ICCJ. Decizia nr. 673/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 673/2012
Dosar nr. 6726/3/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 10 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de constatare a caracterului politic al condamnării suferite de numitul P.G. în baza sentinţei penale nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar Bucureşti, ca fiind tardiv formulată; a admis în parte cererea formulată de reclamantele P.L. şi T.M.L. în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. A obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 12.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din momentul plăţii efective, cu titlu de daune morale, având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte încadrarea situaţiei de fapt astfel stabilită în prevederile Legii nr. 221/2009, tribunalul a constatat că infracţiunea pentru care autorul reclamantelor a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar Bucureşti, insulta armatei sovietice, era prevăzută de art. 8 din Legea nr. 157/1947, fără ca această condamnare să se încadreze în enumerarea conţinută de art. 1 alin. (2) lit. a) – j) din Legea nr. 221/2009 a condamnărilor care constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Totuşi, potrivit art. 4 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).
S-a reţinut că, prin petitul acţiunii reclamantele au solicitat daune morale în cuantum de 21.625.000 euro pentru aproape 10 ani de detenţie cu caracter politic la care a fost autorul lor condamnat, prin sentinţa penală nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar Bucureşti şi prin sentinţa penală nr. 613/1959 a Tribunalului Militar, fără a învesti instanţa cu o cerere de constatare a caracterului politic a condamnării pronunţate prin sentinţa penală 1209/1947.
Ulterior, prin concluziile orale formulate în dezbaterile asupra fondului şi apoi prin concluziile scrise, reclamantele au solicitat instanţei să se pronunţe şi asupra constatării caracterului politic al acestei condamnări, apreciind că această solicitare nu este o modificare a cererii în sensul art. 132 alin. (2) pct.4 C. proc. civ.
Tribunalul a constatat faptul că această solicitare nu se încadrează în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., adică reclamantele prin formularea acestui nou capăt de cerere nu au procedat doar la „înlocuirea cererii în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită."
S-a mai avut în vedere că, în cazul de faţă, anterior momentului dezbaterilor, reclamantele nu au solicitat în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009 ca instanţa să constate caracterul politic al condamnării aplicate autorului reclamantelor prin sentinţa penală nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar Bucureşti, deşi prin petitul acţiunii ele au înţeles să solicite daune morale inclusiv pentru perioada de 5 ani închisoare executată de autorul lor în temeiul acestei condamnări.
Aşadar, s-a reţinut că solicitarea din cadrul dezbaterilor de a constata caracterul politic al acestei condamnări este un capăt nou de cerere, distinct de cele cu care instanţa a fost învestită, fără a se încadra în prevederile art. 132 alin. (2) pct.4 C. proc. civ., fiind respinsă ca tardiv formulată această solicitare.
2. În ceea ce priveşte cea de-a doua condamnare suferită de autorul reclamantelor, Tribunalul a constatat că prin sentinţa penală 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, numitul P.G. a fost condamnat, la 12 ani de muncă silnică şi 7 ani de degradare civică, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C, pen., combinat cu art. 209 pct. b alin. (2) C. pen., definitivă prin Decizia nr. 2975 din 3 decembrie 1959. Potrivit menţiunilor de pe copia acestei sentinţe, inculpatul a fost graţiat prin Decretul nr. 176/1964.
Astfel, din copia mandatului de executare pedepsei nr. 1045/1959 şi din documentul emis din Penitenciarul Botoşani 2399/1964 rezultă că autorul reclamantelor a fost depus la Penitenciarul Botoşani la data de 27 august 1959 în baza sentinţei penale 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, fiind eliberat la data de 14 aprilie 1964.
Rezultă aşadar că din pedeapsa de 12 ani la care a fost condamnat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie autorul reclamantelor a executat în concret, ca urmare a graţierii pedepsei la care fusese condamnat, ani şi 8 luni, în cadrul Penitenciarului Galaţi şi ulterior la Penitenciarul Botoşani.
Tribunalul a constatat, în baza Legii nr. 221/2009, art. 1 alin (2) lit. a) că această condamnare constituie în sensul legii de reparaţie o condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantelor, descendenţii condamnatului pot solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantelor reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu, fără a fi însă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a condamnatului.
Pe de altă parte s-a ţinut seama de circumstanţele cauzei, de gravitatea şi intensitatea suferinţelor fizice şi psihice ale autorului lor şi al reclamantelor ca urmare a condamnării penale suferite de autorul lor, repercusiunile acestei condamnări asupra situaţiei lor familiale, personale, sociale, profesionale, contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale autorului lor prin această condamnare precum şi starea precară de sănătate a numitului P.G. după executarea pedepsei privative de libertate de 4 ani şi 8 luni.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantelor de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a confiscării averii autorului lor, Tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1937 din 6 decembrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva sentinţei penale 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, numitul P.G. fiind achitat, cu înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.
În baza acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantele au solicitat instanţelor civile în contradictoriu cu G. RA să le fie lăsată în deplină proprietate şi deplină posesie imobilul situat în Dorohoi, str. Poştei, acţiune admisă prin sentinţa civilă nr. 881 din 13 martie 1998 a Judecătoriei Dorohoi.
Pe cale de consecinţă, sub aspectul material al prejudiciului produs prin confiscarea imobilului numitului P.G. prin sentinţa penală 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, tribunalul a constatat că prin hotărârea judecătorească sus menţionată acesta a fost deja reparat.
Deoarece în viziunea reclamantelor despre această măsură se afirmă în petitul acţiunii că ar fi produs reclamantelor un prejudiciu moral, tribunalul a reţinut că în mod normal, pierderea abuzivă a locuinţei poate provoca, pe lângă daune de ordin material şi o serie de daune de ordin nepatrimonial prin sentimentul de frustrare cauzat, de nelinişte, insecuritate locativă, care a fost avut în vedere la stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale în prezenta cauză.
În consecinţă, Tribunalul, având în vedere principiile şi criteriile generale de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamante la 12.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din momentul plăţii efective) cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, pârâtul S.R., prin M.F.P. şi M.P., prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 7/ A din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantele P.L. şi T.M.L.; a admis apelurile declarate de S.R., prin M.F.P. şi M.P., prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti ; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a despăgubirilor morale şi a menţinut dispoziţia privind respingerea ca tardivă a cererii de constatare a caracterului politic raportat la sentinţa penală nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar Bucureşti.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de apel a analizat cu prioritate motivul de apel de ordine publică invocat în şedinţa din 23 noiembrie 2010, faţă de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituţionalităţii a dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operaţiunea de punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, instanţa de apel este pusă în situaţia de a aplica dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care şi-au încetat efectele.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Astfel, dispoziţia declarată neconstituţională era cea care năştea dreptul subiectiv civil cu dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamant.
S-a mai reţinut că nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor (nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur şi simplu încetează să mai existe).
De asemenea, s-a avut în vedere că soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza S. contra Bulgariei), cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a constatat că soluţia adoptată de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale ce au fost constatate de instanţa de contencios constituţional ca fiind contrare legii fundamentale.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009, s-a reţinut că nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate.
Prin urmare, ca efect al încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, s-a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Faţă de considerarea ca fondat a motivului de apel de ordine publică, nu s-a mai impus analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Deciziei mai sus menţionată au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.L. şi T.M.L., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanţii P.L. şi T.M.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată a reclamantelor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel, recurentele consideră soluţia pronunţată de instanţa de apel ca fiind netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Recurentele susţine că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este suverană şi aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În altă ordine de idei se susţine că, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional, instanţa de apel putea să soluţioneze cauza în baza art. 998 C. civ.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantele au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Aşadar, cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F. – M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.L. şi T.M.L. împotriva deciziei nr. 7/ A din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 675/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 671/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
