ICCJ. Decizia nr. 6696/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6696/2012
Dosar nr. 3998/30/2009
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 1083 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2690/PI din 14 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi nu este menţionat în mod expres Decretul nr. 223/1974 în art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilele au fost preluate abuziv şi în baza acestui act normativ, inclusiv cele preluate cu plată, situaţia lor fiind reglementată de dispoziţiile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă ar exista o contradicţie privind imobilele preluate cu plată în baza Decretului nr. 223/1974, între prevederile Legii nr. 10/2001 şi Normele de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în virtutea principiului ierarhiei actelor normative aveau prioritate dispoziţiile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara fiind constantă în a considera că şi imobilele trecute cu plată în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 au fost preluate abuziv.
H.G. nr. 498/2003 a intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, la o dată ulterioară expirării termenului de depunere a notificării.
Prin Decizia nr. 27/2011, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie sunt inadmisibile.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamantul S.A. a declarat recurs, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Prin normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma de dinainte de apariţia H.G. nr. 650/2007, au fost calificate expres ca neabuzive preluările imobilelor în cazul în care proprietarul a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Soluţionarea administrativă a unei asemenea cereri era de respingere, astfel încât reclamantul nu a avut deschisă calea reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Abia după 6 ani statul şi-a schimbat poziţia în privinţa acestor imobile, or, în aceste condiţii, reclamantul nu mai era în termen pentru depunerea unei notificări.
Dacă i s-ar refuza reclamantului calea acţiunii de drept comun ar echivala cu obstrucţionarea liberului său acces la justiţie.
Neuzul de prevederile Legii nr. 10/2001 nu poate crea o interdicţie a revendicării imobilelor de către adevăraţii proprietari în temeiul C. civ.
Un argument în plus în susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare pe drept comun îl reprezintă împrejurarea că, dacă s-ar admite acţiunea în revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că Decizia nr. 33/2008 s-ar referi la concursul dintre legea specială şi cea generală. Acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Decizia nr. 27/2011 nu a fost publicată în M. Of. până la data pronunţării Curţii de Apel Timişoara, astfel că aceasta nu este obligatorie.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 iunie 2009, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate că Statul Român a preluat în mod abuziv de la autorul reclamantului imobilul situat în Timişoara. De asemenea, constatându-se calitatea reclamantului de moştenitor legal unic al proprietarului tabular să fie obligat pârâtul la plata sumei de 523.759 Euro reprezentând despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.
Reclamantul şi-a întemeiat în drept cererea pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., art. 481 C. civ., pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele de fond au apreciat în mod corect faptul că reclamantul ar fi trebuit să urmeze calea procedurii instituite prin legea specială, nr. 10/2001, pentru a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul preluat din patrimoniul autorului său în perioada de referinţă a legii.
Împrejurarea că prin normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, în forma adoptată prin H.G. nr. 498/2003, se făcea distincţie între trecerea imobilului în proprietatea statului cu plată şi fără plată, nu era de natură să justifice inacţiunea reclamantului, care nu a formulat notificare în termenul de decădere impus de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu rezultă că cei care apreciau că nu pot obţine măsurile reparatorii preconizate nu trebuiau să depună notificarea în termenul prescris de legiuitor.
În aceste condiţii, faţă de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, concursul dintre legea generală şi legea specială, aplicabile speţei, a fost soluţionat corect în favoarea celei din urmă.
Pe de altă parte, chiar din petitul cererii introductive de instanţă rezultă că reclamantul nu a formulat o veritabilă acţiune în revendicare, ci scopul său a fost de a obţine măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, or, pentru aceasta, trebuia să urmeze cerinţele legii speciale.
Neurmând dispoziţiile prescrise de legiuitor pentru valorificarea unui drept, reclamantul nu ar putea invoca faptul că, prin respingerea acţiunii cu acest argument, i-ar fi încălcat accesul liber la justiţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mod constant dreptul statelor membre de a supune unor limitări şi restricţii accesul la justiţie. Or, instituirea procedurii administrative declanşate prin depunerea notificării se înscrie în această marjă de apreciere.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de reclamant nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1083 din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6697/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6663/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs → |
|---|
