ICCJ. Decizia nr. 67/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 67/2012
Dosar nr. 2539/101/2010
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 12 aprilie 2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinţi, acţiunea civilă prin care reclamanta P.E.M., în temeiul Legii nr. 221/2009, a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Finanţelor Publice Mehedinţi, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii abuzive de lipsire de libertate luată faţă de tatăl său S.T.D. în perioada 16 august 1952 - 17 iunie 1954, iar pârâta să fie obligată să-i plătească despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada arestării.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, iar sub aspectul cuantumului prejudiciului, a arătat că îşi majorează acest cuantum cu încă 250.000 euro, în total 650.000 euro din care 400.000 euro reprezintă prejudiciul cauzat efectiv tatălui său, iar 250.000 euro reprezintă prejudiciul constând în suferinţele sale.
Prin Sentinţa civilă nr. 525 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.E.M., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a lipsirii de libertate luată faţă de numitul S.T.D., în perioada 16 august 1952 - 17 iunie 1954, prin Decizia nr. 506/1953.
A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei - în calitate de descendent de gradul I al defunctului S.T.D., suma de 3.000 euro reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că potrivit Adresei nr. 651588 din 19 octombrie 1968 emisă de Consiliul Securităţii Statului, tatăl reclamantei S.T.D. a fost privat de libertate prin act administrativ în perioada 16 august 1952 - 17 iunie 1954, iar motivul privării de libertate a constat în faptul că a simpatizat cu PNŢ Lupu din anul 1937 şi a sprijinit activitatea acestuia cu suma de 15.000 lei şi că, din anul 1945 a făcut parte din PNŢ Maniu cu care a şi votat, aspecte care au reieşit din înscrisurile înaintate de C.N.S.A.S., respectiv din fişa personală.
S-a mai reţinut că măsura privării de libertate luată faţă de autorul reclamantei nu s-a dispus prin vreun act normativ dintre cele menţionate de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că, prevederile art. 4 din acelaşi act normativ dau posibilitatea instanţei de judecată ca în asemenea situaţii să constate caracterul politic al măsurii însă, pentru aceasta se face trimitere la dispoziţiile art. (1) din Legea nr. 221/2009.
S-a motivat că, potrivit acestei din urmă prevederi legale „constituie de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte acte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-au urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
S-a reţinut de asemenea că, privarea de libertate a autorului reclamantei a condus la lezarea unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate, onoarea şi reputaţia sa în societate, cauzându-i suferinţă atât acestuia, cât şi familiei, respectiv soţiei şi fiicei care au rămas fără mijloace de existenţă.
S-a concluzionat că, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. (a), aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, reclamanta în calitate de descendent de gradul I al autorului său, este îndreptăţită la repararea prejudiciului moral constând în acordarea unor daune morale al căror cuantum apreciat de instanţă este în măsură a compensa suferinţa cauzată de măsura dispusă faţă de tatăl său şi că suma de 3000 euro reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanta P.E.M., precum şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Reclamanta a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, susţinând că sunt mult prea reduse, în raport cu suferinţele îndurate de tatăl său în perioada lipsirii în mod nelegal de libertate, dar şi faţă de faptul că nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii în temeiul altor legi speciale.
În motivarea apelului declarat de pârât, s-a susţinut că au fost ignorate dispoziţiile imperative ale art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului.
Pe fond, s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, susţinându-se că acestea sunt exagerate, faţă de situaţia de fapt, că nu s-au avut în vedere criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de autorul reclamantei şi că în cauză nu s-a făcut dovada calităţii procesuale active unice.
Totodată, s-a susţinut că drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 şi că în atare situaţie, instanţa trebuia să verifice dacă drepturile obţinute de reclamantă prin efectul acestor legi, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de autorul său.
Prin Decizia civilă nr. 67 din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 525 din 5 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi şi a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de acţiune privind daunele morale, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut referitor la critica privind neparticiparea procurorului cu ocazia dezbaterilor pe fondul acţiunii că aceasta este neîntemeiată, întrucât din încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2010, aflată la dosarul de fond, rezultă că procurorul a fost prezent şi a pus concluzii de admitere a primului capăt de cerere.
Reclamanta a promovat acţiunea de faţă, prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii abuzive de lipsire de libertate luată faţă de acesta în perioada 16 august 1952 - 17 iunie 1954, solicitând de asemenea, obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de moştenitoare a tatălui său S.T.D.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1)din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Mai reţine instanţa de apel că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care în termen de 45 zile Parlamentul României nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să-şi înceteze efectele juridice.
Prin urmare, concluzionează instanţa, în condiţiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituţia, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. „b” şi „c” din Legea nr. 221/2009.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a criticat-o pentru nelegalitate prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., întrucât avea îndatorirea să constate că măsurile abuzive săvârşite de fostul regim comunist prin privarea de libertate, încarcerarea şi obligarea la muncă silnică a tatălui său, au avut un caracter politic, iar pentru repararea prejudiciului suferit puteau fi acordate daunele morale în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. (4) C. proc. pen., care puteau suplini lipsa temeiului juridic, urmare a declarării neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, instanţa de apel a încălcat „principiile” procesului civil conform cărora nu se poate refuza judecarea unei cereri în justiţie pe motiv că temeiul juridic ar fi dispărut.
Procedând astfel instanţa a încălcat principiul fundamental din Constituţie, al accesului liber la justiţie şi dispoziţiile art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte analizând recursul prin prisma criticilor formulate, îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, legalitatea acestui act de procedură fiind confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat tocmai problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare.
Decizia în interesul legii a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.nr. 761/15.11.2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
De asemenea, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 504 C. proc. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a 129 C. proc. civ., criticile recurentei pe acest aspect fiind nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii
În condiţiile în care recurenta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I lit. (a) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Dispoziţiile procedurale sus-menţionate au caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept urmare va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E.M. împotriva Deciziei nr. 67 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova , secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 70/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
