ICCJ. Decizia nr. 6694/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6694/2012
Dosar nr. 11041/3/2007
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2003 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta F.S.I. a chemat în judecată pe pârâta S.C. M. S.A. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de pârâtă prin care a fost respinsă notificarea reclamantei privind restituirea în natură a imobilelor care au aparţinut autoarei sale, E.M., să constate că imobilele au fost preluate de stat fără titlu şi să fie obligată unitatea deţinătoare să predea reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilele situate în comuna Măgurele, compuse din conace, instalaţii şi terenul aferent acestora.
Pârâta S.C. E. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate buna sa credinţă în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în comuna Măgurele şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin APAPS pentru a fi obligat la restituirea valorii bunurilor, în cazul admiterii cererii reclamantei-pârâte.
Prin Sentinţa civilă nr. 1034 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins atât contestaţia formulată, ca neîntemeiată, cât şi cererea reconvenţională, ca inadmisibilă, şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 70 din 5 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de contestatoarea F.S.I. şi de pârâta S.C. E. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1034 din 27 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că prima instanţă nu a soluţionat capătul de cerere privind revendicarea imobilelor.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 1399/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta S.C. E. S.A. să lase reclamantei în proprietate şi posesie imobilul situat în judeţul Ilfov, a respins capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de pârâta S.C. E. S.A., a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă, şi a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie ca şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că, prin Notificarea nr. 1331 din 12 noiembrie 2001, D.D.B. a solicitat S.C. R. S.A. Voluntari restituirea imobilului în cauză, solicitare respinsă prin dispoziţia emisă de unitatea notificată la data de 13 decembrie 2001.
Reclamanta F.S.I. a formulat Notificarea nr. 745 din 1 iulie 2003 în nume propriu, iar nu în calitate de succesoare a defunctului D.D.B. La această notificare, pârâta S.C. E. S.A. a răspuns prin Adresa nr. 2973 din 15 iulie 2003, comunicându-i reclamantei că notificării formulate îi sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a constatat că notificarea formulată de reclamantă este tardivă în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât a respins contestaţia ca neîntemeiată, fără a mai analiza fondul criticilor aduse soluţiei de respingere a notificării, cu consecinţa neanulării Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003.
Capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilelor în litigiu a fost respins de tribunal, cu motivarea că însăşi reclamanta a precizat care este titlul de preluare al statului - respectiv Legea nr. 187/1945 şi Decretul nr. 83/1945.
S-a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei ca moştenitoare a proprietarului originar al imobilului este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, respectiv certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991.
Tribunalul a mai reţinut că excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale a fost soluţionată printr-o încheiere interlocutorie, astfel încât a respins această cerere, ca inadmisibilă.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a chematei în garanţie a fost respinsă, faţă de prevederile O.U.G. nr. 88/1997. Cerea de chemare în garanţie a fost respinsă cu motivarea că dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost expres abrogate în anul 2005.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel pârâta S.C. E. S.A., iar prin Decizia civilă nr. 396A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Calitatea de proprietar a reclamantei, rezultată din calitatea sa de moştenitoare a proprietarului originar al imobilului în litigiu, E.M., nu a fost contestată în speţă.
Reclamanta a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea redobândirii imobilului situat în comuna Măgurele. Cererea sa a fost respinsă de pârâta S.C. E. S.A., prin Decizia nr. 2973 din 15 iulie 2003.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a precizat că imobilul a fost preluat de Statul Român de la autoarea sa prin efectul Legii nr. 87/1945 şi al Decretului nr. 83/1949, respectiv cu titlu. Este lipsit de relevanţă în speţă dacă titlul Statului Român este sau nu un titlu valabil prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care textul citat, deşi recunoaşte calitatea de proprietar a celui deposedat, dă dreptul acestuia să exercite prerogativele de proprietar numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, emise conform procedurii speciale a Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, reclamanta nu se poate prevala de dreptul său de a promova o acţiune în revendicare a imobilului, acţiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, pentru simplul fapt că nu are exerciţiul acestui drept în lipsa unei recunoaşteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pornind de la acelaşi raţionament, dar din perspectiva comparării titlurilor invocate de părţi, se constată că, în cauză, reclamanta invocă un drept virtual, recunoscut de legea specială, dar neconcretizat într-un titlu producător de efecte juridice, pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta S.C. E. S.A. invocă un titlu concret, valabil, emis în temeiul unor acte normative, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
În acest context, singurul titlu producător de efecte juridice este cel avansat de pârâtă, acţiunea în revendicare promovată de reclamantă fiind nefondată.
De altfel, prevalenţa legii speciale de reparaţie, ca obligaţie de îndeplinit a fostului proprietar pentru redobândirea bunurilor sale ori ale autorilor săi, a fost reţinută şi în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată pe calea unui recurs în interesul legii şi obligatorie pentru viitor, de la data adoptării sale.
Acelaşi raţionament a fost reţinut şi în cauza Atanasiu vs. România, în care noţiunea de "bun actual" a fost condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a "bunului" dar şi de "îndeplinirea de către partea interesată a prevederilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de această lege", condiţii pe care reclamanta nu le-a îndeplinit în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta F.S.I.
Prin cererea de recurs se formulează următoarele critic de nelegalitate:
1. Curtea de Apel a pronunţat o decizie care cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)
Din considerentele deciziei nu rezultă dacă acţiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă.
Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu se poale prevala de dreptul său de a promova o acţiune în revendicare a imobilului pentru simplul fapt că nu are exerciţiul acestui drept în lipsa unei recunoaşteri juridice pe calea Legii nr. 10/2001, ceea ce ar conduce la concluzia că acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă.
Însă, instanţa a reţinut totodată că reclamanta invocă un drept virtual, recunoscut de legea specială, dar neconcretizat într-un titlu producător de efecte juridice, susţineri din care ar rezulta că acţiunea ar fi respinsă ca nefondată.
Este contradictoriu şi modul în care este analizată noţiunea de bun în cauză, instanţa confundând noţiunea de drept cu cea de titlu.
Se susţine că, prin nemotivarea hotărârii atacate, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Curtea de Apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurii al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Actele deduse judecăţii au fost, pe de o parte titlurile vechi de proprietate, iar pe de altă parte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate deţinut de pârâtă, exclusiv pe teren.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu constituie un titlu valabil asupra clădirilor şi, ca atare, pârâta nu justifică decât o detenţie precară. Titlul produs face dovada exclusiv asupra terenului în litigiu, iar instanţa a interpretat greşit actul prezentat de pârâtă, ca fiind o dovadă care să justifice deţinerea legală a clădirilor.
Titlul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor şi construcţiilor este singurul titlu care a fost dovedit şi care producea efectele reţinute de tribunal la judecarea fondului.
3. Curtea de Apel a pronunţat o decizie lipsită de temei legal şi cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin cererea introductivă, reclamanta a formulat acţiune în revendicare şi contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001. În condiţiile în care reclamanta a câştigat în primă instanţă, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinţei tribunalului, iar împrejurarea că după apel, hotărârea cu privire la contestaţie a rămas definitivă şi nu mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului judiciar, îi încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de Constituţia României în art. 21 alin. (3) şi de Convenţia Europeană în art. 6 alin. (1). În acest fel, instanţa a încălcat dreptul reclamantei la un dublu grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa a interpretat greşit legea când a apreciat ca pârâta are un titlu preferabil. În primul rând, acţiunea reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. apare ca nesoluţionată, ceea ce constituie o îngrădire a accesului la justiţie sancţionată de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţie.
Se mai arată că, la preluarea bunului în litigiu, nu s-au respectat dispoziţiile art. 481 C. civ. şi ale art. 11 din Constituţia din 1948, că Legea nr. 187/1945 era neconstituţională în raport cu Constituţia din 1923, iar Decretul nr. 83/1949 era neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948 şi încălca Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
În condiţiile în care statul nu a dobândit valabil dreptul de proprietate, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar titlul reclamantei este preferabil.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. În analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate prin raportare la cele ale art. 298 şi ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede pentru instanţă obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere ori a motivelor de apel.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece din motivarea hotărârii nu rezultă dacă acţiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă. Se susţine că este contradictoriu, de asemenea, şi modul în care este analizată noţiunea de "bun" în cauză, instanţa confundând noţiunea de "drept" cu cea de "titlu".
Niciuna dintre aceste susţineri nu ar justifica modificarea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a expus motivele pentru care a considerat că reclamanta nu este titulara unui "bun" în sensul normelor convenţionale europene şi, din acest motiv, acţiunea sa în revendicare nu este fondată.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel a vizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, precum şi din dispozitivul hotărârii, instanţa de apel respingând acţiunea reclamantei ca nefondată, fără a analiza şi fără soluţiona o excepţie de inadmisibilitate.
Împrejurarea că, printre argumentele folosite, Curtea de Apel face referire şi la condiţiile în care acţiunea reclamantei ar fi putut fi admisă, nu înseamnă că instanţa a soluţionat litigiu în temeiul excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.
Tot astfel, faptul că instanţa de apel foloseşte noţiunea de "titlu de proprietate" şi, comparând titlurile ce se opun, constată că, în condiţiile existente în cauză, reclamanta nu se poate prevala de un astfel de titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, ci numai de un drept pe care nu şi l-a valorificat în condiţiile legii speciale, nu duce la concluzia unei motivării contradictorii.
Curtea de Apel a arătat care sunt argumentele pentru care a apreciat că, în condiţiile reglementate de legea specială, reclamanta trebuia să obţină un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, hotărârea nefiind contradictorie sub aspectul înţelesului pe care instanţa l-a dat noţiunilor de "drept" şi de "titlu" de proprietate.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar nu se poate dispune admiterea recursului în baza motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Ceea ce se susţine de fapt prin argumentele aduse în favoarea acestui motiv de recurs este o anumită interpretare a înscrisurilor depuse, a probelor administrate în cauză, interpretare pe care instanţa de recurs nu o poate cenzura faţă de natura controlului judiciar exercitat prin intermediul acestei căi de atac şi care este exclusiv una de legalitate, aşa cum în mod expres rezultă din cuprinsul art. 304 C. proc. civ.
3. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine nelegalitatea deciziei recurate, formulând argumente care vizează două aspecte:
a. Se pretinde că a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece reclamanta a învestit instanţele atât cu o acţiune în revendicare, cât şi cu o contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi, în condiţiile în care a câştigat în primă instanţă, nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinţei tribunalului. Or, după decizia pronunţată de instanţa de apel, hotărârea de respingere a contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas definitivă şi nu mai poate face obiectul unei verificări pe calea controlului judiciar, încălcându-se astfel drepturile reclamantei la un proces echitabil şi la beneficiul dublului grad de jurisdicţie în privinţa acestui capăt de cerere.
În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi va considera că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Prin urmare, câtă vreme în cauză a fost declarat un apel principal care, prin admiterea sa ar fi putut schimba hotărârea apelată, reclamanta avea interes să declare la rândul său un apel incident pentru a evita posibilele consecinţele defavorabile în privinţa situaţiei sale juridice.
Numai prin învestirea cu judecarea unui apel incident, instanţa de apel ar fi putut cenzura hotărârea primei instanţe sub aspectele dorite de reclamantă. A admite că acest lucru ar fi fost posibil şi în lipsa aderării la apelul principal printr-un apel incident al reclamantei, ar însemna încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. care stabilesc exercitarea controlului judiciar în limitele fixate prin cererea de apel.
b. Se susţine că instanţa a interpretat greşit legea când a apreciat că pârâta are un titlu preferabil.
Nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 2973 din 15 iulie 2003 emisă de S.C. E. S.A. a fost respinsă ca neîntemeiată, soluţia pronunţată în acest sens de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, intrând în putere de lucru judecat prin neapelarea ei de către reclamantă.
La data de 19 august 2003, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 140).
Câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a bunului, ea nu este titularul unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudenţa Curţii Europene, atrage obligaţia statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a crea mecanisme paralele de măsuri reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea F.S.I. împotriva Deciziei civile nr. 396A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6693/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6653/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
