ICCJ. Decizia nr. 675/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 675/2012
Dosar nr. 16431/3/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, sub nr. 16431/3/2010, reclamanta D.M., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului D.C., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 împotriva soţului ei.
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 22 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. şi a fost obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 3000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă, a reţinu că astfel cum rezultă din adresa nr. 75542 din 6 noiembrie 1990 emisă de M.I. - Direcţia Secretariat, soţul reclamantei, D.C., împreună cu familia acestuia, a fost dislocat la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest în localitatea Brateş, judeţul Galaţi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, unde i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu până la data de 27 iulie 1955. La această dată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
S-a avut în vedere că soţului reclamantei i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, aşa cum rezultă din Decizia nr. 322 din 22 martie 2007, iar reclamanta se încadrează în categoriile de beneficiari ai Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului, indemnizaţia lunară acordată fiind în cuantum de 511 lei, aşa cum rezultă din adresa nr. 37002 din 2 septembrie 2010 emisă de C.J.P. Ilfov.
Tribunalul a mai reţinut că şi soţul reclamantei, până la data decesului, intervenit la 16 noiembrie 2008, a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, începând cu data de 15 martie 1991, perioada de 4 ani, 1 lună şi 9 zile fiindu-i recunoscută ca vechime în muncă, în baza Hotărârii nr. 1514/1991. De asemenea, soţul reclamantei a beneficiat de o indemnizaţie lunară în cuantum de 822 lei.
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată şi completată, instanţa, la stabilirea cuantumului despăgubirilor a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a avut în vedere că este de necontestat prejudiciul moral suferit de soţul reclamantei prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i astfel încălcate drepturile fundamentale.
Problema care s-a ridicat în cauză, a fost aceea a cuantumului despăgubirilor care se pot acorda pentru reparare prejudiciul moral suferit de soţul reclamantei, aceasta înţelegând să le cuantifice la suma de 250.000 euro.
La stabilirea şi acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia soţului reclamantei, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecinţele luării măsurii administrative, pe plan fizic, psihic şi social, şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, în raport de circumstanţele în care a avut loc încălcarea drepturilor soţului ei, în condiţiile în care, în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, dar în limitele prevăzute de lege, instanţa a considerat că suma de 3000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 238/ A din 03 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă D.M.; a admis apelurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P. şi de apelantul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând următoarele:
Acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 31 martie 2010 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în forma în vigoare la acel moment. Pe parcursul judecării dosarului în faţa primei instanţe, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010. Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la 22 octombrie 2010.
În M. Of. al României nr. 761/15.11.2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţate de către Curtea Constituţională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu ţin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei şi conţinutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituţionale. Din acest motiv, în textul legii s-a menţinut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege, rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional. Curtea Constituţională a ajuns la aceleaşi concluzii şi prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile [..] art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă în la lit. a) din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituţională, trebuie precizat că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunţat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speţă.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de precizările de mai sus, în condiţiile în care legiuitorul român nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale, în acord cu Constituţia, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat că art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conţinut.
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituţional conform celor arătate mai sus.
Sub acest aspect instanţa de apel a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu constituţia.
La soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legi sau în momentul declarării ca neconstituţionale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt şi situaţiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi.
Instanţa de apel a concluzionat că, în speţă, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanţa a constatat că pretenţiile reclamantei în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.
În speţă, soluţia primei instanţe era nelegală şi prin raportare la forma legii de la data introducerii acţiunii deoarece art. 5 permitea acordarea de daune morale doar pentru prejudiciul cauzat prin condamnările penale cu caracter politic şi nu pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic. De asemenea, soluţia primei instanţe era nelegală şi prin raportare la forma dobândită de art. 5 din Legea nr. 221/2009, după modificarea şi completarea realizată prin OUG nr. 62/2010, deoarece, potrivit acestei ordonanţe daunele morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă cu caracter politic puteau fi acordate doar persoanei care a fost victimă a respectivei măsuri şi nu rudelor, cărora OUG nr. 62/2010 le recunoştea legitimare procesuală activă doar dacă solicitau despăgubiri ca urmare a prejudiciului cauzat autorului lor printr-o condamnare penală cu caracter politic.
S-a mai avut în vedere că susţinerile reclamantei conform cărora instanţele ar trebui să dea eficienţă prevederilor Convenţiei sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente şi aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din C.E.A.D.O.L.F.
De asemenea, s-a reţinut că practica C.E.D.O. invocată de reclamantă nu este relevantă în cauză deoarece nu priveşte chestiuni de drept similare cu cele din prezenta cauză.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.M., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât şi cele prevăzute de lege.
Astfel, susţine recurenta, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 i s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Se mai susţine că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în aceasta speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătoreasca, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Printr-un alt motiv de recurs se critică aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea.
De asemenea, se arată că instanţa de judecată trebuia să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.
Pe acest aspect recurenta susţine că, aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F. – M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of. al României, nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurentă sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 238/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 678/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 673/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
