ICCJ. Decizia nr. 753/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 753/2012
Dosar nr. 1203/117/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 503/ VF din 28 mai 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta l.D. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu suferit de defunctul O.I.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la cursul zilei din ziua plăţii a sumei de 70.000 Euro.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 2383/1954 a Tribunalului Teritorial Bucureşti, antecesorul reclamantei, O.I., a fost condamnat, la 18 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare, iar prin decizia nr. 366/1955 a Tribunalului Militar M.A.I., pedeapsa a fost redusă la 10 ani închisoare.
După punerea în libertate, s-a dispus stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Fundata, raionul Slobozia, prin decizia M.A.I. nr. 15565/1959.
Autorul reclamantei a beneficiat de dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, deoarece prin Hotărârea nr. 369/1990 i s-a recunoscut calitatea de condamnat politic, acordându-se o indemnizaţie lunară de 2316 lei şi calculându-se o vechime în muncă de 11 ani şi 7 luni. Reclamanta nu a beneficiat de dispoziţiile acestui act normativ pentru prejudiciul suferit de antecesorul ei.
Tribunalul, faţă de prevederile art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu şi faptul că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru suferinţele cauzate prin condamnarea antecesorului său şi aplicarea sancţiunii administrative.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamanta la momentul condamnării antecesorului ei, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferinţele fizice şi psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte în regimul de detenţie, alterarea stării de sănătate, precum şi atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate.
Tribunalul a mai avut în vedere principiul proporţionalităţii, faptul că antecesorul reclamantei a beneficiat de Decretul - Lege nr. 118/1990, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin decizia nr. 106/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de S.R., prin M.F.P.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 70.000 Euro şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. A obligat apelantul - pârât să plătească reclamantei suma de 800 lei cheltuieli de judecată în apel.
Instanţa de apel a reţinut că infracţiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei a atras o condamnare care, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are un caracter de drept politic, motiv pentru care un asemenea caracter nu mai trebuie stabilit de instanţă.
Instanţa de apel a mai arătat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nu produce doar efecte relative, în cadrul procesului în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, ci este general obligatorie şi opozabilă erga omnes, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Raportându-se şi la jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de apel a constatat că reclamanta nu are un „bun”, în sensul Convenţiei europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.
Constatând că cererea formulată de reclamantă nu mai are temei juridic, instanţa de apel a admis în parte apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea privind obligarea la plata despăgubirilor.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în apel, instanţa de apel a constatat că S.R. este în culpă procesuală, deoarece a provocat existenţa procesului, iar dispariţia temeiului juridic al cererii i se datorează.
Pentru că există culpa legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat parţial neconstituţional şi a născut doar speranţe pentru persoanele care au promovat acţiuni, S.R. trebuie să suporte cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta şi pârâtul S.R., prin M.F.P.
Reclamanta I.D. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece nu a respectat principiul egalităţii în drepturi şi pe cel al neretroactivităţii legii civile.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul de a solicita despăgubiri exista în temeiul Legii nr. 221/2009, iar legea în vigoare la momentul cererii de chemare în judecată trebuie aplicată pe tot parcursul procesului, aspect asupra căruia s-a pronunţat chiar Curtea Constituţională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
De asemenea, efectul ex nune al deciziei Curţii Constituţionale face ca aceasta să se aplice doar acţiunilor sau inacţiunilor ce urmează a se înfăptui în viitor.
Recurenta a mai invocat şi legislaţia internaţională şi a arătat că are un „bun”, în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. şi că decizia instanţei de apel reprezintă o încălcare a Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
S.R., prin M.F.P. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel.
Astfel, măsura administrativă aplicată autorului reclamantei are de drept un caracter politic, iar reclamanta nu are interes să ceară constatarea acestui caracter.
Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a susţinut că nu se află în culpă procesuală, pentru că, prin decizia Curţii Constituţionale, cererea reclamantei a rămas fără temei juridic.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, se constată că cererea privind acordarea de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Problema de drept pusă în discuţie prin recursul declarat de reclamantă se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Această chestiune a constituit şi obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of. nr. 789/7.112011), pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
În condiţiile în care decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin menţionata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale, discriminare şi existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, atât deciziile Curţii Constituţionale, cât şi decizia invocată a înaltei Curţi au analizat aceste aspecte, soluţiile pronunţate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.
De aceea, recursul declarat de reclamantă este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de S.R., prin M.F.P., se constată că, în cauză, instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice şi a măsurii administrative aplicate.
Prin urmare, în aplicarea principiului disponibilităţii, care îndrituieşte reclamantul să fixeze limitele în cadrul cărora judecata are loc, prima instanţă era obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor şi apărărilor formulate de parte.
Chiar dacă legea califică măsura administrativă aplicată autorului reclamantei ca având de drept caracter politic, aceasta nu înseamnă că instanţele nu se pot pronunţa asupra acestui aspect, în condiţiile în care cererea reclamantei implica aceasta, iar obligarea la despăgubiri nu putea fi justificată dacă instanţa nu verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.
Prin urmare, această critică este nefondată.
Nefondată este şi critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la prima instanţă, deoarece, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Prin urmare, atât timp cât cererea de chemare în judecată a fost admisă, în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenţii să plătească cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
Nelegală este, însă, soluţia instanţei de apel privind obligarea apelantului pârât să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în apel.
Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Prin urmare, partea care pierde procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea adversă, pentru că atitudinea sa procesuală a determinat efectuarea acestor cheltuieli.
Elementul care justifică obligarea unei părţi la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă îl constituie, aşadar, culpa procesuală.
Instanţa de apel a constatat că pârâtul se află în culpă procesuală şi datorează inclusiv cheltuielile de judecată în apel, pentru că a adoptat o lege care, ulterior, a fost declarată neconstituţională.
Or, această motivare a instanţei nu priveşte calitatea S.R. de titular de drepturi şi obligaţii în procesul civil, pentru că obligarea la cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ., vizează culpa procesuală, ceea ce presupune raportul juridic direct între stat şi persoană, iar nu raportul juridic complex dintre stat, în calitate de legiuitor şi categoria de persoane cărora legea li se adresează.
De altfel, în cauza de faţă, instanţa de apel a încălcat chiar art. 274 C. proc. civ., deoarece partea care a căzut în pretenţii a fost reclamanta, căreia i s-a respins apelul, iar nu S.R., al cărui apel a fost admis.
Faţă de cele arătate, se va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei, care va fi modificată în parte, în sensul că se va înlătura obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 106/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că, urmare admiterii apelului pârâtului, înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 745/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 774/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
