ICCJ. Decizia nr. 6704/2012. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6704/2012
Dosar nr. 336/36/2011
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta J.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii S.C. R. S.R.L., V.F., S.G., A.A. şi C.M. să dispună: obligarea pârâţilor la încetarea publicării de articole denigratoare care aduc atingere onoarei, reputaţiei şi drepturilor de autor, obligarea pârâţilor la amenzi civile de 1.000 RON pe zi în favoarea statului, pe zi de întârziere, de la data pronunţării sentinţei şi până la data încetării publicării de articole, obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 RON reprezentând daune morale, obligarea la publicarea, pe cheltuiala pârâţilor, a hotărârii ce se va pronunţa, într-un cotidian local şi unul central, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada iulie 2006 - ianuarie 2007, prin publicarea unui număr de 18 articole în cotidianul "R. de Constanţa", semnate de pârâţii A.A. şi C.M., a fost sus-pusă unei campanii obsesive de denigrare şi calomniere, fiindu-i aduse acuzaţii grave, nefondate, cu multe neadevăruri şi formulate într-un limbaj suburban, plin de expresii jignitoare. Se arată că prin această campanie de presă nu s-a urmărit o corectă informare a opiniei publice ci obţinerea demisiei reclamantei din funcţia de decan al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii "O." Constanţa, creşterea tirajului şi a numărului de exemplare vândute ale publicaţiei.
A arătat reclamanta că în cuprinsul acestor articole s-au făcut afirmaţii cu privire la presupuse fapte de plagiat şi primire de mită pentru vinderea subiectelor de la examenul de admitere la facultate şi pentru susţinerea examenului de licenţă.
A mai arătat că prin publicarea acestor articole în presă, i-a fost cauzat un important prejudiciu moral, fiind adusă atingere onoarei, cinstei, demnităţii, prestigiului, reputaţiei şi dreptului la nume şi la imagine, precum şi prestaţiei instituţiei publice a cărei angajată este.
La termenul din 18 decembrie 2007 reclamanta a renunţat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul C.M..
Prin Sentinţa civilă nr. 1151 din 3 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-a dispus respingerea acţiunii civile formulate de reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâta V.F. ca neîntemeiată, admiterea în parte a acţiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâţii S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A. şi obligarea acestora la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale. Totodată, s-a dispus obligarea pârâţilor S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A. la publicarea într-un cotidian local şi într-un cotidian central, pe cheltuiala lor, a sentinţei civile. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus şi respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâţilor la încetarea publicării de articole denigratoare şi de obligare a pârâţilor la plata de amenzi civile. S-a mai dispus obligarea pârâţilor S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.638,5 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1151 din 3 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa au formulat recurs pârâţii S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A., solicitând modificarea în tot a sentinţei recurate şi respingerii acţiunii formulate de reclamanta J.M., arătând că dreptul la libera exprimare este garantat de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar libertatea presei a fost reţinută în numeroase decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, a declarat recurs şi reclamanta J.M., apreciind că se impune admiterea integrală a capetelor de cerere şi faţă de toţi pârâţii chemaţi în judecată, iar valoarea daunelor morale acordate este insuficientă în raport cu prejudiciul suferit.
Prin Decizia Tribunalului Constanţa nr. 466 din 17 septembrie 2008 s-a dispus admiterea recursurilor declarate, casarea în tot a hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre competentă soluţionare în fond la Tribunalul Constanţa, secţia comercială. În motivarea deciziei, s-a reţinut că instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni al cărei capăt principal de cerere este obligaţia de a face, neevaluabilă în bani. În plus, faţă de calitatea de comerciant a pârâtei S.C. R. S.R.L., sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ce atribuie competenţa de soluţionare a acţiunilor de acest fel în favoarea tribunalului.
Urmare deciziei de casare, pe rolul Tribunalului Constanţa cauza a fost înregistrată, sub nr. 2515/118/2009.
La termenul de judecată din data de 21 mai 2009, instanţa a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale, dedusă din nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., urmare neefectuării de către reclamantă a procedurii concilierii prealabile.
Ulterior, la data de 27 iulie 2009, reclamanta J.M. a formulat o nouă acţiune înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 21.652/212/2009, prin care a solicitat obligarea pârâtelor S.C. R. S.R.L., V.F., S.G. şi A.A. la încetarea publicării articolelor denigratoare şi la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale.
La termenul de judecată din data de 18 februarie 2010, instanţa a dispus admiterea excepţiei conexităţii Dosarului nr. 21.652/212/2009 cu prezenta cauză, între cele două cauze existând o strânsă legătură, faţă de capătul principal de cerere din acţiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Constanţa (obligaţie de a face neevaluabilă în bani) competenţa de soluţionare a dosarelor conexate aparţinând Tribunalului Constanţa.
Totodată, prin Încheierea din data de 23 februarie 2010 s-a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect obligarea pârâţilor de despăgubiri civile reprezentând daune morale ca nefondată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4255 din 30 iulie 2010 Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins acţiunea formulată de reclamanta J.M., în contradictoriu cu pârâta V.F., ca nefondată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâtele S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A., a obligat pârâţii S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A. la plata, în solidar, către reclamanta J.M. a sumei de 60.000 RON, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale; a obligat pârâţii S.C. R. S.R.L., S.G. şi A.A. la publicarea în ziarul "R. de Constanţa" şi într-un cotidian central a prezentei hotărâri şi a respins restul capetelor de cerere, privind obligarea pârâţilor la încetarea publicării de articole defăimătoare la adresa reclamantei şi de obligare a pârâţilor la plata unei amenzi civile, ca nefondate.
Pentru a pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În perioada 18 iulie 2006 - 18 ianuarie 2007 au fost publicate în cotidianul "R. de Constanţa" un număr de 18 articole ale căror titluri şi afirmaţii se refereau la reclamantă.
Instanţa a reţinut că în cuprinsul articolelor publicate se aduceau următoarele acuzaţii de fapt: plagierea de către reclamantă a lucrării "M.", apărută în octombrie 2000 la editura U. - Bucureşti, având drept coordonator pe prof. V.B., precum şi a lucrării "M." apărută în anul 1992 la editura M. Bucureşti. S-a afirmat că la conceperea lucrărilor intitulate "M.", apărută în octombrie 2000 la editura E. - Bucureşti, precum şi a lucrării "Teorie şi practică în cercetarea de M.", apărută în anul 1998 la Editura E. Bucureşti, reclamanta J.M. ar fi plagiat pasaje întregi din lucrările apărute anterior. S-a mai reţinut în articolele menţionate că, la baza promovării reclamantei în funcţia de decan al U.O. Constanţa ar fi stat cele două lucrări plagiate, precum şi că reclamanta ar fi fost surprinsă în timp ce lua mită pentru vinderea subiectelor pentru examenul de admitere şi de licenţă la aceeaşi universitate.
Totodată, tribunalul a constatat că pârâta A.A. este semnatara doar a două dintre articolele indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, celelalte 16 articole fiind semnate sub numele de C.M.. Însă, din Adresa nr. 8242/2007 emisă de ITM Constanţa, din adresa depusă de pârâta S.C. R. S.R.L. şi din răspunsurile date de această pârâtă la interogatoriu rezultă că autorul C.M. nu este angajatul societăţii pârâte, acest nume fiind un pseudonim folosit de redacţie pentru semnarea articolelor publicate pe baza sesizărilor provenite de la cetăţeni.
Pe cale de consecinţă, pentru afirmaţiile cuprinse în articolele semnate sub numele de C.M., instanţa a apreciat că răspunderea aparţine redacţiei cotidianului R. de Constanţa şi anume redactorul şef G.S. şi redactorul şef adjunct A.A.
În acest sens, instanţa a reţinut că în calitatea lor de redactor şef şi redactor şef adjunct, cele două pârâte au stabilit şi coordonat politica editorială a cotidianului, au verificat articolele scrise şi au aprobat implicit publicarea lor, având cunoştinţă de publicarea fiecăruia dintre articole, şi asumându-şi astfel răspunderea pentru conţinutul acestora. În ceea ce priveşte răspunderea civilă a pârâtei S.C. R. S.R.L., instanţa a luat în consideraţie dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit cărora, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Cu privire la pârâta V.F., instanţa a reţinut că aceasta nu a săvârşit nici o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civil delictuală, întrucât, în calitatea de director general, aceasta nu avea atribuţii de a se implica în politica editorială, nu verifica şi nu aproba publicarea articolelor, având doar atribuţii manageriale, motiv pentru care acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta se va respinge ca nefondată.
Instanţa a reţinut că libertatea de exprimare reprezintă un drept esenţial într-o societate democratică şi este garantat prin dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, precum şi din prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Acest drept esenţial este supus unor limitări, prin chiar dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţie. Totodată, art. 10 parag. 2 din Convenţie stabileşte că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau a drepturilor altora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în mod constant a reţinut rolul deosebit de important al presei în asigurarea democraţiei, statuând chiar rolul acesteia indispensabil de câine de pază al democraţiei, prin dreptul şi îndatorirea presei de a aduce la cunoştinţa publicului chestiuni ce privesc viaţa societăţii, presa furnizând publicului unul dintre mijloacele de a cunoaşte şi de a-şi forma o părere referitoare la atitudinea unor persoane care ocupă funcţii publice.
A mai reţinut Curtea că, în exercitarea acestui rol, presa poate recurge şi la un ton incisiv, provocator, exagerat, cu respectarea însă a unor limite care ţin de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt.
Totodată, Curtea a mai subliniat că trebuie făcută distincţie cu privire la afirmaţiile reţinute într-un articol de presă, între acuzaţiile de fapt, pentru care este necesară existenţa unor indicii temeinice şi judecăţile de valoare, cele din urmă neputând fi supuse unei probări a exactităţii lor, iar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt.
Instanţa a reţinut că prin acuzarea reclamantei de plagierea a două lucrări apărute anterior şi a vânzării subiectelor pentru examenul de admitere şi licenţă al cărei decan era la momentul publicării articolelor, s-au adus acesteia acuze de fapt deosebit de grave, constând în săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de legea drepturilor de autor şi C. pen.
Prin Rezoluţia nr. 1604/P din 28 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numita J.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă şi a infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996 a drepturilor de autor, reţinându-se că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. a) (fapta nu există), art. 10 lit. d) (fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii) şi respectiv ale art. 10 lit. g) (a intervenit prescripţia) C. proc. pen. În cuprinsul rezoluţiei se menţionează că, audiaţi fiind, numiţii V.B. şi V.O. (autorii lucrărilor pretind plagiate) au declarat că nu sunt prejudiciaţi în nici un fel prin apariţia lucrării sub semnătura numitei J.M.
A mai reţinut instanţa de fond că şi martorii N.F., A.K.A. şi M.M., colegi de muncă cu reclamanta, au declarat că, în cadrul colectivului didactic al universităţii nu s-a discutat niciodată despre o eventuală suspiciune de plagiat, în plus, cele două lucrări au apărut în acelaşi timp - octombrie 2000, ceea ce excludea posibilitatea de plagiat. Şi martorii P.A.E. şi B.M.M. au declarat că subiectele pentru examene erau concepute doar cu câteva ore înainte de susţinerea examenului, iar extragerea acestora se realiza chiar anterior începerii examenului, fiind astfel imposibilă cunoaşterea lor anterior de către reclamantă. În ceea ce priveşte ocuparea postului de decan, martorii au declarat că, desemnarea în această calitate se făcea de către o comisie la nivel naţional, pe baza dosarului ce conţinea şi cele două lucrări editate de reclamantă, comisia respectivă având posibilitatea identificării unui eventual plagiat.
Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut că nu au fost administrate probe care să confirme veridicitatea acuzelor de fapt aduse la adresa reclamantei prin articolele publicate în mod repetat.
Chiar dacă nu se poate impune pârâţilor efectuarea, anterior publicării articolelor, a unor cercetări ample în sensul confirmării veridicităţii celor susţinute (chiar pârâta S.C. R. S.R.L. arătând în cuprinsul interogatoriului că s-au avut în vedere sesizări ale cetăţenilor şi anchete desfăşurate de angajaţii societăţii), nu mai puţin adevărat este că deontologia profesiei de jurnalist implică deţinerea, la momentul formulării unor acuze de fapt la adresa unei persoane, a unor minime indicii temeinice care să susţină veridicitatea conţinutului celor relatate.
Ori, instanţa a reţinut că pârâţii nu a făcut dovada deţinerii unor minime informaţii care să fi justificat formularea unor acuze deosebit de serioase (săvârşirea unor infracţiuni) la adresa reclamantei. De altfel, pârâţii persoane fizice nu s-au prezentat în instanţă în vederea administrării probei cu interogatoriu, instanţa apreciind atitudinea acestora, prin raportare la dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., ca un început de dovadă în sensul confirmării susţinerilor reclamantei J.M. sub aspectul caracterului fals al conţinutului articolelor. În ceea ce priveşte declaraţia martorei C.M., propusă de către pârâţi, instanţa va înlătura declaraţia acesteia ca nefiind concludentă, întrucât martora a declarat că ar fi participat la discuţii purtate între angajaţii ziarului şi un grup de studenţi în primăvara anului 2007, în timp ce articolele ce fac obiectul prezentei cauze au fost publicate în intervalul iulie 2006 - ianuarie 2007, deci anterior prezenţei martorei la sediul redacţiei. În plus, martora nu a fost în măsură să precizeze conţinutul sau persoana vizată de respectivele discuţii.
A mai reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, în aprecierea profesionalismului şi bunei-credinţe a jurnalistului în emiterea unor judecăţi de valoare, se are în vedere şi modalitatea de comunicare a informaţiilor, care trebuie să respecte dreptul la demnitate, onoare şi reputaţie al persoanei.
Pe cale de consecinţă, chiar dacă în cuprinsul articolelor se fac aprecieri cu privire la activitatea desfăşurată de reclamantă în calitate de decan, exercitând astfel o funcţie publică şi de interes general, modalitatea în care se aduc la cunoştinţa publicului aceste informaţii delimitează sfera licitului de cea a ilicitului civil.
Tribunalul a constatat că, în chiar titlul articolelor publicate, se folosesc cuvinte ce au un vădit caracter insultător, jignitor la adresa reclamantei, respectiv J. - hiena care se hrăneşte cu mită, hoaţă, M.J., "decanul plagiator, decan infractor", penală. Totodată, lipsa bunei-credinţe a pârâţilor rezultă şi din refuzul publicării unui drept la replică, aspect ce rezultă din chiar conţinutul articolului publicat în data de, unde se menţionează: răbdare doamnă, întâi ne publicăm articolele serioase despre cum stă treaba cu plagiatul că tot ni se solicită dovezile - şi apoi mai vedem.
Pe cale de consecinţă, modalitatea jignitoare în care s-au formulat aceste judecăţi de valoare, culminând cu cererea repetată de demitere a reclamantei J.M. din funcţia de decan al universităţii, a fost de natură a aduce atingere dreptului la onoare şi demnitate al reclamantei.
Instanţa a apreciat că modalitatea şi maniera de publicare a articolelor (în mod repetat, pe parcursul unui timp îndelungat, fără a deţine indicii minime care să confirme veridicitatea celor publicate şi fără a se permite reclamantei dreptul la replică, neindicarea de către pârâta S.C. R. S.R.L. a identităţii persoanei care a semnat articolele sub numele de C.M.), denotă faptul că pârâţii nu au urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, având intenţia prejudicierii imaginii reclamantei J.M.
În raport de art. 998 C. civ. tribunalul a apreciat că pârâţii A.A. şi G.S. în calitate de autor şi redactor şef adjunct, respectiv de redactor şef au săvârşit faţă de reclamantă fapte ilicite, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv (art. 30 alin. (6) din Constituţia României art. 10 parag. 2 şi art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), şi atingerea adusă dreptului subiectiv la onoare, demnitate şi imagine al reclamantei J.M.
Sub aspectul prejudiciului, instanţa a reţinut că urmare faptelor ilicite ale pârâţilor, reclamantei i-a fost cauzat un important prejudiciu moral, aducându-se atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei, fiindu-i afectate starea psihică şi relaţiile sociale. Existenţa prejudiciului rezultă din declaraţiile martorilor N.F., A.K.A., M.M., B.M.M. şi P.A.E.
Raportându-se la definiţia vinovăţiei instanţa a apreciat că prin modalitatea concretă de publicare a articolelor, pârâtele A.A. şi G.S. au săvârşit faptele ilicite cu intenţia de a o denigra pe reclamantă şi a o determina pe aceasta să-şi dea demisia.
Raportul de cauzalitate îl reprezintă legătura dintre faptă şi prejudiciu, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu, în mod evident faptele pârâtelor A.A. şi G.S. de a publica articolele denigratoare la adresa reclamantei producând reclamantei J.M. un important prejudiciu moral.
Faţă de cele expuse, instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civil delictuale a pârâtelor A.A. şi G.S.
Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Între pârâtele G.S. şi A.A. şi pârâta S.C. R. S.R.L. există raport de prepuşenie, primele fiind angajatele S.C. R. S.R.L. în funcţia de redactor şef şi redactor şef adjunct, iar faptele ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantei au fost săvârşite de către pârâte în exercitarea funcţiilor ce li s-au încredinţat, fiind astfel îndeplinite condiţiile speciale pentru antrenarea răspunderii comitentului S.C. R. S.R.L. pentru faptele prepuşilor săi.
Reţinând existenţa prejudiciului moral cauzat reclamantei, instanţa a dispus obligarea pârâţilor la repararea acestuia prin echivalent bănesc, la stabilirea cuantumului acestora avându-se în vedere calitatea de persoană publică a reclamantei, atingerea gravă a onoarei şi demnităţii acesteia, faptul că, prin publicarea repetată a articolelor în ziar o parte însemnată a cetăţenilor aluat cunoştinţă de faptele nereale imputate reclamantei, ceea ce a fost de natură a ştirbi dreptul la imagine al acesteia. Totodată, instanţa a avut în vedere şi perturbarea vieţii sociale şi de familie a reclamantei, motiv pentru care apreciază că suma de 60.000 RON este de natură a acoperi prejudiciul moral cauzat acesteia prin faptele ilicite ale reclamanţilor, constituind o reparaţie proporţională cu atingerea adusă intereselor legitime ale reclamantei.
De asemenea, pentru acoperirea integrală a prejudiciului moral cauzat reclamantei tocmai prin aducerea la cunoştinţa publicului prin intermediul presei a unor acuze neîntemeiate, instanţa a apreciat necesară şi o formă de reparaţie nepatrimonială, motiv pentru care a obligat pârâţii să publice hotărârea, pe cheltuiala lor, în ziarul R. de Constanţa şi într-un cotidian central.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la încetarea publicării de articole denigratoare, instanţa a constatat că nu s-ar putea impune pârâţilor o asemenea obligaţie negativă, neindividualizată, cu caracter general în lipsa constatării caracterului potenţial denigrator de către instanţa de judecată, motiv pentru care se va dispune respingerea acestei cereri ca neîntemeiată.
Totodată, instanţa a respins ca neîntemeiată şi cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata amenzii civile de 1.000 RON pe zi în favoarea statului, de la data pronunţării şi până la data încetării publicării de articole, pentru aceleaşi considerente reţinute anterior, privind caracterului eventual şi incert al obligaţiei.
Împotriva acestei soluţii au formulat recurs pârâţii S.C. R. S.R.L., A.A., S.G.
Recurenta pârâtă S.G. a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:
Un prim motiv de recurs a vizat soluţionarea cauzei în fond după casarea cu reţinere de către Tribunalul Constanţa cu lipsa de procedură în ceea ce o priveşte pe S.G. împrejurare ce atrage nulitatea tuturor actelor de procedură realizate în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5.
Astfel, delegaţia de avocat a apărătorului ales pentru soluţionarea cauzei în recurs a încetat la momentul pronunţării soluţiei irevocabile de admitere a recursului şi casare a hotărârii recurate. Dosarul s-a reînregistrat, a obţinut un nou număr şi a avut loc o nouă judecată pe fond, fără ca recurenta să fi fost citată la domiciliul său.
Un alt motiv de recurs a vizat pronunţarea hotărârii de către un judecător necompetent din punct de vedere material şi funcţional raportat la caracterul civil al cauzei conform dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Caracterul civil al cauzei este o chestiune de ordine publică şi ca atare poate fi invocată oricând chiar şi în căile de atac. În mod nejudicios instanţa de recurs anterior casării a reţinut caracterul comercial al cauzei dedus din calitatea de comerciant a S.C. R. S.R.L.
Împrejurarea că una din părţile dosarului are calitatea de comerciant nu atrage automat caracterul comercial al cauzei în condiţiile în care actul este în mod evident civil. Ori, răspunderea pentru un delict civil este un act eminamente civil astfel încât, fie el săvârşit de o societate comercială, nu poate imprima cauzei o natură comercială.
La termenul de judecata din 10 ianuarie 2011, instanţa a constatat că, faţă de obiectul acţiunii, hotărârea tribunalului este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi nu cu recurs, astfel încât a calificat calea de atac declarată ca fiind apel.
Recurenta S.G. a susţinut că prezenta cauză are natură civilă şi nu comercială, iar Curtea a pus în discuţia părţilor susţinerea din apel referitoare la natura cauzei.
Prin încheierea din aceeaşi dată, instanţa a constatat natura civilă a cauzei şi a trimis dosarul secţiei civile a Curţii apreciind că prezumţia de comercializate prevăzută de art. 4 C. com. nu îşi găseşte aplicabilitatea în raport de faptul ilicit cauzator de prejudicii care se pune în discuţie este legat de onoarea şi demnitatea persoanei.
Cauza a fost retrimisă secţiei comerciale a Curţii de Apel prin încheierea din data de 14 martie 2011, apreciindu-se că aceasta trebuie să soluţioneze calea de atac declarată împotriva unei hotărâri pronunţată de secţia comercială a tribunalului.
Prin Decizia nr. 83/COM din 10 iunie 2011 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că din actele dosarului reiese că litigiul se grefează pe un raport juridic obligaţional născut ca urmare a săvârşirii de către pârâţi a unei fapte ilicite şi prejudiciabile care a avut ca urmări deteriorare reputaţiei şi onoarei reclamantei.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a enunţat teza conform căreia este evident că litigiul este unul comercial dată fiind calitatea de comerciant a S.C. R. S.A., iar în apel, Curtea, ca instanţă ierarhic superioară, poate tranşa acest aspect fără a se încălca puterea de lucru judecat a deciziei tribunalului.
Astfel se reţine că, reclamanta tinzând, prin acţiunea formulată, la repararea unui prejudiciu moral, ca urmare a aducerii atingerii reputaţiei şi onoarei, această reparaţie nu se poate face decât printr-o acţiune civilă. Nu în mod automat toate litigiile în care sunt implicaţi comercianţi au o natură comercială, de la regula instituită în art. 4 C. com. existând şi excepţii. O astfel de excepţie este şi natura civilă a cauzei, dată de însuşi obiectul ei.
Fapta ilicită şi prejudiciabilă generatoare de răspundere civilă delictuală poate fi săvârşită atât de persoane fizice cât şi de cele juridice.
Aşa fiind, o faptă ilicită şi prejudiciabilă poate fi săvârşită în egală măsură şi de un comerciant persoană fizică ori juridică în cadrul exercitării activităţii de comerţ.
Dacă în cadrul exercitării activităţii de comerţ, comerciantul săvârşeşte o faptă ilicită care cauzează altuia vătămarea unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la onoare sau bună reputaţie, dreptul la denumire, marcă, etc.), conflictul are la bază naşterea unui raport obligaţional în care debitorul, comerciantul autor al ilicitului, este obligat să repare creditorului, persoana fizică ori juridică vătămată, prejudiciul moral.
În această situaţie ilicitul este de natură civilă şi nu comercială deoarece fapta a fost săvârşită de comerciant însă nu în executarea unei activităţi de comerţ cu reclamanta, persoana prejudiciată. În această manieră se poate înţelege aplicabilitatea dispoziţiilor art. 4 şi 56 C. com.
Potrivit art. 1 alin. (2) C. com., în activitatea comercială se aplică legea comercială, iar unde aceasta nu dispune, se aplică legea civilă. Dispoziţiile art. 4 C. com. instituie prezumţia relativă că toate actele sau faptele săvârşite de comerciant au natură comercială cu două excepţii: dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul încheiat.
E adevărat că latura civilă nu este de esenţa raportului juridic de reparaţie şi că este posibil ca răspunderea delictuală să fie activată şi ca urmare a săvârşirii unui ilicit de către comerciant dar, în acest caz, răspunderea patrimonială este determinată de natura raportului juridic dintre comerciantul autor al pagubei şi persoana vătămată. Acest raport se înscrie în art. 4 în măsura în care şi persoana vătămată este comerciant sau fapta ilicită este săvârşită în activitatea comercială desfăşurată de autorul faptei.
În speţă nu se regăseşte niciuna din aceste două situaţii întrucât delictul comis constă în publicarea unor articole care cuprindeau afirmaţii denigratoare la adresa reclamantei, semnate sub numele de C.M.
Soluţionând cauza, instanţa de fond a apreciat că răspunderea aparţine redacţiei cotidianului "R. de Constanţa", respectiv redactorul şef şi redactor şef adjunct A.A.
Răspunderea societăţii a fost stabilită în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. deoarece între pârâtele G.S. şi A.A. şi pârâta S.C. R. S.R.L. există raport de prepuşenie, fiind angajatele S.C. R. S.R.L. în funcţia de redactor şef şi redactor şef adjunct.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că asupra raportului obligaţional de reparaţie acţionează legea civilă, iar conflictul generat de acest raport este supus jurisdicţiei civile.
Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2011, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la puterea de lucru judecat în condiţiile în care a trecut peste dezlegarea dată problemei naturii juridice a cauzei de către Tribunalul Constanţa, ca instanţa de recurs în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008.
Instanţa de apel a apreciat că prezenta cauza ar fi trebuit soluţionată în fond de către Judecătoria Constanţa, secţia civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 2 C. proc. civ. S-a avut în vedere că prezenta cauză ar fi de natură civilă, conform încheierii din 10 ianuarie 2011, ceea ce ar atrage competenţa de soluţionare în fond a Judecătoriei Constanţa.
Instanţa de apel a ignorat faptul că problema naturii juridice a cauzei şi a instanţei competente să o soluţioneze a fost tranşată în mod irevocabil prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, în recursul din Dosar nr. 982/212/2007, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Secţiei comerciale a Tribunalului Constanţa.
Instanţa de recurs din primul ciclu procesual, respectiv Tribunalul Constanţa a pus în discuţie natura cauzei, la data de 11 iunie 2008, problema fiind tranşată prin încheierea de la acel termen (dosar recurs), ulterior fiind tranşată şi cea a competenţei prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008 (dosar recurs). Atât Încheierea din 11 iunie 2008, cât şi decizia instanţei de recurs, au caracter irevocabil şi se bucură de putere de lucru judecat.
În aceste condiţii nu se mai putea reanaliza în apel problema competenţei de soluţionare în fond a cauzei din moment ce acest aspect a fost tranşat în mod irevocabil de către instanţa de recurs.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul ca Tribunalul Constanţa a soluţionat problema naturii juridice a cauzei în calitatea sa de instanţă de recurs, deci în mod irevocabil, iar Curtea de Apel nu mai putea reveni în apel asupra acestei dezlegări.
Prin Încheierea din 10 ianuarie 2011 instanţa de apel a stabilit natura civilă a prezentei cauze, având în vedere capetele de cerere cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată instanţa de fond, dar trecând în mod nelegal peste aceeaşi putere de lucru judecat a Deciziei nr. 466/2008, fapt ce atrage anularea parţială a acesteia.
2. Instanţa de apel a omis faptul că Tribunalul Constanţa, secţia comercială, în rejudecare, în Dosar nr. 2515/212/2009, nu mai putea reveni asupra problemei naturii cauzei şi a competenţei de soluţionare a acesteia, astfel că aceasta nu mai poate constitui nici motiv de apel sau să facă obiect unei noi soluţii a instanţei de apel, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1), art. 294 alin. (1) şi ale art. 295 alin. (1) C. proc .civ.
Chiar dacă nu există autoritate de lucru judecat deoarece cauza nu a fost soluţionată în fond irevocabil de către Tribunalul Constanţa, există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte natura prezentei cauzei şi competenţa de soluţionare de către secţia comercială a Tribunalului Constanţa. În virtutea acestei puteri de lucru judecat, nici una dintre instanţele din rejudecare nu mai pot să soluţioneze în mod diferit această problemă, ci doar să se ralieze celor statuate irevocabil de către Tribunalul Constanţa ca instanţă de recurs.
3. Instanţa de apel a trimis cauza spre competenţă soluţionare Judecătoriei Constanţa, omiţând faptul că aceasta a soluţionat anterior cauza în fond prin Sentinţa civilă nr. 1151 din 3 martie 2008.
În considerentele deciziei sale instanţa de apel nu a făcut nici o referire la faptul că Judecătoria Constanţa a soluţionat cauza în fond prin Sentinţa civilă nr. 1151 din 3 martie 2008, sentinţă casată de Tribunalul Constanţa prin Decizia civilă nr. 466 din 17 septembrie 2008.
Din moment ce casarea Sentinţei civile nr. 1151 din 3 martie 2008 a fost consecinţa constatării naturii comerciale a cauzei de către Tribunalul Constanţa ca instanţa de recurs, iar Curtea de Apel a statuat că soluţia Tribunalului Constanţa cu privire la natura juridică a cauzei a fost greşită, rezultă implicit că şi soluţia de casare a fost eronată şi că Sentinţa civilă nr. 1151 din 3 martie 2008 este legală şi temeinică.
4. Cauza a fost soluţionată în mod legal în primă instanţă de către Tribunalul Constanţa, secţia comercială, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Instanţa de recurs a stabilit că este competentă a soluţiona prezenta cauză, secţia comercială, a Tribunalului Constanţa, în considerarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. conform căruia "tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani".
Capetele de cerere evaluabile în bani, respectiv cele având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale şi obligarea la plata unei amenzi civile, sunt subsidiare.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanţa pentru soluţionarea recursului.
Analizând încheierea şi decizia civilă recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei vizează natura juridică a litigiului şi implicit, instanţa competentă să îl soluţioneze.
În primul ciclu procesual, prin încheierea din 11 iunie 2008, Tribunalul Constanţa a constatat natura comercială a litigiului, iar prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008, aceeaşi instanţă, admiţând recursurile, a reţinut pricina spre competentă soluţionare în fond la Tribunalul Constanţa, secţia comercială.
Atât încheierea din 11 iunie 2008, cât şi decizia tribunalului au caracter irevocabil şi se bucură de putere de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., aşa încât dezlegarea dată, prin această decizie problemei de drept referitoare la natura comercială a cauzei, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept deja soluţionată.
Ca atare, constatând că încheierea din 11 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa, precum şi Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe au caracter irevocabil, criticile recurentei cu privire la natura comercială a litigiului sunt fondate, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi încheierea recurate şi va trimite cauza Curţii de Apel Constanţa pentru judecata recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 4255/COM din 30 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta J.M. împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2011 şi împotriva Deciziei nr. 83/COM din 10 iunie 2011 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia şi încheierea recurate şi trimite cauza Curţii de Apel Constanţa pentru judecata recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 4255/COM din 30 iulie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6702/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6705/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
