ICCJ. Decizia nr. 6691/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6691/2012
Dosar nr. 43533/3/2007
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, reclamanta S.C. D.D.S. S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii N.E.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 şi a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea terenurilor şi pe art. 948 - 950 şi art. 966 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 354 din 19 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
La rândul ei, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 8911 din 26 iunie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă intervenit, prin Sentinţa civilă nr. 37 din 4 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Judecând litigiu în primă instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtul N.E.D.
A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. D.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.) Bucureşti şi a obligat pe reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Pârâtul N.E.D. a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii.
Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului privind soluţionarea cauzei în primă instanţă a fost rezolvată de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul regulatorului de competenţă.
Analizând cu precădere excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul N.E.D., prin încheierea de şedinţă din 5 martie 2009, prima instanţă a respins această excepţie, reţinând că valabilitatea actelor juridice a căror nulitate se invocă în prezent nu a făcut obiectul analizei instanţei anterioare sesizată cu acţiunea în pretenţii, astfel că nu există identitatea de obiect cerută de art. 1201 C. civil.
Apreciind că pentru rezolvarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii se impune administrarea aceloraşi probe necesare şi pentru rezolvarea fondului acţiunii cu care a fost sesizată instanţa de judecată, prin aceeaşi încheiere de şedinţă din 5 martie 2009, a fost unită această excepţie cu fondul cauzei.
Pârâtul N.E.D. a invocat şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă D.D.S. S.A.).
Prin Încheierea de şedinţă din data de 9 februarie 2010, instanţa a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei ca neîntemeiată, considerând că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este aplicabil numai în cazul dispoziţiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dacă dispoziţiile sunt atacate de către persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, în timp ce reclamanta este un terţ care nu are dreptul la o astfel de contestaţie, acţiunea fiind de drept comun.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă D.D.S. S.A.), a fost unită cu fondul cauzei, instanţa apreciind că se impune suplimentarea probelor şi sub acest aspect.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost obligată la despăgubiri către pârât atunci când acesta a promovat o acţiune în pretenţii, întemeiată pe actul juridic atacat în prezenta cauză, pe care pârâtul l-a folosit drept titlu de proprietate. Prin urmare, reclamanta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.
Analizând pe fond cererea dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată.
Tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001, în măsură să atragă sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice atacate, respectiv a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulităţii acestora şi nici a actelor subsecvente.
Terenurile predate autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport al gazelor naturale, pentru a constitui obiectiv de utilitate publică, ci de conducte de gaze destinate alimentării unor proprietăţi private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite conductele din oţel cu altele din polietilenă, antecesoarea reclamantei de azi nu a făcut demersurile necesare pentru schimbarea traseului, astfel încât să nu mai afecteze terenul autoarei reclamantului, care putea şi chiar a făcut obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată.
Astfel, nu se poate reţine cu deplin temei, că prin acţiunea de retrocedare a imobilelor dispusă, a fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură încât să atragă sancţiunea nulităţii, iar condiţiile generale de validitate ale convenţiilor prevăzute de art. 948 şi următoarele C. civ., menţionate în mod generic de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, au fost îndeplinite.
Conform art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E., reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.), iar prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Obiectul acţiunii îl formează cererea apelantei reclamante prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama intimatului pârât N.E.D., acte juridice emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.
Cauza de nulitate este rezolvată de regula "tempus regit actum", adică valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de dispoziţiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea iniţială a încheierii acestuia.
În speţă, Dispoziţia Primarului General din 30 septembrie 2002 şi Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 au fost emise la momentul când dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată.
Indisponibilizarea la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de "amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10 alin. (2) din lege şi prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008.
Prin urmare, aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma dobândită ca urmare a modificărilor şi completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiul neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei.
Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă privind analiza greşită a valabilităţii Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 prin prisma unor dispoziţii legale ce nu erau în vigoare la momentul încheierii acestora.
De asemenea, prin prisma normelor legale incidente, este lipsită de relevanţă utilitatea publică a reţelelor de gaze naturale, invocată de recurenta reclamantă, în condiţiile în care, la momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepţie de la restituire în natură a terenurilor afectate de astfel de utilităţi.
Prin urmare, ambele acte juridice atacate, prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură şi punerea în posesie asupra terenului sub forma a două parcele de teren din Bucureşti, către numita N.M., au fost emise cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Intimatul pârât N.E.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului apelului, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei apelante, excepţia lipsei de interes şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La termenul de judecată din 21 iunie 2011, instanţa de apel a calificat aceste excepţii ca fiind apărări formulate de intimatul pârât în calea de atac a părţii adverse, iar nu excepţii care să vizeze calea de atac.
A apreciat, totodată, că acestea au fost soluţionate în mod corect de tribunal.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a recurentei reclamant în promovarea acţiunii, Curtea de Apel a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenta-reclamantă a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosinţă pentru terenul restituit acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că aceasta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, tribunalul a apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispoziţiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptăţită. Cum reclamanta din prezenta cauză este un terţ faţă de dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabil, prima instanţă respingând în mod corect excepţia tardivităţii acţiunii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.).
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la momentul emiterii actelor atacate.
La momentul emiterii actelor a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 stabileau în mod expres că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în situaţia în care terenul solicitat a fi restituit este liber, nefiind ocupat de construcţii autorizate.
Prin teren liber se înţelege, în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acel teren pe care nu se află nicio construcţie edificată în mod valabil, respectiv cu respectarea autorizaţiilor cerute de lege, textul nefăcând distincţia între construcţiile supraterane şi cele subterane.
Din probele administrate în cauză rezultă că terenul cu privire la care s-a emis Dispoziţia nr. 553 din 30 septembrie 2002 nu era liber, fiind afectat de construcţii subterane efectuate cu respectarea prevederilor legale.
Faptul că legiuitorul a avut în vedere, la momentul edictării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, inclusiv construcţiile subterane, o dovedeşte chiar interpretarea legală furnizată ulterior, prin Legea nr. 247/2005 prin care legiuitorul a înţeles să clarifice înţelesul prevederilor alin. (2) al art. 10, în sensul indicării în mod expres a sensului expresiei "suprafaţă ocupată" ca fiind acela de suprafaţă afectată de amenajări de utilitate publică.
În consecinţă, este evident că textul art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, existent la momentul emiterii actelor atacate, prevedea imposibilitatea restituirii în natură a tenurilor ocupate cu construcţii noi, astfel încât singurul aspect care trebuia lămurit era acela privind calificarea reţelelor de gaze ca fiind construcţii noi.
Or, este evident că reţelele de gaze constituie construcţii noi în sensul poziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de lucrări realizate ulterior intrării respectivului teren în proprietatea statutului.
În plus, caracterul de construcţii noi al reţelelor de gaze a fost confirmat de către legiuitor, prin modificarea ulterioară a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nici măcar nu a analizat motivele de apel şi legalitatea actelor atacate prin prisma textului art. 10 existent la momentul emiterii actelor, limitându-se doar să arate că acest text nu prevedea indisponibilizarea terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică, fără a se pronunţa cu privire la legalitatea acestora raportat la caracterul de suprafaţă ocupată de construcţii noi al respectivului teren.
Prin urmare, este evident că emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a unui teren afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv un teren pe care se aflau construcţii noi subterane (legea nefăcând distincţia între tipul construcţiilor - subterane sau supraterane) edificate în baza unor autorizaţii emise în mod legal încalcă prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma existentă la momentul emiterii acestei dispoziţii.
2. Au fost încălcate prevederilor Legii nr. 33/1994 şi ale O.U.G. nr. 60/2000.
Instanţa a reţinut în considerentele deciziei atacate, în mod nelegal, că este lipsită de relevanţă utilitatea publică a reţelelor de gaze naturale, în condiţiile în care la momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepţie de la restituire în natură a terenurilor afectate de astfel de utilităţi.
Astfel de concluzie este fundamental greşită, deoarece Legea nr. 33/1994 stabilea în mod expres posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică a terenurilor afectate de sisteme de alimentare cu gaze.
Se invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile art. 63 din O.U.G. nr. 60/2000 şi se arată că, esenţial pentru ca o reţea de gaz să fie de utilitate publică este ca acea reţea să fie destinată producţiei, transportului, depozitării şi distribuţiei gazelor naturale.
În cazul de faţă este evident că reţelele de gaze care afectează terenul restituit pârâtului prin dispoziţia atacată sunt reţele de utilitate publică, regimul acestora decurgând şi din specificul activităţii de furnizare a gazelor naturale care este o activitate de interes naţional.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 60/2000 şi respectiv ale art. 32 din Legea Gazelor nr. 351/2004 (care a abrogat şi înlocuit dispoziţiile O.U.G. nr. 60/2000) potrivit cărora activitatea de transport a gazelor naturale constituie serviciu public de interes naţional.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul N.E.D. a susţinut excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes a acesteia.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin primul motiv de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la momentul emiterii actelor atacate, aducând mai multe argumente în susţinerea acestei critici.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit pretenţia reclamantei de constatare a nulităţii absolute a Dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, acte juridice emise în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin Dispoziţia din 30 septembrie 2002 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea autoarei pârâtului, N.M., a două parcele de teren situate în str. H., iar prin Procesul verbal din 25 noiembrie 2002, autoarea pârâtului a fost pusă în posesia imobilelor menţionate.
Titularul cererii de chemare în judecată, având ca obiect pretenţia de constatare a nulităţii absolute a celor două acte menţionate, a fost S.C. D.D.S. S.A. Bucureşti, în prezent, S.C. G.S.E. România S.A.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost indicat de reclamant ca fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 948, 949, 950 şi 966 C. civ.
Pentru a răspunde motivelor de recurs vizând greşita aplicare a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va analiza cu precădere cadrul procesual în care s-a desfăşurat prezentul litigiu, pentru că numai în măsura în care acest cadru procesual poate fi circumscris actului normativ menţionat, urmează a se analiza dacă norma juridică, pretins încălcată, a fost sau nu corect aplicată de instanţa de apel.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit.
Pornind de la fundamentarea cererii de chemare în judecată, atât pe norme de drept comun - art. 948 - 950 şi art. 966 C. civ. - cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţele de judecată au aplicat atât prevederi de drept comun, cât şi norme cu caracter special în domenii în care acestea se suprapuneau.
Astfel, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei, instanţele, deşi au reţinut că actele contestate sunt emise în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ în a aprecia calitatea de terţ a reclamantei faţă de aceste acte, cu consecinţele ce decurg de aici sub aspectul excepţiei analizate, ci au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun, respingând excepţia lipsei calităţii procesual active (ca şi pe cea a lipsei de interes, printr-o motivare comună).
În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată de pârât prin întâmpinare, excepţie admisă prin Sentinţa civilă nr. 354 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a reţinut că acţiunea cu care a fost sesizată nu are drept temei art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care atrage competenţa de primă instanţă a Tribunalului, ci este o cerere neevaluabilă în bani care atrage competenţa de primă instanţă a judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Este adevărat că, prin regulatorul de competenţă pronunţat, Curtea de Apel a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă în favoarea tribunalului, dar în adoptarea acestei soluţii a reţinut că în cauză se solicită anularea unei dispoziţii emise în procedura Legii nr. 10/2001, ceea ce ar atrage aplicarea art. 26 alin. (3) din acest act normativ şi competenţa de primă instanţă a tribunalului.
Deşi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost cel avut în vedere de Curtea de Apel în regulatorul de competenţă pronunţat, când au soluţionat excepţia de tardivitate a cererii, invocată de pârât tocmai prin raportare la acest text de lege, instanţele au reţinut că termenul reglementat de norma menţionată nu este aplicabil reclamantei care este un terţ faţă de dispoziţia emisă "acţiunea fiind de drept comun".
Dacă în ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanţa a considerat că nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţele au soluţionat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfăşoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanţei de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice, susţinute prin motivele de recurs.
Numai în măsura în care acest cadru procesual este corect stabilit, se poate verifica norma juridică sub a cărei incidenţă intră soluţionarea litigiului.
De aceea, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Urmează a se stabili cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii, dacă litigiu este circumscris dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, în caz afirmativ, urmează a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce priveşte cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face şi instanţa competentă să le soluţioneze cererea.
Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte motive de recurs formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.) împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6673/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 6693/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
