ICCJ. Decizia nr. 6698/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6698/2012

Dosar nr. 6961/3/2010

Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii M.M. şi M.C.-N. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 879.186 RON, ca urmare a evicţiunii totale suferite de reclamanţi prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin contractul din 17 decembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. H.N. S.A., au devenit proprietarii imobilului situat în Bucureşti. Prin Sentinţa civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în cauza având ca obiect acţiune în revendicare imobiliară, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamantele M.M.V. şi S.E.M. şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.

S-a mai arătat că prin Sentinţa civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a 15 contracte de vânzare-cumpărare, printre care şi a celui prin care reclamanţii din prezenta cauză au achiziţionat imobilul. S-a mai precizat că împotriva celor două sentinţe reclamanţii au formulat contestaţii în anulare, care au fost respinse, cu motivarea că hotărârile nu le sunt opozabile şi nu pot produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost parte în proces.

Au mai arătat reclamanţii că imobilul a fost înstrăinat de M.M.V. şi S.E.M. cumpărătorului P.M., iar prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de acesta împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, care au fost obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul ce face obiectul cauzei de faţă.

Reclamanţii au mai învederat faptul că, întrucât executarea silită a Sentinţei civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu a fost posibilă din cauza unei erori materiale (dispozitivul sentinţei fiind ulterior lămurit), între aceştia şi P.M. a intervenit o înţelegere verbală, în sensul eliberării de bună-voie a apartamentului, la data de 2 martie 2009. În consecinţă, reclamanţii au apreciat că se află în situaţia unei evicţiuni totale, vânzătorul fiind obligat la restituirea preţului plătit pentru bunul respectiv, a diferenţei dintre preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării şi cel al producerii evicţiunii, precum şi la plata cheltuielilor de conservare a bunului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi art. 1344 C. civ., art. 50 alin. (2¹) şi (3), art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din data de 3 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei materiale, iar prin Sentinţa civilă nr. 14745 din 3 decembrie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 9 martie 2010, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia netimbrării, pentru considerentele arătate în încheierea de la acea dată.

La data de 7 mai 2010, reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 879.186 RON, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului din Bucureşti, la data evicţiunii, respectiv 28 octombrie 2008.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2010, faţă de precizarea acţiunii de către reclamanţi, tribunalul a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 1901 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 525.640 RON, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, la data efectuării expertizei şi a sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, invocată din oficiu, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale au prioritate faţă de normele de drept comun C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, Ministerul Finanţelor Publice având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din 9 martie 2010. Faţă de aplicabilitatea normei de drept speciale, reprezentate de dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea de faţă, având ca obiect restituirea valorii de piaţă a imobilului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii M.M. şi M.C.-N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 decembrie 1996, încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin mandatar S.C. H.N. S.A.

Prin Sentinţa civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantele M.M.V. şi S.E.M. şi s-a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantele M.M.V. şi S.E.M. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de vânzare-cumpărare, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, prin care reclamanţii din prezenta cauză au achiziţionat imobilul.

Contestaţia în anulare formulată de M.M. şi M.C.N. a fost respinsă în mod irevocabil, potrivit Deciziei civile nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu motivarea că Sentinţa civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu le este opozabilă reclamanţilor din prezenta cauză şi nu produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost părţi în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M. (care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, prin cumpărare de la M.M.V. şi S.E.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.) împotriva pârâţilor M.M. şi M.C.N. (reclamanţii din prezenta cauză), aceştia din urmă fiind obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti. Prin Încheierea din data de 27 noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996.

Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriaşii care au cumpărat imobile cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În cazul de faţă, M.M. şi M.C.N. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare intentate de proprietarul P.M., prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, reţinându-se că titlul reclamantului P.M. este mai bine caracterizat decât titlul pârâţilor M.M. şi M.C.N., care nu se pot prevala de buna-credinţă pentru respingerea acţiunii în revendicare, aceasta nefiind o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un criteriu de preferinţă a titlului exhibat de pârâţi.

Nu a fost reţinută susţinerea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al acestora nu ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, spre deosebire de dispoziţiile art. 50 alin. (2), care se referă la chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, contracte ce au fost anulate de instanţele judecătoreşti. Aceştia din urmă au dreptul la restituirea preţului actualizat, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, reţinându-se reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători.

De altfel, sensul noţiunii "desfiinţate" rezultă şi din dispoziţiile art. 20 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, textul de lege referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate fie ca urmare a unei acţiuni în anulare fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, acest din urmă caz fiind aplicabil speţei de faţă.

În acest sens, se are în vedere faptul că, deşi prin Sentinţa civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 14373/1997, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantele M.M.V. şi S.E.M. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reţinându-se cauza ilicită, constând în vânzarea lucrului altuia, această sentinţă nu produce efecte juridice faţă de reclamanţii din prezentul litigiu, M.M. şi M.C.N., care nu au fost părţi în Dosarul nr. 14373/1997.

Inopozabilitatea Sentinţei civile nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti faţă de M.M. şi M.C.N. a fost reţinută cu putere de lucru judecat inclusiv prin Decizia civilă nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a menţinut soluţia de respingere a contestaţiei în anulare formulate de M.M. şi M.C.N. împotriva Sentinţei civile nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în considerentele deciziei menţionându-se în mod expres faptul că sentinţa nu le este opozabilă contestatorilor şi nu produce efecte juridice faţă de aceştia, întrucât nu au fost părţi în proces.

De asemenea, validitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost reţinută şi prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M. împotriva pârâţilor M.M. şi M.C.N., ca urmare a constatării preferabilităţii titlului de proprietate al reclamantului.

Aşadar, tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, valoarea de piaţă la momentul de faţă fiind de 525.640 RON, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară construcţii întocmit de expertul S.A.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire a valorii de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, respectiv la data de 28 octombrie 2008, tribunalul a reţinut că, astfel cum s-a menţionat anterior, temeiul de drept al acordării preţului de piaţă al imobilului este reprezentat de prevederile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nefiind aplicabile normele de drept comun C. civ. privind evicţiunea, chiar dacă reclamanţii au invocat ca temei de drept al acţiunii iniţiale atât art. 1337, 1341 şi 1344 C. civ. cât şi art. 50 alin. (2¹) şi alin. (3) şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că norma specială aplicabilă în cauză (reprezentată de dispoziţiile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009), se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilului, fiind înlăturată norma generală C. civ. (art. 1341 şi art. 1344), potrivit căreia, în caz de evicţiune totală, se acordă preţul actualizat, valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le înapoieze terţului evingător, cheltuielile de judecată, spezele vânzării, precum şi daune-interese constând în sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării şi data evicţiunii, cheltuielile necesare şi utile (în cazul relei-credinţe a vânzătorului, chiar şi cheltuielile voluptorii).

S-a constatat că înşişi reclamanţii, prin cererea precizatoare, au solicitat acordarea preţului de piaţă al imobilului şi nu despăgubiri în modalitatea menţionată de dispoziţiile art. 1341 şi art. 1344 C. civ., astfel încât acestora li se cuvine exclusiv preţul de piaţă al imobilului de la data efectuării expertizei, potrivit normei speciale (art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009). De altfel, în virtutea aceloraşi prevederi legale speciale în materie, tribunalul a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiul de faţă, având în vedere că, potrivit normei de drept comun (art. 1341 şi urm. C. civ.), răspunderea pentru evicţiune este în sarcina vânzătorului, în speţă a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia nr. 253A din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reţinând în motivarea soluţiei sale următoarele considerente:

Chestiunea calităţii procesuale pasive, invocată prin primul motiv de apel, este, în realitate, mai mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speţă a prevederilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă cu evidenţă că apelantul-pârât este ţinut de obligaţia de plată a sumelor solicitate de reclamanţi, faţă de prevederile alin. (3) al art. 50, potrivit cu care: "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) (preţul de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

Potrivit prevederilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză."

Din coroborarea textului cu prevederile art. 20 alineatele (2¹) - (2³), introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate, se înţeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea dispune obligarea la plata valorii de circulaţie a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în speţă a fost admisă o acţiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziţie cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, admiterea unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la ipoteza existenţei a două titluri valabile.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, s-a statuat cu caracter irevocabil că sentinţa prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanţii din speţă nu le este acestora opozabilă, deoarece nu au fost părţi în proces, astfel că acea hotărâre nu poate fi invocată împotriva lor.

S-a considerat lipsită de fundament critica în sensul că în speţă prevederile alin. (3) al art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii intimaţi nu a fost desfiinţat.

În aceste condiţii, curtea a constatat ca fiind corecte raţionamentul şi concluzia tribunalului în sensul aplicabilităţii în speţă a prevederilor art. 50¹ şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la invocarea de către apelantul-pârât a regulilor art. 1337 şi următoarele C. civ., curtea a reţinut că modalitatea de restituire a preţului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicţiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speţă Primăria Municipiului Bucureşti), ci Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din lege.

În aceste condiţii, rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicţiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalităţii vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata preţului de către Ministerul Finanţelor Publice.

Nefondată s-a considerat a fi şi critica referitoare la neîndeplinirea cerinţelor legale pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, potrivit art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel după cum s-a arătat mai sus, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale incidente (art. 50 alin. (2¹) şi art. 50¹ alin. (1), art. 20 alin. (2¹) din lege), rezultă că preţul de piaţă al imobilului poate fi solicitat de proprietarii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare: 1. au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi 2. au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fie ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, fie care urmare a unei acţiuni în anulare.

În speţă sunt îndeplinite ambele condiţii, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi şi-a încetat efectele ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată împotriva reclamanţilor de numitul P.M., iar instanţa care a pronunţat această hotărâre a reţinut că titlul reclamantului din acea cauză este mai caracterizat şi că pârâţii (reclamanţi din speţă) nu se pot prevala de buna-credinţă în cadrul acţiunii în revendicare.

Or, de vreme ce hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare (Sentinţa civilă nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) nu poate produce efecte împotriva reclamanţilor intimaţi (după cum s-a statuat prin Decizia civilă nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), curtea a reţinut că în speţă nu s-a constatat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de vânzare-cumpărare, aceasta fiind prezumat valabil.

Totodată, la admiterea acţiunii în revendicare împotriva reclamanţilor, prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa nu a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat titlurile părţilor, dând preferinţă titlului foştilor proprietari. Or, revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existenţa a două titluri valabile, cum a fost cazul în speţă.

Prin urmare, şi cea de-a doua condiţie cuprinsă în lege, pentru temeinicia cererii reclamanţilor-intimaţi, este îndeplinită.

În privinţa susţinerilor apelantului referitoare la conţinutul şi efectele Sentinţei civile nr. 2915 din 3 martie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, curtea a reţinut, pe de o parte, că această hotărâre a soluţionat un litigiu în care reclamanţii nu au fost părţi (pârâţi fiind copiii acestora, reprezentaţi, respectiv asistaţi de reclamanţii-intimaţi), iar pe de altă parte că în considerentele sentinţei nu se statuează în sensul că aceştia ar fi fost de rea-credinţă, ci, la fel ca şi instanţa care a pronunţat Sentinţa civilă nr. 6396/2006, doar că pârâţii nu se pot apăra în acţiunea în revendicare invocând buna-credinţă.

Dimpotrivă, buna-credinţă este prezumată de lege, în cauză nefiind dovedit contrariul.

În consecinţă, nefiind dovedită încălcarea Legii nr. 112/1995 la încheierea actului printr-o hotărâre irevocabilă care să poată fi opusă reclamanţilor, cererea acestora este întemeiată şi în mod corect a fost admisă de tribunal.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel, recurentul arată că înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., reţinute şi de instanţa de fond în considerentele hotărârii, pârâtul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, întrucât aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recurentul a mai susţinut că, în acest moment, nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice.

Pe fondul litigiului, recurentul susţine că nu este îndeplinită condiţia referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că acest contract de vânzare-cumpărare ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Astfel, recurentul apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la restituirea preţului, actualizat la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi, în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, schimbarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând legalitatea deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".

Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.

Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.

Susţinerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50¹ C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".

Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50¹ şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 50¹ dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2¹), potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile ..."

Aşa fiind, este evident că, în înţelesul Legii nr. 1/2009, prin "desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.

În speţă, instanţele au stabilit următoarea situaţie de fapt:

Reclamanţii M.M. şi M.C.-N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 decembrie 1996, încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin mandatar S.C. H.N. S.A.

Prin Sentinţa civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantele M.M.V. şi S.E.M. şi s-a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti.

S-a mai reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M. (care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, prin cumpărare de la M.M.V. şi S.E.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.) împotriva pârâţilor M.M. şi M.C.N. (reclamanţii din prezenta cauză), aceştia din urmă fiind obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti. Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996.

Faţă de această situaţie de fapt, în mod corect au reţinut instanţele că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nu poate produce efecte împotriva reclamanţilor, care nu au avut calitatea de părţi în litigiul finalizat cu pronunţarea acestei hotărâri.

Pe de altă parte, la admiterea acţiunii în revendicare împotriva reclamanţilor, prin Sentinţa civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa nu a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat titlurile părţilor, dând preferinţă titlului foştilor proprietari. Or, revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existenţa a două titluri valabile, cum a fost cazul în speţă.

Faţă de împrejurarea că nu s-a reţinut că reclamanţii ar fi încheiat contractul de vânzare cumpărare cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995.

Se constată astfel că actul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 253A din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6674/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...		ICCJ. Decizia nr. 6699/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 6698/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6698/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs