevăzut din raţiuni de securitate a circuitului civil.

Pentru petitul privind rectificarea în CF intervine prescripţie de trei ani, dat fiind că, potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996, acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere.

Chiar dacă acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, sub rezerva celor expuse mai sus cu privire la incidenţa legii speciale, o acţiune în rectificare de carte funciară împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, este supusă unui termen de prescripţie de 3 ani.

Reclamanta a beneficiat de acces la justiţie şi de o judecata echitabilă cât timp cauza ei a fost analizată prin prisma argumentelor de mai sus care ţin seama şi de incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor ce o completează şi de principiul securităţii circuitului civil.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâţii M.A.T. şi M.O.L., Curtea de Apel a reţinut că la primul dosar al instanţei de fond (Dosar nr. 8118/211/2008 al Judecătoriei Cluj-Napoca), înainte de declinare, pârâţii menţionaţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În apel s-a depus copia contractului de asistenţă juridică din data de 25 august 2008 şi chitanţa din aceeaşi dată prin care s-a plătit onorariul de avocat în sumă de 2975 RON. Cu toate acestea instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cereri de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, prin prisma art. 274 C. proc. civ., reclamanta fiind în culpă procesuală faţă de respingerea acţiunii.

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanta F.R. şi pârâţii M.A.T., M.O.L.

În recursul formulat de reclamanta F.R. şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici:

O primă critică vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut soluţia privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ignorând decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Păduraru contra României), principiul inadmisibilităţii îmbogăţirii fără just temei.

Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut (prescrierea dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare) şi nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut în subsidiar (constatarea nulităţii absolute), în temeiul unei norme ce nu este incidentă în cauză, adică art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii legale fiind de strictă interpretare, aplicabile doar în cazul imobilelor ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, în speţă, e vorba de un imobil preluat fără titlu, caz în care dreptul de proprietate nu a fost pierdut, imobil ce nu face obiectul legii speciale de reparaţie şi, prin urmare, nu i se pot aplica prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a ignorat, astfel, dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O., refuzând să judece un capăt de cerere, prin aplicarea inadmisibilă a unor norme din legea specială, ce nu au incidenţă în cauza de faţă.

În fine, reclamanta-recurentă critică hotărârea şi sub aspectul faptului că, întrucât imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, este ilogic şi lipsit de temei legal să se susţină buna credinţă raportat la acest act normativ, evaluarea legalităţii prevalând faţă de alte aspecte. Invocă, în acest sens, cauzele Străin contra României şi Maria Atanasiu contra României.

Susţine, totodată, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se poate face o comparare a titlurilor de proprietate, fără a arăta care sunt motivele pe care îşi întemeiază o astfel de opinie.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii M.A.T. şi M.O.L., se reţine că acesta este întemeita în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează doar critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, pârâţii arată că hotărârea instanţei de apel este greşită întrucât s-a respins integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinându-se că dovada de plată de la dosar apel reprezintă cheltuieli de judecată numai pentru cererea de aderare la apel, în realitate fiind vorba şi de cheltuielile pe care le-au efectuat pentru susţinerea apărării faţă de apelul reclamantei.

Totodată, mai arată că, deşi au avut aceleaşi reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., cheltuielile de judecată au fost suportate separat, instanţa reţinând greşit că dovezile de plată aflate la dosar evidenţiază doar onorariul de avocat achitat de către intimata menţionată.

Investită cu soluţionarea recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de intimatele T.P. şi K.E.

Susţinerea intimatelor, în sensul că, deşi recurenta-reclamantă a indicat formal anumite articole din Codul de procedură civilă, motivarea concretă a recursului este inexistentă, nu poate fi primită.

Reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ.

În principal, criticile formulate de aceasta vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale în materia retrocedării imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, ceea ce permite încadrarea lor formală în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea sau interpretarea greşită a legii.

În raport de aceste considerente, precum şi ţinând seama de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, excepţia nulităţii recursului invocată de invocată de intimatele T.P. şi K.E. urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta F.R. se vădeşte a fi nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând mai întâi critica recurentei ce se referă la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut (prescrierea dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare) şi nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut în subsidiar (constatarea nulităţii absolute), se constată că aceasta se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de textul art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Ipotezele sus-menţionate au drept scop necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesuale, adică obligaţia instanţei să statueze în cadrul procesual determinat de părţi şi, în privinţa obiectului litigiului, pronunţarea în limitele pretenţiilor deduse în justiţie.

Or, în speţă, investită fiind cu cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, instanţa de apel a statuat în limitele învestirii şi prin raportate la obiectul litigiului, reţinând că pentru acest capăt de cerere dreptul la acţiune s-a prescris, având în vedere termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 .

Prin urmare, critica întemeiată pe acest motiv de recurs, se vădeşte a nu fi fondată, nefiind vorba de o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu i se poate imputa instanţei de apel nesoluţionarea unui capăt de cerere şi, prin aceasta, încălcarea limitelor învestirii prin pronunţarea minus petita.

În primul rând, după modificarea art. 304 pct. 6 prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul se poate declara, în caz de nerespectare a limitelor învestirii, doar atunci când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, legiuitorul eliminând ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere.

A analiza ca motiv de recurs pronunţarea minus petita, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ar presupune a nu da eficienţă voinţei legiuitorului de a restrânge aria motivelor de recurs şi a eluda astfel dispoziţiile legale referitoare incidente.

În al doilea rând, în speţă, curtea de apel, a cărei hotărâre se atacă, nu a rejudecat ea însăşi pricina, pentru a se pronunţa, astfel, asupra mai multor capete de cerere, ci pricina a fost soluţionată de către tribunal, iar instanţa de apel nu a avut de verificat decât temeinicia şi legalitatea soluţiei, prin prisma criticilor formulate de apelanţi.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se dovedeşte a nu avea incidenţă în cauză întrucât decizia recurată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin decizia recurată, prin care s-a respins apelul reclamantei, s-a păstrat soluţia instanţei de fond, inclusiv considerentele de fapt şi de drept pe care aceasta şi-a întemeiat soluţia, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta-reclamantă, se constată, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce urmează.

Imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, intrând în sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul-construcţie a fost împărţit în mai multe apartamente, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţilor-persoane fizice.

În această împrejurare, este evident că imobilului de faţă îi sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta avea obligaţia să urmeze procedura specială reglementată de această lege.

De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, soluţionată prin dispoziţia de restituire şi propunere privind acordarea de despăgubiri nr. D1. din 15 septembrie 2006, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin care i s-au restituit în natură apartamentele nr. X2., nr. X3., nr. X9. nr. X10., nr. X11., părţile indivize şi terenul aferent.

Cu privire la apartamentele nr. X1., X10. - X8. şi pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pot face obiectul unei acţiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.

Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă excepţiei inadmisibilităţii, întrucât, aşa cum în mod constant a statuat practica judiciară, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia genralibus derogant”.

Afirmaţia reclamantei, conform căreia prin admiterea acţiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate, se reţine că nu poate fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea pârâţilor, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desfiinţate, iar analizarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceştia, însă reclamanta nu a investit în termen legal instanţa cu o astfel de cerere. Şi aceasta deoarece, în mod corect, s-a respins ca fiind prescris un astfel de capăt de cerere, întrucât prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. Reclamanta nu a formulat acţiune în termenul special, astfel că o acţiune întemeiată pe prevederile dreptului comun este prescrisă.

Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-şi efectele în continuare.

Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum aceasta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta a uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, parag. 232 echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.

Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun ” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamantă referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie sunt nefondate.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii M.A.T. şi M.O.L., întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vizează doar critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată, se constată că acesta este fondat.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a respins integral cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, reţinându-se că dovada de plată de la fila 68 reprezintă doar cheltuieli de judecată pentru cererea de aderare la apel, în realitate fiind vorba şi de cheltuielile pe care pârâţii M.A.T. şi M.O.L. le-au efectuat pentru susţinerea apărării faţă de apelul reclamantei.

Este adevărat că pârâţii menţionaţi au avut acelaşi reprezentant legal cu cel al intimatei N.M.M.T., însă cheltuielile de judecată au fost suportate separat, ceea ce duce la concluzia că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise.

Se impune, aşadar, admiterea recursului declarat de pârâţii M.A.T. şi M.O.L. împotriva deciziei instanţei de apel şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul că va fi obligată reclamanta la 1000 RON cheltuieli de judecată către aceşti pârâţi, în faza procesuală a apelului.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei .

Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatele T.P. şi K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată către intimata C.V. şi la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii C.O. şi C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantei invocată de intimatele T.P. şi K.E.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.R. împotriva deciziei nr. 262/A din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Admite recursul declarat de pârâţii M.A.T. şi M.O.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că obligă pe reclamantă la 1000 RON cheltuieli de judecată către aceşti pârâţi, în faza procesuală a apelului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Obligă pe recurenta reclamantă la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatele T.P. şi K.E., la 400 RON cheltuieli de judecată către intimata C.V. şi la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii C.O. şi C.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6783/2012. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7402/2012. Civil. Drepturi băneşti.... →

ICCJ. Decizia nr. 6594/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6594/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Legea 10/2001. Recurs