ICCJ. Decizia nr. 669/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.669/2012
Dosar nr.1478/96/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 3387 din 26 octombrie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita şi, drept consecinţă:
- a constatat caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentinţa penală nr. 890/1955 pronunţată de Tribunalul Militar Regional II Bucureşti, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, prevăzută şi pedepsită de art. 503 C. pen. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare;
- a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunţată prin Sentinţa penală nr. 247/1960 a Tribunalului Militar Cluj, prin care reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire, prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen.;
- a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că sancţionarea penală a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare are caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind consecinţa faptului că acesta făcea parte din cultul religios „Martorii lui I., iar condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire are de drept caracter politic, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege.
Făcând aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de câte 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin cele două condamnări penale, admiţând în parte acţiunea acestuia, prin care solicita suma de 100.000 euro, respectiv 300.000 euro.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial suportat de reclamant.
Împotriva hotărârii sus menţionate a formulat apel pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, reprezentă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 33/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelul; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii petitului privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în primă instanţă de la 2000 lei la 1000 lei şi a menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată, reţinându-se următoarele:
Rezolvarea dată de către prima instanţă cererii reclamantului - având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări invocate în cauză, a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
Sub acest aspect, instanţa de apel a ţinut cont de faptul că norma legală menţionată a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, prevederea legală declarată neconstituţională, este suspendată de drept.
S-a avut în vedere că termenul de 45 de zile anterior menţionat era expirat la data soluţionării apelului, iar legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei declarate neconstituţionale.
Având în vedere considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că dispoziţiile legale invocate de reclamant în susţinerea acţiunii şi aplicate ca atare de către prima instanţă, nu mai pot fi reţinute ca temei juridic al admiterii cererii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări, astfel cum aceasta a fost întemeiată în drept.
S-a apreciat că însăşi recunoaşterea caracterului politic al condamnării unei persoane este de natură a reprezenta - în planul percepţiei subiective a acesteia, o acoperire parţială a prejudiciului moral invocat.
În plus, s-a mai reţinut că în cauză nu poate fi ignorat faptul că reclamantul beneficiază de indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990 – astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 153 din 15 noiembrie 1990, emisă de Comisia Judeţeană Harghita, hotărâre prin care s-a stabilit şi faptul că perioada detenţiei cuprinse în intervalul 20 iulie 1959 - 23 iunie 1964 (4 ani 11 luni 3 zile) reprezintă o vechime neîntreruptă în muncă de 7 ani 4 luni 19 zile (fila 8 dosar fond).
De asemenea, instanţa de apel, a mai reţinut că, în virtutea prevederilor art. 8 din Decretul - Lege nr. 118/1990, reclamantul este beneficiarul şi al altor drepturi cu caracter reparatoriu, respectiv: scutire de la plata impozitului şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor; prioritate la instalarea unui post telefonic, precum şi scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.
Ca efect al admiterii în parte a acţiunii, s-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului, de la 2.000 lei la 1.000 lei (jumătate din onorariul avocaţial), fiind respectate în acest fel prevederile art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul D.F., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către pârât şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate pentru prejudicial moral suferit prin condamnări.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentul susţine că prin Decizia recurată se încalcă principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Arată recurentul, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Se mai susţine că, prin Legea nr. 221/2009, reclamanţilor li s-a creat un drept de a obţine despăgubiri pentru abuzurile suferite, aceştia având speranţa legitima de a obţine aceste sume, împrejurare faţă de care, consideră recurentul, reclamanţii au fost titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 33/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 672/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 654/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
