ICCJ. Decizia nr. 6659/2012. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6659/2012

Dosar nr. 9079/117/2010*

Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 355/2011, a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.D.V. şi M.I.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin art. 4 al Dispoziţiei nr. 1525 din 22 februarie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa de 2.679 mp teren din imobilul expropriat şi pentru construcţiile expropriate situate în mun. Cluj-Napoca.

Din Adresa nr. 2662/IV/I din 4 martie 2011, emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Cluj rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al prefectului. În ceea ce priveşte transmiterea dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a făcut precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv a unei programări pentru fiecare instituţie a prefectului din ţară.

De asemenea, a rezultat că dosarul aferent dispoziţiei nu a fost încă înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.600.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate la fostele numere administrative X din municipiul Cluj-Napoca, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum şi art. 1, 11, 20 şi 21 din Constituţia României.

În cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, invocată de altfel şi de către reclamanţi, Curtea a statuat în sensul că, faţă de acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, ce persistă după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. Este considerentul pentru care, prin hotărârea menţionată, statul a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în contextul tuturor cauzelor similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenţie. Aceste măsuri vor trebui puse în practică în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii. În acelaşi timp, s-a decis suspendarea pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii menţionate a analizei tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împrejurarea că Statul Român a fost obligat prin hotărârea-pilot examinată să ia măsurile ce se impun în vederea eficientizării procedurii de despăgubire şi ţinând cont de faptul că Fondul Proprietatea este în prezent listat la bursă, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, aceasta fiind respinsă.

Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 268 din 16 septembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii G.D.V. şi M.I.M., împotriva Sentinţei civile nr. 355 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata sumei de 1.600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, compuse din construcţii (3 case şi anexe gospodăreşti) şi teren în suprafaţă de 2679 mp, drept recunoscut prin Dispoziţia nr. 1525 din 27 februarie 2008 a Primarului mun. Cluj-Napoca, precum şi dobânda legală aplicată asupra sumei, de la data la care hotărârea va deveni definitivă şi până la plata efectivă.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învederat faptul că Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, astfel încât în speţă trebuie aplicate dispoziţiile Convenţiei, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 13, precum şi art. 1, art. 11, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Radu c. României, Katz c. României şi Maria Atanasiu c. României.

Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

În calea de atac a apelului, reclamanţii au invocat, pentru prima dată, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 16 din Constituţia României, menţionând că obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.600.000 euro se impune tocmai pentru respectarea principiului interzicerii discriminării şi a principiului egalităţii în drepturi, întrucât sunt puşi într-o situaţie mai grea, întrucât nu au obţinut nicio despăgubire faţă de persoanele care au obţinut deja restituirea în natură a imobilelor naţionalizate sau au primit despăgubiri pentru aceste imobile.

Având în vedere că prin cauza acţiunii se înţelege temeiul juridic al acesteia, Curtea a apreciat că prin invocarea principiilor de drept reglementate de prevederile legale mai sus menţionate, pentru prima dată în apel, reclamanţii au tins la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate pentru încălcarea acestor principii de drept, fără a urmări înlăturarea apărărilor pârâtului, astfel încât fundamentul juridic indicat prin cererea de apel se deosebeşte de temeiul juridic al acţiunii civile înregistrată în faţa primei instanţe, ceea ce semnifică schimbarea parţială a cauzei acţiunii, care este inadmisibilă în apel, deoarece controlul judiciar nu poate privi decât ceea ce s-a judecat şi tranşat de către instanţa de fond.

Prin art. 4 al Dispoziţiei nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa de 2679 mp teren din imobilul expropriat şi pentru construcţiile expropriate situate în mun. Cluj-Napoca, în favoarea reclamanţilor (dosar fond).

Din Adresa nr. 2662/IV/I din 4 martie 2011 emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Cluj rezultă că, în urma exercitării controlului de legalitate potrivit art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost emis avizul de legalitate al prefectului. În ceea ce priveşte transmiterea dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se face precizarea că aceasta se realizează în baza unei proceduri stabilite de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv a unei programări pentru fiecare instituţie a prefectului din ţară.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, reclamanţii au avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond).

În opinia reclamanţilor Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, astfel încât trebuie aplicate dispoziţiile acesteia din urmă iar statul, în calitatea sa de persoană juridică, este debitorul obligaţiei de despăgubire. Reclamanţii sunt creditorii acestei obligaţii de despăgubire şi sunt îndreptăţiţi să obţină, în mod direct, reparaţia de la debitor, indiferent ce organisme şi-a creat statul pentru a administra plata obligaţiei.

Prin urmare, s-a apreciat de către reclamanţi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice trebuie, este obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea lor, deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001, cât şi procedura de executare introdusă prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

În situaţia prezentei cereri formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea acestuia la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii, înţeleasă ca scop către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie, este dată de intenţia reclamanţilor de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin invocarea ineficienţei sistemului reparator astfel conceput, sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În speţă, dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilit, în procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea Dispoziţiei nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul mun. Cluj-Napoca, necontestată în procedura jurisdicţională, astfel încât, în această ipoteză, Curtea a statuat că reclamanţii au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că "deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaşte părţilor interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil care se include în noţiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (Matache ş.a c. România; Matieş c. România; Viaşu c. România).

În hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor despăgubiri, a statuat că, în aceste condiţii "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi."

Astfel, în speţă, s-a analizat dacă, în cadrul procedurilor astfel iniţiate, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice i se poate recunoaşte sau nu calitatea procesuală pasivă în vederea obligării sale la plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, ce nu mai pot fi restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Existenţa calităţii procesuale pasive presupune stabilirea identităţii dintre persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Aşadar, trebuia stabilit dacă între reclamanţii care, invocând încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol şi art. 6 din Convenţie, solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor şi pârâtul chemat în judecată a existat sau nu un raport juridic de drept material concret din care să rezulte această obligaţie de despăgubire în afara cadrului legal existent.

În opinia instanţei de apel nu a existat un astfel de raport juridic prin raportare la mecanismul prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nici prin raportare la alte norme din dreptul intern pozitiv.

Sub acest aspect, Curtea a observat că este fondată apărarea intimatului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente: unul care se întemeiază pe prevederile legii interne, iar celălalt derivat din aplicarea directă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca efect al înlăturării legii naţionale contrare Convenţiei.

Primul argument porneşte de la dispoziţiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri băneşti din alte fonduri decât cele menţionate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile băneşti prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competenţa Ministerului Finanţelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deşi în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deţinătoare, totuşi, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin acest act normativ se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv şi care nu mai pot fi restituite în natură, iar potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, se stabileşte în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire şi adoptarea altor măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.

Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 274/2005, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise la Fondul Proprietatea şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Procedura în această fază administrativă presupune parcurgerea următoarelor etape: (a) predarea deciziilor/dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, a ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii (art. 16 alin. (1), (2), (21), (22) şi (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (b) analizarea în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură (art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (c) întocmirea raportului de evaluare de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată cu privire la cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire (art. 16 alin. (5) - (65) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (d) emiterea, în baza raportului de evaluare, a deciziei reprezentând titlu de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare (art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005); (e) emiterea, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pe baza opţiunii persoanelor îndreptăţite, a unui titlu de conversie şi/sau a unui titlu de plată (art. 16 alin. (8) şi (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează în modalităţile prevăzute de Secţiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcţie de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acţiuni la Fondul Proprietatea, după distincţiile prevăzute de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) lit. a) şi b).

În privinţa Fondului Proprietatea, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 arată că acesta funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit acestei legi. Transmiterea acţiunilor din proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deţinătorilor de titluri de despăgubire şi/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanţelor Publice care va putea derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr. 297/2007, cu modificările şi completările ulterioare şi reglementărilor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 8 din acelaşi act normativ, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice va reprezenta statul român ca acţionar al Fondului Proprietatea şi va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.

Potrivit Informării nr. 119 din 6 ianuarie 2011 a Bursei de Valori Bucureşti, la data de 25 ianuarie 2011 a început tranzacţionarea acţiunilor emise de S.C. F.P.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea nu stabileşte o altă reprezentare.

Or, calitatea pe care Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de unic acţionar iniţial, păstrându-şi această calitate şi în raport de persoanele care dobândesc, pe parcursul funcţionării Fondului, acţiuni ori titluri de conversiune la acesta.

Raporturile juridice care se nasc în virtutea acestei calităţi se plasează pe două paliere: raporturile juridice dintre acţionari şi raporturile juridice dintre acţionari şi o societate care funcţionează pe o piaţă reglementată şi care s-a nasc, se modifică ori se sting în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi Instrucţiunile Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii.

De asemenea, şi raporturile juridice dintre societate ori acţionari, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, nu se pot naşte în afara unui cadru legal, astfel încât, nici calitatea Statului român, de acţionar la Fondul "Proprietatea" nu îi poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.

Curtea a considerat că Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 asigură persoanelor, care se pretind îndreptăţite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanţă, cât şi posibilitatea de recunoaştere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanţelor în sensul de a se pronunţa pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din succesiunea modificărilor legislative enunţate, a rezultat că legiuitorul român nu a înţeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât, pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat prin lege în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.

Cu toate acestea, reclamanţii au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anterior menţionată, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcţionează, astfel încât, procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

Această cerere, pune în discuţie cel de-al doilea argument al Curţii în admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Sub acest aspect, Curtea a considerat că realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudenţa europeană, ar fi posibilă numai în situaţia în care instanţa europeană ar fi constatat o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanţiilor procedurale.

Înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României, după cum, anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenţiei solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.

De asemenea, s-a invocat imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o dispoziţie a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea, fond din care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Fondul alocat de Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor băneşti către reclamanţi, din alt fond, cel al Ministerului Finanţelor Publice, nu se realizează respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, deoarece este posibil ca, nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

Curtea a apreciat că, atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri, prin dispoziţia mai sus arătată, este suficient pentru recunoaşterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptăţită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziţia Primarului mun. Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamanţilor, nu funcţionează de o manieră care să asigure plata efectivă şi rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanţei posibilitatea de depăşire a cadrului legal intern şi de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri băneşti către reclamanţi, căci o astfel de obligaţie nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanţa ar depăşi atributele puterii judecătoreşti, intrând în sfera de competenţă a puterii legislative.

Statul Român trebuie să soluţioneze problemele de reparaţie ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ şi prin activitatea instanţelor de judecată în limita competenţelor acestora.

Dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 şi 13 al Convenţiei, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare faţă de art. 13 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne şi o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Însă, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României (Viaşu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui imobil a fost naţionalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea.

Astfel fiind, sancţionarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficienţelor legislative sau încălcării de către instanţe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuţii executive, a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea şi cuantumul pe care puterea legiuitoare le-a dorit.

Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilităţile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce priveşte modalităţile de despăgubire, cât şi de eşalonare a plăţii acestora, iar, ca sursă de finanţare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reuşit nici până în prezent să îl facă funcţional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptăţite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligaţii directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligenţă a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă şi nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cât timp nu există nici o certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situaţia în care toţi deţinătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza de o astfel de acţiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor băneşti nu există siguranţa că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deşi este cunoscută jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Şandor, Ruianu c. României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că nu poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţia primarului, ca urmare a suspendării plăţii despăgubirilor conform O.G. nr. 62/2010.

Soluţia de a dispune obligarea directă a Statului Român la plata de despăgubiri în altă formă şi după o altă procedură decât cea prevăzută de legea internă, motivat de constatarea imposibilităţii de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea, ar putea fi justificată, prin aplicarea directă de către instanţa naţională a dispoziţiilor art. 6 ale Convenţiei, numai în măsura în care soluţia astfel pronunţată ar fi eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă şi lipsită de finalitate cum este cea de plată menţionată în Legea nr. 247/2005 şi de a asigura în toate cazurile plata efectivă şi imediată a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.

Totodată, nu s-a putut reţine că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de împrejurarea că statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art. 13 din Convenţie, privind dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale.

Aceasta deoarece legislaţia internă, Legea nr. 247/2005, prevede o procedură de urmat, atât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât şi pentru plata acestora, astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul existenţei unei căi de atac efective. În jurisprudenţa Curţii Europene, exprimată în cauza Rotaru c. României, se arată că autoritatea naţională competentă trebuie să ofere o reparaţie adecvată atât sub aspect legislativ, cât şi al rezultatului practic.

Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii G.D.V. şi M.I.M., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 deoarece:

- Recurenţii nu au schimbat temeiul juridic al acţiunii, el a rămas cel indicat în acţiunea introductivă.

- Hotărârile pronunţate în prezentul dosar încalcă speranţa legitimă pe care recurenţii-reclamanţi au dobândit-o prin introducerea unei acţiuni.

- În mod nelegal instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a statului

- Instanţa de apel a statuat că reclamanţii au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

- Instanţa de apel a ignorat însă să analizeze eficienţa procedurii speciale în vederea obţinerii despăgubirii efective, făcând o aplicare greşită a legii.

- Dispoziţia de restituire a Primarului municipiului Cluj-Napoca din 22 februarie 2008 a creat un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii: G.D.V. şi M.I.M. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru imobilele situate în Cluj-Napoca, compuse din construcţii (3 case şi anexe gospodăreşti şi teren în suprafaţă de 2679 mp), drept recunoscut prin Dispoziţia nr. 1525 din 27 februarie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, precum şi dobânda legală.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învederat faptul că Legea nr. 247/2005 încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, astfel încât, în speţă, trebuie aplicate dispoziţiile Convenţiei, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 13, precum şi art. 1, art. 11, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Atanasiu c. României.

Prin art. 4 al Dispoziţiei nr. 1525 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa de 2679 mp din imobilul expropriat şi pentru municipiul Cluj-Napoca, în favoarea reclamanţilor.

În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, reclamanţii au avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert M.A. (dosar fond).

Dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilită prin procedura administrativă prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea Dispoziţiei nr. 1525 din 22 februarie 2008 de Primarul municipiului Cluj-Napoca necontestată în procedura jurisdicţională, astfel încât, în această ipoteză, instanţa de apel judicios a statuat că reclamanţii au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a analiza dacă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte sau nu calitatea procesuală pasivă, în vederea obligării sale la plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, trebuie stabilit dacă între reclamanţi, care solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, şi pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic de drept material, din care să rezulte această obligaţie.

Este fondată apărarea intimatului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente; unul care se întemeiază pe dispoziţiile legii interne, iar celălalt derivat prin aplicarea directă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care acordau competenţa Ministerului Finanţelor Publice pentru emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deşi în art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deţinătoare, totuşi despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007 a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează prin modalităţile prevăzute de Secţiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în funcţie de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acţiuni la Fondul Proprietatea, după distincţiile prevăzute de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) lit. a) şi b).

În mod judicios, instanţa de apel a statuat că Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 asigură persoanelor, care se pretind îndreptăţite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanţă, cât şi posibilitatea de recunoaştere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanţelor, în sensul de a se pronunţa pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din succesiunea modificărilor legislative enunţate, rezultă că legiuitorul român nu a înţeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat, prin lege, în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.

Cu toate acestea, reclamanţii au solicitat în mod expres obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, întemeindu-şi cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anterior menţionată, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcţionează, astfel încât procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

În prezenta cauză se invocă imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o dispoziţie a Primarului municipiului Cluj-Napoca emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea, conf. C. proc. civ., care trebuie să fie asigurate recursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Se apreciază că, atâta vreme cât s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri prin dispoziţia mai sus menţionată, este suficient pentru recunoaşterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptăţită să-l invoce în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.

Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire, despăgubirile propuse prin dispoziţia Primarului municipiului Cluj-Napoca, astfel cum s-a motivat anterior.

Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilităţile Legii nr. 10/2001, atât în ce priveşte modalităţile de despăgubire, cât şi de eşalonare a plăţii acestora, iar, ca sursă de finanţare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reuşit nici până în prezent să-l facă funcţional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptăţite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligaţii directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligenţă a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă şi nici nu se poate aplica direct art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situaţia în care toţi deţinătorii unui bun, în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 vor uza de o astfel de acţiune directă împotriva statului.

Pentru toate aceste considerente, se va constat că recursul declarat de reclamanţii G.D.V. şi M.I.M., împotriva Sentinţei civile nr. 355 din 1 aprilie 2001 a Tribunalului Cluj, nu este fondat şi va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii G.D.V. şi M.I.M. împotriva Deciziei civile nr. 268 A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6658/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 6661/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6659/2012. Civil. Pretenţii. Recurs