ICCJ. Decizia nr. 664/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.664/2012
Dosar nr.27111/3/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 907 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost obligat pârâtul la 65.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul N.S. a fost arestat la 17 ianuarie 1951 pentru acţiuni subversive teroriste şi în baza Deciziei nr. 14/1951 a M.A.I. a fost încadrat într-o colonie de munca grea. A fost pus în liberate la data de 07 martie 1952.
Tribunalul a mai reţinut că în cauză prin sentinţa civilă nr. 8591 din 08 mai 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 3724/2000, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că reclamantul nu şi-a putut exercita profesia de impegat de mişcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea de şef staţie în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive politice.
Tribunalul a avut în vedere şi faptul că, prin sentinţa penală nr. 140 din 12 decembrie 1962 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti prin care reclamantul N.S. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţionala si trei ani interdicţie corecţionala reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precizat, deoarece condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936 este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.
Prima instanţă a luat în considerare suferinţa şi evidenta perturbare a vieţii reclamantului ca urmare a încarcerării şi consecinţele ulterioare ale acestei condamnări, care au determinat ca reclamantul să nu-şi poată exercita profesia de impegat de mişcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea de sef staţie în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive politice.
S-a mai ţinut seama de gravitatea suferinţelor reclamantului, precum şi faptul că acesta a mai primit alte despăgubiri prin hotărârea nr. 2777/16/01/1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 827 lei lunar şi statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 65.000 de euro, echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul N.S. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar prin Decizia nr. 153/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă., a respins apelul declarat de reclamantul N.S., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelul declarat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant, reţinându-se următoarele:
Temeiul juridic al acţiunii introductive era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. După ce acţiunea introductivă a fost înregistrată la instanţă, conţinutul articolului pe care a fost întemeiată acţiunea, a fost modificat şi completat prin OUG nr. 62/2010. Ulterior această ordonanţă a fost declarată neconstituţională, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat, la rândul lui, neconstituţional.
Din punct de vedere cronologic, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituţionale. Din acest motiv, în textul legii s-a menţinut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional". Curtea Constituţională a ajuns la aceleaşi concluzii şi prin Decizia nr. 1360/2010.
În consecinţă, s-a reţinut că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii este în curs de desfăşurare, astfel că legea în vigoare, respectiv actul normativ după data la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte, se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
În ceea ce priveşte aplicarea jurisprudenţei C.E.D.O., apelantul - reclamant nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, nu a obţinut o hotărâre definitivă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul N.S., solicitând schimbarea în tot a deciziei recurate şi în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată şi precizată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel ca fiind aplicabilă Decizia nr. 1358/2010, cu toate că acesta promovase acţiunea la data de 15 decembrie 2009, iar la data pronunţării deciziei, avea o hotărâre judecătorească prin care era obligat pârâtul Statul Roman la plata de despăgubiri, constituind daune morale.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.S. împotriva deciziei nr. 153/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 654/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 649/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
