ICCJ. Decizia nr. 6668/2012. Civil. Pretenţii. Drept de retenţie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6668/2012
Dosar nr. 40269/3/2008
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 octombrie 2008, reclamanţii D.V. şi D.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, S.C. F. S.A., Municipiul Bucureşti prin primar general şi R.M., solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea valorii de piaţă (600.000 RON echivalent a 150.000 euro) a imobilului situat în Bucureşti, achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997, obligarea pârâţilor S.C. F. S.A. şi Municipiul Bucureşti prin primar general la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului şi stabilirea unui drept de retenţie în contradictoriu cu R.M. până la momentul când vor fi despăgubiţi de primii trei pârâţi.
În drept au invocat dispoziţiile art. 1037 C. civ. La data de 5 februarie 2009 reclamanţii şi-au precizat în drept acţiunea invocând dispoziţiile art. 1337, 1341, 1344 şi 1618 C. civ.
În motivare reclamanţii au arătat că au achiziţionat prin contract de vânzare-cumpărare imobilul situat în Bucureşti, îndeplinind condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995, la acel moment apreciindu-se că statul a preluat imobilul cu titlu (Decretul nr. 92/1950).
În anul 2006 au fost acţionaţi în judecată de către R.M., care a solicitat instanţei lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a acestui imobil.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea acestuia şi, printr-o aplicare greşită a legii, le-a dat dreptul să atace hotărârea doar cu recurs, deşi valoarea imobilului era şi la momentul acela şi în prezent de peste 3.000.000.000 lei (30.000 RON), reclamanţii D.V. şi D.C. fiind astfel privaţi de calea de atac a apelului.
S-a solicitat restituirea sumelor învestite cu titlu de lucrări de întreţinere şi îmbunătăţire ale imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1274 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului 3 de cerere; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, S.C. F. S.A., Municipiul Bucureşti prin primar general şi R.M., astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 895.327 RON reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti. A respins capătul 2 de cerere şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 8.700 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut:
Referitor la capătul 3 de cerere, având ca obiect stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului, în contradictoriu cu pârâtul R.M., reclamanţii au renunţat la acest capăt de cerere, iar tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea acestui capăt de cerere.
Referitor la primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului, cerere întemeiată în drept pe disp. art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că această cerere este fondată. Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2641/3/1997 s-a dobândit de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra corpului B din imobilul situat în Bucureşti.
Prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit în cauză, expertul a procedat la identificarea lucrărilor de construcţii de îmbunătăţiri şi s-a reţinut că lucrările de îmbunătăţiri s-au efectuat de către reclamanţi în calitate de chiriaşi, în perioada 1994 - 1996, anterior vânzării.
Prin Sentinţa civilă nr. 1825 din 9 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 2034/300/2007 s-a admis acţiunea în revendicarea formulată de reclamantul R.I.M. în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi D.V., aceştia fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulaţie a construcţiei împreună cu valoarea terenului situat sub construcţie este de 895.325 RON.
Tribunalul a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata valorii construcţiei cu includerea îmbunătăţirilor identificate de expert, şi la valoarea terenului de sub construcţie, deoarece valoarea de circulaţie reprezintă valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum acesta se identifică la momentul efectuării expertizei.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a cumpărat un imobil cu îmbunătăţiri, efectuate de către reclamanţii din prezenta acţiune, în calitate de chiriaşi, anterior vânzării, iar prin acţiunea în revendicare aceştia au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
A obliga pârâtul şi la plata îmbunătăţirilor ar determina în patrimoniul reclamanţilor o îmbogăţire fără just temei.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (2) ind. 1 şi alin. (3) şi art. 50 ind. 1 trebuie să-şi găsească aplicabilitatea nu doar în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate de instanţă, dar şi în situaţia în care au fost admise acţiunile în revendicare, cumpărătorii pierzând proprietatea.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 8.700 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi de expert.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a declarat apel.
S-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, atâta timp cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Având în vedere dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, avute în vedere de către instanţa de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este că ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Apelantul-pârât a arătat că nici o condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită în speţă.
S-a mai arătat că în mod greşit Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, căci culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997. Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 529 A din 23 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut în ce priveşte criticile vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice că sunt nefondate şi le-a înlăturat.
S-a reţinut că potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti, dar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, reprezintă dispoziţii speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicţiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulităţii actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situaţia anterioară în cazul constatării nulităţii/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naţionalizate de statul comunist şi redate mai apoi, vechilor proprietari.
Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant - normele speciale derogă şi au prioritate faţă de cele generale, cum este cazul dispoziţiilor art. 1227 - 1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune sau principiul repunerii în situaţia anterioară, în cazul incidenţei sancţiunii nulităţii, concluzia impunându-se indiferent de conţinutul (mai mult sau mai puţin larg) al instituţiilor ultim evocate.
Prin urmare, s-a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de piaţă al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
S-a reţinut că aceste texte de lege - art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată - sunt incidente şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuţie nu fac referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desfiinţarea" lor, concept juridic care include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
Faţă de susţinerea apelantului privind neîndeplinirea condiţiei privind existenţa unei hotărâri judecătoreşti de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare, condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată, instanţa a reţinut că sintagma "contracte de vânzare-cumpărare (...) desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" vizează atât ipoteza anulării, cât şi pe cea a desfiinţării (echivalente cu lipsirea de efecte sau cu constatarea ineficacităţii) implicite admiterii unei cereri de revendicare prin comparare de titluri.
În cauză, reclamanţii se află în ipoteza secundă, dată fiind existenţa Sentinţei civile nr. 1825 din 9 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În concluzie, contrar susţinerilor apelantului, este îndeplinită şi această cerinţă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată.
S-a mai reţinut că existenţa relei-credinţe la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997, nu reprezintă un argument incident evaluării presupuse de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, în condiţiile în care apelantul nu a indicat vreo altă cauză de neconformitate a contractului de vânzare-cumpărare cu Legea nr. 112/1995, căreia să-i fi substituit acest argument.
Cât priveşte dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată ["(1) Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. (2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite. (3) ***Abrogat (4) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte pe bază de expertiză. (5) Prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi"] s-a reţinut că analiza exegetică a textului de lege evocat impune ca premisă a aplicării sale, neincluderea în obiectul material derivat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a îmbunătăţirilor utile şi necesare efectuate în privinţa imobilului. Cu alte cuvinte, art. 48 indicat se va aplica doar în situaţia în care părţile contractante nu au evaluat în convenţia încheiată în baza Legii nr. 112/1995, preţul imobilului şi în funcţie de aceste cheltuieli (efectuate înainte de realizarea convenţiei) sau în situaţia în care ele au fost efectuate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Un alt rezultat al interpretării ar determina concluzia de neadmis a posibilităţii chiriaşului cumpărător, de a se îmbogăţi în mod nejustificat, în condiţiile în care acesta ar trebui să primească pe de o parte, de la Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, preţul reactualizat sau chiar valoarea de piaţă a imobilului, după caz, ambele conţinând şi partea aferentă actuală a îmbunătăţirilor menţionate (ce au fost incluse în preţul iniţial al contractului), iar pe de altă parte, cumulat, de la persoana îndreptăţită, în temeiul art. 48 din acelaşi act normativ, contravaloarea actualizată a îmbunătăţirilor utile şi necesare. Este evident că nu aceasta a fost voinţa legiuitorului.
S-a reţinut că reclamanţii au cumpărat imobilul în configuraţia rezultată în urma îmbunătăţirilor utile şi necesare, obiectul material derivat al convenţiei raportându-se la aceste lucrări, inaplicabilitatea art. 48 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de restituire a contravalorii acestor îmbunătăţiri fiind încorporată în cea reglementată de art. 50 din aceeaşi lege.
S-a mai reţinut caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că în mod greşit instanţa a menţinut în sarcina recurentei obligaţia de plată a sumei de 895.327 RON reprezentând contravaloarea imobilului din Bucureşti, arătând că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante. Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.C. F. S.A. este un terţ, având calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă deoarece obligaţie de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care angajează răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.C. F. S.A.
Instanţa de fond şi de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume acestea să fie desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce nu este cazul în speţă.
Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 recurentul arată că nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată să fie obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiţii şi anume contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi acest contract să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce de asemenea nu este cazul în speţă.
Dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 112/1995 face vorbire despre contracte desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acest text fiind avut în vedere plata preţului de piaţă, iar în respectivele hotărâri fiind reţinută respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Reclamanţii nu au depus minime diligenţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de a analiza respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie analizată respectarea acestei legi în ansamblul său.
Faptul că imobilul a fost preluat abuziv a fost reţinut în Decizia civilă nr. 1877R din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, încheierea contractului s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, este inadmisibil ca reclamanţii să îşi invoce propria vină, încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru obţinerea unui drept, ceea ce este inadmisibil şi, în consecinţă, nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiect al prezentului litigiu s-a făcut în urma unei acţiuni în revendicare, contractul din 3 martie 1997 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În mod greşit a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 895.327 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului, în care au fost incluse şi valoarea îmbunătăţirilor.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în privinţa menţinerii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.700 RON.
Recursul va fi admis.
În speţă reclamanţii D.V. şi D.C. - cumpărători ai unui apartament în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie fostului proprietar R.M.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut cu putere de lucru judecat că titlul lui R.M. este preferabil şi mai bine caracterizat, în raport de titlul invocat de D.V. şi D.C., provenind de la autorul acestuia, care este adevăratul proprietar, fiind mai vechi şi transcris şi că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Despre preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 există menţiunea şi pe verso-ul cererii formulate de D.V. de cumpărare a acestui apartament în care locuia în calitate de chiriaş (dosar recurs).
Atunci când cumpărătorul este evins prin fapta unui terţ, ca în speţă, obligaţia de garanţie a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi avut loc o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În cauză a avut loc o tulburare de drept prin admiterea acţiunii pârâtului din prezenta cauză R.M. şi obligarea reclamanţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Cea de-a doua condiţie este şi ea îndeplinită, deoarece printr-o cauză anterioară vânzării se înţelege nu atât existenţa efectivă anterior vânzării a unui drept în favoarea unui terţ, cât a unui fapt juridic anterior vânzării, care să ducă la dobândirea unui drept concurent celui al cumpărătorului, chiar dacă acest drept concurent se naşte efectiv ulterior vânzării.
Cât priveşte cerinţa privitoare la necunoaşterea de către cumpărător a cauzei evicţiunii, aşa cum am arătat, era cunoscut de către chiriaşi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare modul de preluare a imobilului de către stat, iar prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceştia au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie fostului proprietar R.M., al cărui titlu a fost găsit preferabil şi mai bine caracterizat, în raport de titlul invocat de chiriaşi.
Aşa fiind, cumpărătorii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, fiind de rea-credinţă la data vânzării. În consecinţă au dreptul doar la o despăgubire limitată la preţul plătit potrivit dispoziţiilor art. 1340 C. civ., nu şi la despăgubiri extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptăţiţi dacă nu ar fi cunoscut cauza evicţiunii.
Având în vedere situaţia de fapt şi de drept, prin obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 895.327 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului, în care au fost incluse şi valoarea îmbunătăţirilor, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1344 C. civ., acesta fiind motivul ce determină casarea deciziei atacate. Sub acest aspect trebuie arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere că normele legale sunt diferite şi se exclud reciproc, pentru că în timp ce art. 50 din Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501, dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor "în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995".
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (2) C. proc. civ. recursul va fi admis, decizia recurată va fi casată şi cauza va fi trimisă la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare. Cu ocazia rejudecării instanţa va analiza şi celelalte critici formulate în prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 529A din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6665/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6669/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
