ICCJ. Decizia nr. 6697/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6697/2012
Dosar nr. 8221/3/2009
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 16 decembrie 2008, reclamanta C.A.R.S. din U.C.M.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la emiterea unei dispoziţii de restituire pentru imobilul situat în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1505 din 29 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
La data de 20 aprilie 2010, reclamanta a depus la dosar, în temeiul art. 132 C. proc. civ., o cerere precizatoare, arătând că înţelege să învestească instanţa cu cererea de a soluţiona notificarea reclamantei, în sensul restituirii în natură a imobilului din Bucureşti, mai puţin apartamentul 2 situat la etajul 1, care i-a fost restituit prin Decizia nr. 297 din 28 mai 2008 a R.A.A.P.P.S., având în vedere refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde notificării.
Prin Sentinţa civilă nr. 1748 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită în favoarea reclamantei dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, compus din apartamentul nr. 3, etaj 2, format din 5 camere şi dependenţe (conform Contractului de închiriere nr. X/1999), demisolul clădirii (format din 2 camere şi dependinţe - fostul garaj), subsolul şi anexele, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expertul tehnic judiciar R.V., precum şi terenul în suprafaţă de 167,92 m.p., situat la aceeaşi adresă, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expertul tehnic judiciar A.M. De asemenea, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON.
Prima instanţă a reţinut că în cauză se regăseşte ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, întrucât Notificarea nr. 1442 din 10 august 2001, formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, comunicată prin B.E.J. I.R. şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti în 13 august 2001, a fost transmisă spre soluţionare R.A. A.P.P.S. Această din urmă entitate a soluţionat-o parţial, în sensul dispunerii restituirii în natură a apartamentului nr. 2, etaj 1 din imobil şi a terenului aferent în suprafaţă de 58,08 m.p. în favoarea reclamantei, iar pentru restul din imobil, pe care nu îl deţinea, a dispus trimiterea notificării la Primăria Municipiului Bucureşti pentru identificarea entităţii deţinătoare.
De atunci şi până în prezent au trecut mai mult de 9 ani, iar Primăria Municipiului Bucureşti nu a dat în niciun fel curs notificării reclamantei, tribunalul considerându-se competent să soluţioneze pe fond acţiunea.
S-a apreciat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul din Bucureşti a fost dobândit de C.C.E.A.F.L.S. "Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa" de la numita M.M., în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Reclamanta a demonstrat, de asemenea, şi faptul că este succesoarea în drepturi a cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinţei civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunţată de Judecătoria Reşiţa, definitivă şi irevocabilă.
Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie 1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod gratuit de la Consiliul Central al Sindicatelor din R.P.R. şi constituirea ca fond de bază al I.A.L. R.S.
Din imobilul în litigiu că a fost vândut, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare din 7 mai 1997, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la parter, în timp ce apartamentul de la etajul 2 este deţinut pe bază de Contract de închiriere (2 septembrie 1999) de G.A., iar la parter se află un spaţiu liber în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Expertiza topografică a stabilit că terenul acestui imobil are o suprafaţă totală de 226 m.p., din care suprafaţa construită este de 112 m.p., iar curtea imobilului măsoară 114 m.p.
Faţă de înscrisurile doveditoare, situaţia juridică şi locativă actuală a imobilului, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului este întemeiată în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi a încuviinţat această cerere în privinţa demisolului clădirii (format din 2 camere şi dependinţe - fostul garaj), subsolului şi anexelor, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcţii întocmit de expert R.V. şi a apartamentului, etaj 2, format din 5 camere şi dependinţe, ce face obiectul Contractului de închiriere nr. X/1999 (exceptând de la restituire apartamentul de la etajul 1, deja restituit reclamantei prin decizia R.A. A.P.P.S., ca şi apartamentul de la parter, vândut în baza Legii nr. 112/1995), precum şi în privinţa terenului în suprafaţă de 167,92 m.p., ce reprezintă diferenţa între suprafaţa totală de 226 m.p. şi suprafaţa de 58,08 m.p. teren aferent apartamentului restituit reclamantei prin Decizia nr. 297/2008 emisă de R.A. A.P.P.S. Prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză şi a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (3.000 RON) şi onorariu de expertiză (2.000 RON).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea reclamantei şi l-a obligat la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Apelantul a redat conţinutul prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2), arătând că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, sub rezerva culpabilităţii şi a dovedirii unui prejudiciu de către persoana îndreptăţită.
De asemenea, a fost redat conţinutul art. 22 al Legii nr. 10/2001.
Apelantul pârât a criticat soluţia primei instanţe de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că nu se consideră culpabil pentru existenţa acestui litigiu şi întrucât susţine că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 799A din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Faţă de cele dezlegate prin hotărârea de primă instanţă, apelul declarat nu conţine reale critici îndreptate împotriva soluţiei adoptate în cauză.
Deşi pretinde că în mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost obligat la restituirea în natură, în favoarea acesteia, a imobilului din Bucureşti, compus din apartamentul de la etajul 2, demisolul clădirii, subsolul, anexele şi suprafaţa de 167,92 m.p. teren situat la aceeaşi adresă, totuşi apelantul pârât nu argumentează afirmaţia sa prin critici care să o susţină.
În acest sens, nu are nicio legătură cu situaţia cauzei dedusă judecăţii natura termenului de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nici eventualele sancţiuni ce se pot lua în cazul încălcării sale culpabile, singurul aspect relevant în cauză fiind cel al lipsei unei dispoziţii emise de apelant în soluţionarea notificării intimatei reclamante ca urmare a nerespectării acestui termen, dat fiind că prin cererea precizată s-a solicitat ca, în contradictoriu cu apelantul pârât, să aibă loc chiar soluţionarea acestei notificări, iar nu aplicarea altor sancţiuni împotriva unităţii deţinătoare.
Cu referire la cea de-a doua trimitere făcută de apelant la dispoziţiile art. 23 ale Legii nr. 10/2001, republicată, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a stabilit în mod corect că s-a făcut dovada atât a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dreptului acesteia de proprietate asupra imobilului solicitat pe baza înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cât şi a faptului preluării sale abuzive, dispunându-se, în deplin acord cu legea, restituirea în natură a acestuia în raport de situaţia sa juridică şi locativă actuală, după distincţiile impuse de aplicarea prevederilor art. 9 şi 18 lit. c), respectiv doar a acelor spaţii şi suprafeţe din imobil în privinţa cărora s-a stabilit că se află în deţinerea apelantului, cu exceptarea spaţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 (apartamentul de la pater) ori care au fost deja restituite reclamantei prin dispoziţia altei unităţi deţinătoare (R.A. A.P.P.S., pentru apartamentul de la etajul 1).
Chiar forma modificată a actualului text al art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, ce a fost redată în conţinutul apelului declarat, nu justifică încălcarea de către unitatea deţinătoare a obligaţiei sale legale de soluţionare a notificării reclamantei timp de 9 ani sub pretextul insinuat al nedepunerii actelor doveditoare, întrucât obligaţia legală născută în sarcina sa nu era în mod necesar aceea a soluţionării pozitive a notificării.
Stabilindu-se în mod corect prin hotărârea primei instanţe că reclamanta era îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului solicitat, ce nu i-a fost însă retrocedat în faza administrativă de soluţionare a notificării, prin emiterea unei decizii de către entitatea învestită cu rezolvarea acesteia, pentru recunoaşterea drepturilor sale, reclamanta fiind nevoită să declanşeze prezentul litigiu, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea în cauză dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., faţă de apelantul pârât şi l-a obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul susţine că, din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului în litigiu, rezultă că reclamanta nu şi-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoana îndreptăţită, potrivit art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă aceasta calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele date în aplicare a Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se mai susţine că instanţa de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Mai mult, prin Decizia nr. 33/2008 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Recurentul susţine că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 22.1 alin. (1) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, sub aspectul dovedirii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu şi a dreptului de proprietate asupra acestui imobil. Susţine totodată că actele doveditoare în acest sens trebuiau anexate notificării sau depuse într-un termen de 18 luni de la data formulării acesteia.
Critica nu este fondată.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se înţelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea).
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
În aplicarea regulilor de probaţiune menţionate, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu a fost dobândit de la numita M.M. în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Reclamanta a demonstrat, de asemenea, şi faptul că este succesoarea în drepturi a cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinţei civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunţată de Judecătoria Reşiţa, rămasă definitivă şi irevocabilă.
S-a probat, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie 1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod gratuit de la Consiliul Central al Sindicatelor din R.P.R. şi constituirea ca fond de bază al I.A.L. R.S.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestaţiei formulate.
Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancţiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă şi în acord cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil.
Administrarea de către instanţa de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, cât şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată.
2. Recurentul susţine că instanţa de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut.
Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
3. În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aplicarea în cauză a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conţin precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată în legătură cu aplicarea normelor europene menţionate ori cu decizia în interesul legii indicată şi nicio minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate sub aceste aspecte.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul criticilor formulate, referitoare la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 799A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6701/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6696/2012. Civil → |
|---|
