ICCJ. Decizia nr. 6729/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6729/2012

Dosar nr. 30451/3/2009

Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 10049/3/13.2009, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâta SC K.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: nulitatea absolută a Contractului de Cesiune Brevet de Invenţie nr. X din 9 noiembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Cesiune Brevet de Invenţie nr. Y din 9 noiembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Licenţa de Brevet de Invenţie nr. X din 6 septembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Licenţa de Brevet de Invenţie nr. Z din 9 noiembrie 2004, încheiat cu pârâta şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este titularul invenţiei "Perfecţionări ale ferestrelor din lemn şi aplicarea profilelor pe feţele externe", brevetată în Italia potrivit Brevetului pentru invenţii industriale din 13 martie 2002 şi al invenţiei "Perfecţionările sistemelor de unire a colţurilor de profile de lemn pentru formarea de părţi mobile de ferestre sau stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit lemn-aluminiu sau "lemn aliaj-light" brevetată în Italia, potrivit Brevetului pentru invenţii industriale din 8 august 2001.

În perioada 10 februarie 2004 - 28 noiembrie 2006, reclamantul a îndeplinit funcţia de director general al societăţii pârâte, lucrând în cadrul acestei societăţi încă de la înfiinţarea ei. Pârâta are ca obiect de activitate fabricarea de ferestre şi profile din lemn şi aluminiu, iar la constituirea societăţii pârâte, reclamantul a fost convins de către asociaţii acesteia ca vor forma o asociere profitabilă, prin producerea şi comercializarea produselor pentru care acesta deţinea brevetele de invenţie menţionate anterior.

În acest sens - a arătat reclamantul - societatea pârâtă l-a determinat să semneze contractele a căror nulitate absolută solicită a se constata, motivând că aceste acte sunt necesare pentru comercializarea produselor pe care le va fabrica. Reclamantul, fiind de bună-credinţă, şi încrezându-se şi în buna-credinţă a pârâtei, a semnat contractele menţionate, având reprezentarea că în realitate îi permite societăţii pârâte să comercializeze pe teritoriul României produsele brevetate de acesta. Profitând de încrederea pe care o avea la acea dată faţă de societatea pârâtă, reprezentantul pârâtei a întocmit contractele a căror anulare se solicită doar în limba română, cu toate că reclamantul este cetăţean italian şi nu cunoaşte limba română, şi l-a determinat pe acesta să le semneze, spunându-i că este doar o formalitate pentru a putea folosi procedeele brevetate de către reclamant pentru producţia propriilor sale produse şi comercializarea acestora pe teritoriul României. Mai mult, profitând de starea sa de sănătate care era precară la acea dată, reclamantul fiind internat în spital cu câteva luni înainte, pârâta l-a determinat a semna aceste contracte, susţinând că are nevoie urgentă de acest acord al său şi că nu mai are timp să le traducă şi în limba oficială a reclamantului, adică limba italiană.

Practic, pârâta a susţinut că prin semnarea acestor contracte, reclamantul îşi dă acordul ca pârâta să se folosească de procedeele inventate de reclamant în fabricarea produselor şi să comercializeze aceste produse pe teritoriul României.

În realitate însă, ceea ce l-a pus pârâta să semneze, într-o limbă pe care nu o cunoaşte, este obligaţia sa de a-i transmite definitiv toate drepturile privitoare la invenţiile reclamantului. Mai mult, reaua credinţă a pârâtei reiese - în susţinerea reclamantului - şi din faptul că aceasta l-a pus să semneze în mai multe exemplare un act care avea acelaşi număr, însă obiectul actului nu este acelaşi, în realitate, fiind vorba despre două invenţii diferite care ar trebui să facă obiectul a două contracte diferite.

După o foarte scurtă perioadă de timp de la data încheierii contractelor menţionate, între asociaţii societăţii pârâte s-a creat o situaţie conflictuală gravă care a condus la imposibilitatea conlucrării acestora, datorată asociatului N.T. SRL, care, profitând de poziţia sa majoritară, a desprins societatea în două, creându-şi propria grupare de interese. Acest lucru reiese şi din procesul-verbal al Adunării Generale a Asociaţiilor SC K.I. SRL din data de 28 noiembrie 2006, intenţia asociatului majoritar fiind aceea de a avea un control absolut asupra societăţii pârâte şi a transforma scopul iniţial al asocierii doar în favoarea sa.

Faţă de reclamant, asociatul majoritar al societăţii pârâte s-a rezumat la a-l îndepărta de la activitatea societăţii, fapt care l-a determinat ca, în data de 27 noiembrie 2006, să îşi prezinte demisia din funcţia de director general, strategiile economice impuse de către asociatul majoritar al societăţii nefiind în concordanţă cu ideile sale de a organiza şi administra activitatea societăţii pârâte. După această dată, asociatul majoritar N.T. SRL a înţeles a administra şi gestiona activitatea societăţii pârâte individual, celuilalt asociat care deţine 49% din capitalul social, SC S. SRL, persoana juridică italiană, nemaifiindu-i permis să mai îndeplinească vreun act în cadrul societăţii pârâte. În prezent, există o serie de litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti între societatea pârâta şi asociaţii acesteia, datorită neînţelegerilor intervenite.

Reclamantul a mai arătat că, actele juridice de cesiune şi de licenţă a căror nulitate absolută solicită a se constata, nu respectă condiţiile esenţiale pentru valabilitatea convenţiilor, prevăzute de art. 948 C. civ.

Având în vedere dezacordul reclamantului la încheierea actelor juridice în discuţie, şi faptul ca pârâta a urmărit fraudarea intereselor sale, cât şi preţul derizoriu stipulat, aceste acte - în opinia reclamantului - sunt lovite de nulitate absolută pentru cauza ilicită şi lipsa consimţământului.

În realitate, reclamantul nu şi-a exprimat consimţământul pentru încheierea contractelor privind înstrăinarea drepturilor sale asupra brevetelor de invenţie al căror titular este. Societatea pârâta, prin manopere dolosive, l-a determinat să semneze contractele respective, făcându-l să creadă că acestea îi erau necesare pentru începerea producţiei şi comercializării produselor respective, astfel încât, reclamantul a avut falsa reprezentare asupra naturii juridice a actului încheiat cu aceasta, pârâta ascunzându-i faptul că, în realitate, este vorba despre un contract de cesiune al drepturilor asupra brevetelor de invenţie.

Reclamantul consideră că este evident că în speţă se verifică eroarea obstacol, caz în care acele respective sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu s-a format acordul de voinţă al părţilor.

Pârâta nu l-a încunoştiinţat pe reclamant că a semnat un act prin care îi permite acesteia să comercializeze produsele brevetate, fără limită teritorială (aşa cum pârâta a stipulat în contractele de licenţă), sau că îi cedează toate drepturile asupra invenţiilor sale, la un preţ de doar 100 euro. Eroarea asupra naturii actului juridic (error în negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală, internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.

Reclamantul a precizat că a dorit încheierea unui act prin care să permită pârâtei producerea şi comercializarea produselor brevetate de reclamant, doar pe teritoriul României, ţinând cont şi de faptul că acesta era directorul general al pârâtei, şi că aceste produse erau fabricate sub directa sa îndrumare. Mai mult, faţă de valoarea comercială a acestor brevete, de pe urma cărora se poate înregistra o cifră de afaceri uriaşă, este de neconceput preţul pentru care reclamantul ar fi cedat brevetele, respectiv, suma de 100 euro.

S-a mai susţinut de către reclamant că actele menţionate sunt lovite de nulitate absolută, având în vedere şi fraudarea intereselor sale de către pârâtă.

Fraudarea intereselor reclamantului reiese din faptul că, în Italia, cea care este îndreptăţită să folosească aceste brevete, să producă şi comercializeze produsele respective este SC S. SRL, societate care este şi asociat în cadrul pârâtei cu un procent de 49% din capitalul social. După ce pârâta a reuşit sa-i ia în mod fraudulos drepturile asupra brevetelor de invenţie, să îl înlăture de la conducerea societăţii atât pe reclamant, cât pe asociatul minoritar SC S. SRL, aceasta a cedat brevetele reclamantului către societatea N.P. SA (care face parte din grupul de societăţi al asociatului majoritar SC N.T. SRL), societate care, fără acordul reclamantului, titular de drept al brevetelor respective, comercializează produsele brevetate de acesta.

Reclamantul învederează că reiese cu evidenţă că scopul pârâtei a fost de la început unul fals şi ilicit, iar cauza actelor încheiate este una imorală, intenţia pârâtei fiind aceea de a intra în posesia brevetului la un preţ derizoriu şi de a-l înlătura de la conducerea societăţii, lucru pe care l-a şi obţinut prin folosirea manoperelor dolosive menţionate anterior.

Nulitatea absolută a contractelor menţionate se justifică - în susţinerea recurentului - şi faţă de preţul neserios şi derizoriu stipulat în aceste contracte. Seriozitatea preţului presupune existenţa unei proporţii între cuantumul preţului fixat de părţile contractante şi valoarea reală a bunului înstrăinat. Este însă exclusă, în cadrul "preţului serios", existenţa unei disproporţii care nu este susceptibilă de o justificare firească.

Or, în toate cele patru contracte se prevede un preţ pentru cedarea brevetelor de invenţie proprietatea reclamantului în cuantum de 100 euro, iar menţiunea din contracte referitoare la faptul ca "preţul a fost convenit în considerarea faptului că cedentul are interese în cadrul asociatul SC S. SRL Italia" nu este verosimilă, având în vedere că reclamantul nu are nicio calitate în cadrul SC S. SRL. Ca atare, justificarea stabilită de către societatea pârâtă în cadrul contractului este falsă, iar caracterul derizoriu al preţului determinat de valoarea infimă a acestuia, face ca obligaţia asumată de către cedent să fie considerată inexistentă, astfel încât cauza imediată a contractului nu poate fi identificată, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948, art. 966, art. 968 şi art. 1303 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei, a scos cauza de pe rol şi a dispus înaintarea dosarul conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării aleatorii către una din secţiile civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 30451/3/2009, la data de 20 iulie 2009.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2009, tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, reţinând că potrivit art. 2 lit. e) C. proc. civ., tribunalele judecă procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuala şi de proprietate industrială, precum şi faptul că în speţă este vorba despre un litigiu de proprietate intelectuală, având ca obiect anularea a patru contracte de licenţă şi, respectiv, cesiune de brevete de invenţii, iar nu despre un litigiu comercial.

În ceea ce priveşte competenţa după valoarea obiectului litigiului, date fiind normele speciale de competenţă sus-menţionate, prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1 sau ale art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. prin care se valorifică criteriul valoric.

Prin Sentinţa civilă nr. 1914 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:

Obiectul contractului de licenţă referitor la brevetul din 8 august 2001 îl reprezintă transmiterea în favoarea licenţiatului, pârâta SC K.I. SRL, a dreptului de utilizare şi exploatare a invenţiei "Perfecţionările sistemelor de unire a colţurilor de profile de lemn pentru formarea de părţi mobile de ferestre au stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit "lemn-aluminiu" sau "lemn aliaj-light", descrisă în Anexa nr. 1 a contractului, pentru toate aplicaţiile prezente şi viitoare ale acestei invenţii. S-a menţionat, totodată, că licenţiatul are dreptul să utilizeze şi să exploateze invenţia şi aplicaţiile sale în scop comercial, în orice ţară împreună cu SC S. SRL Italia, având dreptul de a comercializa fără nicio restricţie teritorială sau de altă natură, bunuri în care este încorporată invenţia sau părţile ale acesteia.

În mod asemănător, obiectul contractului de licenţă referitor la brevetul din 13 martie 2002 a vizat transmiterea dreptului de utilizare şi exploatare a invenţiei "Perfecţionări ale ferestrelor din lemn şi aplicarea profilelor pe feţele externe" stabilindu-se că licenţiatul are dreptul să utilizeze şi să exploateze invenţia şi aplicaţiile sale în scop comercial atât în România, cât şi în orice altă ţară din Europa de Est, având dreptul de a comercializa fără nicio restricţie teritorială sau de altă natură bunuri în care este încorporată sau părţi ale acesteia.

Obiectul contractului de cesiune referitor la cererea de brevet din 8 noiembrie 2004 a constat în transmiterea definitivă de la cedent către cesionar a tuturor drepturilor privitoare la invenţia a cărei brevetare se solicitase, incluzând, fără a se limita, dreptul la eliberarea brevetului pentru această invenţie, totalitatea drepturilor prezente şi viitoare care decurg din înregistrarea cererii de brevet, toate drepturile patrimoniale prezente şi viitoare născute din brevetul de invenţie, toate drepturile de exploatare a invenţiei, inclusiv dreptul de comercializare a produselor care încorporează invenţia, precum şi dreptul la know-how-ul privind exploatarea invenţiei, drepturile asupra perfecţionărilor ulterioare ale invenţiei.

Cel de-al doilea contract de cesiune are obiect similar, referindu-se însă la cererea de brevet din 8 noiembrie 2004.

Conform adresei OSIM din 9 aprilie 2010, cererea de brevet de invenţie X a fost respinsă conform art. 28 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 64/1991, nefiind îndeplinite condiţiile art. 14 alin. (1) din lege. În ceea ce priveşte cererea nr. X, la data de 14ianuarie 2005, OSIM a notificat solicitantului că această cerere conţine neregularităţi, motiv pentru care nu a urmat procedura de publicare şi examinare în fond, fiind luată hotărârea de respingere a acesteia.

Prima instanţă a mai reţinut că pârâta SC K.I. SRL a fost înfiinţată la data de 7 ianuarie 2004, asociaţi fiind SC N.T. SRL şi SC S. SRL (Italia), iar administratori N.L. şi C.M.

În perioada 9 septembrie 2004 - 27 noiembrie 2006, reclamantul C.R. a avut calitatea de mandatar al Consiliului de Administraţie al pârâtei.

În ce priveşte motivul de nulitate absolută constând în eroarea-obstacol, instanţa a reţinut că reclamantul susţine falsa reprezentare asupra naturii actelor juridice încheiate.

Sub acest aspect, s-a apreciat ca neveridică apărarea referitoare la necunoaşterea conţinutului actelor din cauza redactării lor în limba română. Din depoziţiile martorilor R.R. şi S.C., prima instanţă a reţinut că reclamantul înţelege limba română, dar şi că acesta nu ar fi semnat un document al cărui conţinut nu l-ar fi cunoscut. Pe de altă parte, toate contractele semnate de către reclamant în calitate de procurator special al pârâtei, depuse la dosarul cauzei, sunt redactate în limba română, fiind imposibil să fi fost semnate în condiţiile unei cunoaşteri aproximative a limbii române şi, deci, a conţinutului lor.

În egală măsură, intenţia încheierii acestor contracte (urmărindu-se tocmai producerea efectelor juridice care rezultă din forma şi conţinutul lor), reiese şi din clauzele procurii autentificate în 20 mai 2004 de BNP L.A. prin care fiul reclamantului, C.M., administrator la acel moment al SC K.I. SRL, era împuternicit de către reclamant să negocieze şi să semneze cu depline efecte, contractele de cesiune a brevetelor şi/sau de acordare a dreptului de folosinţă a brevetelor privind sistemele de tâmplărie pentru ferestre, înregistrate de către reclamant sau care ar fi fost brevetate ulterior, cu societatea beneficiară, SC K.I. SRL.

De asemenea, martorii audiaţi au confirmat faptul că, timp de 2 ani după încheierea contractelor în cauză, reclamantul a participat direct la desfăşurarea activităţii de producţie în cadrul societăţii pârâte, prin implementarea procesului tehnologic prevăzut de brevetele de invenţii în procesul de producţie, precum şi la comercializarea ferestrelor rezultate din procesul de producţie al SC K.I. SRL, scopul cesiunii brevetelor fiind dezvoltarea societăţii pârâte şi menţinerea pe piaţa produselor de profil.

Tribunalul a apreciat că este semnificativ şi faptul că reclamantul a reprezentat interesele asociatului SC S. SRL, al cărei administrator unic este fiica sa, C.R., atât anterior înfiinţării societăţii pârâte, în cadrul negocierilor purtate în vederea asocierii, conform declaraţiei martorului R.R., cât şi după data înfiinţării SC K.I. SRL, pe parcursul desfăşurării activităţii societăţii nou înfiinţate, potrivit declaraţiei martorului B.F.

Cunoaşterea de către reclamant a conţinutului contractelor în cauză rezultă şi din faptul că permisiunea de a utiliza invenţiile brevetate a reprezentat o condiţie prealabilă a înfiinţării SC K.I. SRL, fapt confirmat de martorul R.R., prezent la primele discuţii purtate de către asociaţi în vederea înfiinţării societăţii pârâte, cât şi după înfiinţare.

De asemenea, prima instanţă a constatat că probatoriul administrat a infirmat susţinerile reclamantului cu privire la eroarea în care s-ar fi aflat la momentul semnării contractelor cu privire la care se invocă nulitatea absolută, întrucât şi după încheierea acestor acte, a permis utilizarea brevetelor de către pârâtă şi chiar a condus implementarea acestora în procesul de producţie, a participat, prin semnarea de contracte de vânzare, la comercializarea ferestrelor pe piaţa internă şi externă. Din faptul acordării de consultanţă pârâtei în producţie şi management, al cunoaşterii faptului că pârâta utilizează cele două invenţii brevetate în procesul de producţie, al semnării, în vederea comercializării produselor, a unor acceptări de comenzi şi a unor contracte de furnizare/montaj, rezultă că reclamantul a cunoscut conţinutul exact al contractelor în cauză, încă de la semnare, s-a conformat acestora şi le-a executat.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate considera nici că pârâta a urmărit fraudarea intereselor reclamantului prin îndepărtarea sa din structura de conducere a firmei, câtă vreme reclamantul este cel care a renunţat la mandatarul special pe care îl avea din partea Consiliului de administraţie al K.I. Cât priveşte puterea de decizie a SC S. SRL în cadrul pârâtei, aceasta nu a fost diminuată ca urmare a încheierii contractelor în cauză, de la înfiinţarea societăţii comerciale cota de participare a acestui asociat fiind de 49%, majoritatea capitalului social, de 51%, fiind deţinută de asociatul N.T. SRL.

În plus, reclamantul a avut deplină cunoştinţă şi cu privire la preţul de 100 euro, convenit în cadrul fiecăruia dintre cele patru contracte, această redevenţă fiind stabilită în considerarea faptului că reclamantul avea interese în cadrul asociatul SC S. SRL Italia, societate administrată de către un membru al familiei sale. Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat şi nu a probat o înţelegere diferită cu privire la suma convenită drept redevenţă, fiind greu de acceptat că părţile nu au stabilit în nicio modalitate contraprestaţia pârâtei.

În aceste circumstanţe, tribunalul a apreciat că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamant nu au fost dovedite, astfel că acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 261A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că invenţiile în privinţa cărora reclamă calitatea de titular - denumite "perfecţionări ale ferestrelor din lemn şi aplicarea profilelor pe feţele externe" şi respectiv "perfecţionările sistemelor de unire a colţurilor de profile de lemn pentru formarea de porţi mobile de ferestre sau stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit lemn-aluminiu sau lemn-aliaj light" - au fost înregistrate în Italia.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 33 alin. (1) din Legea 64/1991 (forma în vigoare la data încheierii convenţiilor a căror nulitate se invocă), instanţa de apel a constatat că invenţiile brevetate în Italia de apelantul reclamant nu conferă acestuia, în România, protecţia specifică, respectiv, atributul exclusivităţii, întrucât nu este vorba despre o invenţie protejată printr-un brevet eliberat de OSIM sau pentru care a fost eliberat un brevet european.

Susţinerea potrivit căreia intenţia apelantului reclamant, la semnarea contractelor a căror nulitate a invocat-o în speţă, ar fi fost aceea de a permite pârâtei să folosească invenţiile exclusiv pe teritoriul României este făcută cu neobservarea întinderii protecţiei legale de care se bucura dreptul asupra căruia pretinde că a intenţionat să contracteze.

Atâta vreme cât brevetele de invenţie eliberate de autoritatea competentă din Italia nu erau apte să asigure reclamantului apelant exclusivitate în ce priveşte dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate, iar acesta avea cunoştinţă de situaţia protecţiei pe care o putea pretinde în condiţiile legii române, nu poate fi reţinută ca temeinică susţinerea potrivit căreia ar fi fost determinat în mod fraudulos de către pârâta intimată să încheie acte juridice de o altă natură juridică decât cele pe care a intenţionat să le perfecteze.

Mai mult, din conţinutul procurii autentificate în 20 mai 2004 - în privinţa căreia apelantul însuşi a confirmat că i-a fost tradusă de către notarul instrumentator şi că intervenit cu o modificare spre a corespunde întocmai voinţei sale în ce priveşte aspectele teritoriale ale utilizării invenţiilor realizate de acesta - instanţa de apel a reţinut că apelantul l-a împuternicit pe numitul C.M. în vederea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru înregistrarea şi brevetarea la OSIM a oricăror invenţii ale sale privind sistemele de tâmplărie pentru ferestre, în finalul procurii fiind făcută menţiunea potrivit căreia "mandatarul este autorizat să solicite protejarea invenţiilor atât în România cât şi în ţările din estul Europei", împuternicire care are chiar un caracter mai larg decât cel pretins de reclamantul apelant.

Tot în ce priveşte această procură, instanţa de apel a mai constatat că în conţinutul ei nu se regăseşte vreo menţiune care să ateste implicarea societăţii pârâte în redactarea ei, spre a putea fi primită afirmaţia apelantului potrivit căreia respectivul document ar constitui o probă relativă la intenţia pârâtei de a-l determina să exprime consimţământul în altă modalitate decât cea care corespundea voinţei lui interne.

În ce priveşte natura actelor juridice pe care a intenţionat să le încheie, atât expunerea făcută prin motivele de apel, cât şi conţinutul menţionatei procuri, relevă faptul că intenţia apelantului a fost aceea de a transmite intimatei pârâte dreptul de a utiliza produsele/procedeele brevetate de apelant, o atare operaţiune juridică având coordonatele unui contract de licenţă - în sensul prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (forma legii, de la data încheierii contractelor).

Instanţa de apel a mai observat că cele două contracte de licenţă de brevet ce au fost încheiate de părţi în data de 6 septembrie 2004 conţin denumirea invenţiilor la care se referă, însă nu conţin nicio referire la existenţa unei înregistrări a acestora, situaţie în care - în absenţa oricărui probatoriu pertinent care să ateste existenţa, la acea dată, a unui brevet de înregistrare a respectivelor invenţii apt a produce efecte pe teritoriul României, dar şi în lumina prezumţiei de cunoaştere a legii de către părţile contractante - nu se poate reţine că aceasta din urmă l-ar fi pus pe apelant în situaţia de a semna un contract al cărui conţinut nu ar fi corespuns voinţei lui reale.

Susţinând lipsa consimţământului valabil exprimat la încheierea menţionatelor acte juridice, apelantul a afirmat că voinţa sa a fost alterată de o falsă reprezentare asupra naturii juridice a actului ce s-a încheiat - prin care s-ar fi stabilit limite teritoriale mai largi decât cele convenite în cadrul discuţiilor cu reprezentanţii intimatei.

În condiţiile în care însuşi apelantul a evocat faptul că intenţia sa a fost aceea de a contracta cu privire la transmiterea drepturilor exclusive privind utilizarea şi exploatarea în România şi în ţările din Europa de est a celor două invenţii înregistrate/brevetate în Italia, iar prin efectul principiului teritorialităţii instituit de Legea nr. 64/1991 drepturile conferite de respectivele brevete de invenţii sunt excluse de la beneficiul protecţiei pe care apelantul o reclamă în acest mod, curtea de apel a apreciat că este nefondată susţinerea apelantului, el însuşi nefiind în măsură a asigura pentru teritoriul României drepturile ce fac obiectul contractelor.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nivelul scăzut de cunoaştere a limbii române invocat de către apelant, la momentul semnării contractelor a căror nulitate o solicită, nu poate constitui prin el însuşi dovada demersurilor ilicite ce se impută reprezentanţilor societăţii pârâte atâta vreme cât, prevalându-se de calitatea de titular al unor drepturi de proprietate industrială, apelantul avea şi îndatorirea de a exercita aceste drepturi cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar - bonus pater familias.

Câtă vreme apelantul a înţeles să semneze convenţiile redactate într-o limbă pe care nu o cunoştea, fără să se fi aflat într-o situaţie de imposibilitate obiectivă de a solicita şi obţine serviciile unei persoane ce ar fi fost în măsură să îi asigure traducerea respectivelor documente (martorii audiaţi în cauză relatând că reclamantul apela la serviciile unui interpret în situaţiile în care purta discuţii cu angajaţii români ai societăţii pârâte), conduita acestuia nu reflectă decât lipsă de prudenţă şi diligenţă în exercitarea drepturilor asupra cărora a contractat, nefiind administrată vreo probă de natură a demonstra intenţia pe care o impută intimatei, de a-i ascunde conţinutul real al convenţiilor semnate.

Ca atare, potrivit principiului general de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans, apelantul nu se poate prevala de propria culpă (constând în lipsa de prudenţă şi diligentă în gestionarea drepturilor legate de cele două invenţii) spre a obţine desfiinţarea contractelor încheiate cu pârâta intimată.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că apelantul a depus la OSIM cerere de înregistrare a celor două invenţii la un interval de 2 luni după semnarea menţionatelor contracte de licenţă (astfel cum reiese din adresa din 9 aprilie 2010 emisă de OSIM), ceea ce dovedeşte faptul că a avut cunoştinţă de împrejurarea că înregistrarea făcută în Italia nu producea efecte pe teritoriul României.

Cât priveşte contractele de cesiune de brevet încheiate de aceleaşi părţi ulterior, la data de 9 noiembrie 2004 (ziua următoare celei în care a fost depusă cererea de înregistrare a invenţiilor la OSIM), instanţa de apel a constatat că - în denumirea pe care cocontractanţii i-au atribuit-o - acestea au avut ca obiect transmiterea drepturilor pe care reclamantul le avea în legătură cu cererile de înregistrare la OSIM a celor două invenţii, iar nu cesiunea unor brevete în privinţa cărora acesta să fi avut deja calitate de titular.

Cu alte cuvinte, prin aceste din urmă contracte apelantul a transmis intimatei vocaţia de a-i fi eliberate, în România, brevetele de invenţie pentru care au fost formulate cererile înregistrate la OSIM sub nr. X şi nr. Y, vocaţie care nu s-a materializat însă prin obţinerea brevetelor solicitate, pentru că aceste cereri au fost respinse, la data de 14 ianuarie 2005 şi, respectiv 29 septembrie 2005, pentru numite neregularităţi (conform adresei din 9 aprilie 2010 emisă de OSIM - dosar fond).

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că nici aceste contracte nu pot fi privite ca unele ce ar fi apte a conferi intimatei drepturi mai largi (sub aspect teritorial) decât cele pe care apelantul le-a deţinut şi a intenţionat să le transmită şi că, astfel, s-ar fi produs vreo vătămare a drepturilor pe care reclamantul şi societăţile licenţiate de acesta în alte state din Europa le-ar avea cu privire la exploatarea invenţiilor ce au fost brevetate în Italia.

Afirmând că pârâta intimată a acţionat cu rea credinţă spre a-l determina să semneze contractele a căror nulitate o invocă, apelantul reclamant a relatat, pe de o parte, că intimata l-a "determinat" să încheie respectivele contracte motivând că este o formalitate necesară pentru folosirea în România a procedeelor brevetate (de apelant) şi comercializarea acestora pe acelaşi teritoriu, iar pe de altă parte, că pârâta a evitat să încheie contractele prin intermediul mandatarului stabilit prin Procura autentificată în 20 mai 2004, insistând ca apelantul să semneze contractele redactate în limba română.

Instanţa de apel a constatat că aceste împrejurări de fapt nu sunt susţinute prin probatoriul administrat, astfel cum era necesar potrivit cu exigenţele art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., situaţie faţă de care afirmaţiile apelantului au fost găsite vădit nefondate.

În susţinerea cauzei ilicite, apelantul s-a raportat, pe de o parte, la faptul că nu i s-a adus la cunoştinţă, de către reprezentantul intimatei, împrejurarea că prin semnarea lor, pârâtei i se permitea să comercializeze produsele brevetate fără limită teritorială, iar pe de altă parte, la faptul că cedează drepturile asupra invenţiilor pentru un preţ derizoriu de 100 euro.

Aceste aspecte rezidă în mod clar din conţinutul contractelor ce puteau fi cunoscute de apelantul reclamant cu minime diligente din partea acestuia, respectiv, prin solicitarea serviciilor unui interpret sau printr-o solicitare de întocmire a contractelor şi într-o limbă ce îi era cunoscută.

Constatarea primei instanţe cu privire la legătura dintre apelantul reclamant şi interesele asociatului SC S. SRL Italia în cadrul societăţii intimate pârâte, s-a făcut în raport cu probatoriul administrat, respectiv, declaraţiile martorilor care atestă împrejurarea că reclamantul apelant a fost cel care a purtat negocierile legate de participarea acestei societăţi italiene la constituirea SC K.I. SRL, şi a fost de acord - în cadrul respectivelor negocieri - ca invenţiile brevetate de el în Italia să fie folosite în cadrul societăţii nou înfiinţate în România.

Aşa fiind, clauza - din contractele a căror nulitate se cere - referitoare la suma plătită de pârâta intimată în schimbul drepturilor ce i-au fost transmise prin respectivele convenţii, justificată de părţile contractante prin aceea că redevenţa de 100 euro este stabilită în considerarea faptului că "cedentul are interese în cadrul asociatului SC S. SRL Italia" nu poate fi interpretată în sensul susţinut de apelant, şi anume acela că ar constitui expresia unui preţ neserios, de natură a afecta valabilitatea convenţiilor respective.

Instanţa de apel a mai constatat că, susţinând fraudarea intereselor sale de către intimată, cu ocazia încheierii contractelor a căror nulitate se invocă, apelantul a reluat argumente prin care a susţinut că a fost determinat să semneze respectivele documente, având credinţa că semnează un acord privind comercializarea pe teritoriul României a produselor pe care el le brevetase.

Situaţia astfel evocată nu a fost dovedită, dar şi dacă ar fi fost dovedită aceasta nu ar fi fost de natură a produce o vătămare cum este cea pretinsă de apelant, pentru că drepturile transmise prin contractele la care se referă litigiul nu intră sub incidenţa Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Curtea de apel a constatat că apelantul nu a transmis intimatei drepturi efective de proprietate industrială, dobândite în baza legii speciale în materie, astfel încât, nu poate fi reţinută încălcarea acestora.

Interesele/drepturile apărate în litigiul de faţă de către apelant nu se confundă cu cele ale vreuneia dintre persoanele juridice ce au calitate de asociaţi la societatea intimată, astfel că, tensiunea ce s-a generat între acestea din urmă ulterior încheierii contractelor menţionate nu poate avea vreo relevanţă în ce priveşte pretinsa fraudare a intereselor apelantului.

Cât priveşte pretinsa îndepărtare a apelantului din funcţiile de conducere şi administrare deţinute în cadrul societăţii pârâte, în mod judicios prima instanţă a reţinut că o atare situaţie nu este susţinută prin probatoriul administrat, raporturile juridice dintre aceştia încetând prin efectul demisiei - act unilateral al apelantului.

Prin raportare la prevederile art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. - prin care este consacrată regula actori incumbit probatio - susţinerea potrivit căreia depunerea demisiei din funcţia de conducere pe care apelantul o deţinea în cadrul SC K.I. SRL ar fi fost determinată de politica impusă de asociatul majoritar trebuia susţinută prin probe, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

S-a apreciat că problemele legate de retribuirea apelantului pentru activitatea desfăşurată în cadrul societăţii intimate nu pot constitui un reper de evaluare a valabilităţii contractelor asupra cărora poartă litigiul, nefiind legate de drepturile apelantului asupra invenţiilor în privinţa cărora s-a contractat. Pentru acestea din urmă, s-a stabilit un preţ distinct (redevenţă), prin clauzele contractuale analizate, astfel că, declaraţiile martorilor referitoare la lipsa retribuirii apelantului pe întreaga perioadă în care a lucrat la SC K.I. SRL nu poate constitui un element probator de natură a demonstra pretinsa fraudare a intereselor apelantului.

Susţinând că, din perspectiva prevederilor art. 1303 din C. civ., preţul stabilit prin cele patru contracte încheiate de părţile din proces nu satisface cerinţa de a fi serios, apelantul a ignorat faptul că textul invocat se referă la contractul de vânzare-cumpărare - definit prin art. 1294 C. civ., normă care este de strictă interpretare şi aplicare în ce priveşte materia în care poate fi aplicat.

Chiar şi acceptând ipoteza că textul ar putea fi aplicat prin analogie şi în materia contractelor de cesiune, respectiv de licenţă de brevet, instanţa de apel a constatat că nu a fost administrat un minim probatoriu în susţinerea tezei potrivit căreia ar exista o disproporţie vădită între cuantumul preţului fixat de părţi şi "valoarea reală a bunului înstrăinat".

Nu se poate reţine că redevenţa de 100 de euro ar echivala cu lipsa unei contraprestaţii din partea intimatei pârâte (în raport de contractele a căror nulitate se invocă) - echivalentă lipsei cauzei juridice, potrivit cu susţinerile apelantului - atâta vreme cât nu s-a dovedit dimensiunea valorică a prestaţiei efectiv realizate de către apelant.

Având în vedere aceste considerente, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant arată că instanţa de apel, fără a verifica cauzele de nulitate absolută invocate de subsemnatul, a considerat faţă de dispoziţiile Legii nr. 64/1991, că invenţiile pe care le-a brevetat în Italia nu beneficiază de protecţia specifica pe teritoriul României, concluzionând că brevetele al căror titular este nu erau apte să îi asigure exclusivitate în ce priveşte dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate.

În combaterea acestei concluzii a instanţei de apel, se susţine de către recurent că a demarat procedura de înregistrare a invenţiilor sale la OSIM; pe de altă parte, Legea nr. 64/1991 nu interzice încheierea pe teritoriul României de acte juridice al căror obiect îl constituie drepturile de proprietate intelectuală recunoscute în alte ţări; mai mult, în prezenta cauză nu se pune problema exclusivităţii dreptului de a utiliza în România produsele/procedeele brevetate în Italia, faţă de intenţia declarată la încheierea actelor juridice din dosar, respectiv, aceea de a ceda intimatei dreptul de a folosi brevetele de invenţie în scopul comercializării produselor rezultate în urma exploatării lor doar pe teritoriul României şi al Europei de Est.

Prin urmare, susţine recurentul, prin acţiunea formulată nu a solicitat a i se recunoaşte exclusivitatea în ce priveşte dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate, ci a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractelor prin care drepturile sale asupra acestor brevete au fost cedate societăţii intimate-pârâte, în condiţiile în care Legea nr. 64/1991 nu interzice şi nu sancţionează în niciun fel actele juridice referitoare la transmiterea drepturilor asupra brevetelor de invenţie recunoscute de către un alt stat şi care nu sunt înregistrate în România.

Or, în raport de obiectul cererii, instanţa de apel era ţinută să verifice aspectele invocate cu privire la motivele de nulitate absolută care afectează contractele de cesiune încheiate între părţi, iar protecţia drepturilor asupra invenţiilor pe teritoriul României nu poate conduce la ideea imposibilităţii lămuririi condiţiilor în care au fost încheiate aceste acte juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată de instanţă, atât timp cât aceste actele au nu numai o existenţă materială, fiind deja executate de către părţi, dar şi o existenţă juridică, nulitatea putând fi solicitată numai pe calea acţiunii în justiţie.

Recurentul critică aprecierea instanţei de apel potrivit căreia sunt netemeinice susţinerilor lui referitoare la faptul că a fost determinat în mod fraudulos de către intimata pârâta să încheie acte juridice de altă natură juridică decât cele pe care a intenţionat să le perfecteze, motivată de inexistenţa protecţiei acestor brevete pe teritoriul României, în baza Legii nr. 64/1991. Or, această constatare nu poate substitui motivul de nulitate absolută invocat de reclamant, privind inexistenţa unui consimţământ valabil exprimat la încheierea acestor acte; în plus, la data încheierii contractelor de cesiune, invenţiile recurentului aveau depozit reglementar la OSIM.

Lipsa consimţământului valabil la încheierea acestor contracte a privit falsa reprezentare asupra naturii juridice a actelor perfectate, în condiţiile în care recurentul a urmărit doar acordarea permisiunii intimatei de a comercializa produsele brevetate de către şi să exploateze aceste invenţii doar pe teritoriul României şi al Europei de Est.

Instanţa de apel în mod netemeinic însă a motivat respingerea acestei susţineri a reclamantului, pe aceleaşi argumente referitoare la lipsa beneficiului protecţiei respectivelor brevete de invenţii datorate neînregistrării acestora în România, fără a verifica exclusiv aspectul "consimţământului valabil exprimat" de reclamant la încheierea acestor acte juridice. Dincolo de aspectul protecţiei teritoriale a invenţiilor sale, mai arată recurentul, primează aspectele legate de condiţiile de valabilitate a anumitor acte juridice încheiate şi care şi-au produs efectele, fiind executate de părţi.

Totodată, recurentul mai arată că instanţa de apel în mod netemeinic a reţinut că nu a fost administrată nicio probă concludentă care să susţină teza potrivit căreia reclamantul a convenit cu reprezentanţii intimatei la transmiterea dreptului de utilizare a invenţiilor sale exclusiv pe teritoriul României şi al statelor din Europa de Est, omiţând să ia în considerare declaraţiile martorilor, precum şi răspunsul său la interogatoriul care evoca aceste înţelegeri.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul reclamant reia prezentarea întregii situaţiei de fapt deja redate (astfel cum a fost relatată prin motivele cererii de chemare în judecată) şi susţine greşita interpretare dată de instanţa de apel materialului probator administrat în cauză.

Având în vedere că recursul permite numai formularea unor critici de nelegalitate, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu şi de netemeinicie, Înalta Curte constată că nu se impune reluarea acestor aspecte întrucât aprecierea materialului probator nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.

Se mai arată de recurent că instanţa a apreciat în mod excesiv culpa sa şi lipsa de diligenţă în solicitarea unui interpret care să îi asigure traducerea actelor pe care le-a semnat, faţă de circumstanţele existente la momentul încheierii acestor acte.

Recurentul susţine că niciun moment nu i s-a spus de către intimata-pârâta şi nu a ştiut că a semnat un act prin care îi permitea acesteia să comercializeze produsele brevetate fără limită teritorială (aşa cum pârâta a stipulat în contractele de licenţă) sau că îşi cedează toate drepturile asupra invenţiilor sale la un preţ de doar 100 euro.

Or, faţă de valoarea comercială a acestor brevete de pe urma cărora se poate înregistra o cifra de afaceri uriaşă, este de neconceput preţul pentru care recurentul ar fi cedat brevetele, respectiv suma de 100 euro, care este derizorie.

Este fără îndoială faptul că intimata-pârâtă a uzat de neştiinţa sa privind limba în care a fost redactat contractul şi de încrederea pe care i-a arătat-o, considerând că, în realitate, alta a fost natura juridică a acestor contracte; în opinia recurentului, este suficient ca una dintre părţile contractante să fi dorit a încheia un alt act juridic (voinţa internă) decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.

Faţă de cauza actului juridic urmărită de recurent, acesta susţine că nu şi-a manifestat un consimţământ valabil, caracterul real şi conştient al actului juridic fiind reprezentat într-un mod fals, astfel încât nu a existat deplina concordanţă între voinţa internă a părţilor şi voinţa exteriorizată, împiedicând, în consecinţă, formarea actului juridic.

Prin urmare, consimţământul său a fost afectat de o eroare distructivă de voinţă, motiv pentru care se impune constatarea nulităţii absolute a contractelor menţionate pentru eroare-obstacol.

Nici în ce priveşte preţul derizoriu, instanţa de apel nu a apreciat corect materialul probator al cauzei, considerând greşit, ca şi prima instanţă, că recurentul a reprezentat interesele asociatului SC S. SRL, caz în care s-a apreciat ca justificată stabilirea redevenţei de 100 euro.

Recurentul arată, astfel cum rezultă din probele cauzei, că nu a fost reprezentantul asociatului S. SRL, întrucât singurul reprezentant al societăţii S. în cadrul intimatei pârâte era fiul său, M.C., recurentul neavând nicio calitate în cadrul societăţii S. SRL nici în Italia.

Recurentul critică cele apreciate de instanţa de apel şi cu privire la motivul de nulitate invocat privind fraudarea intereselor sale prin încheierea celor 4 contracte din cauza de faţă, recurentul reluând cele deja arătate în etapele procesuale anterioare referitoare la acest aspect.

Se susţine că instanţa de apel în mod netemeinic a considerat că interesele şi drepturile apărate în prezentul litigiu nu este conform cu cele ale persoanelor juridice care au calitatea de asociaţi la societatea intimată, întrucât prin invocarea tensiunii create între asociaţii intimatei, recurentul a dorit să arate motivele care au condus la această fraudarea a intereselor sale şi care au o legătură directă cu evenimente descrise anterior.

Recurentul critică aprecierile instanţei de apel şi cu privire la motivul de nulitate privind preţul derizoriu stabilit prin contracte a căror nulitate a solicitat-o.

Motivarea instanţei potrivit căreia preţul stabilit prin cele patru contracte încheiate între părţi nu poate fi evaluat din perspectiva art. 1303 C. civ. întrucât textul ar fi de strictă interpretare şi aplicare în ce priveşte materia în care poate fi aplicat (contractul de vânzare-cumpărare), este nelegală deoarece excede normelor legale care prevăd preţul ca un element esenţial al contractelor sinalagmatice.

Se mai susţine că prin contractele atacate au fost transmise drepturi asupra brevetelor sale, iar aceste contracte sunt cu titlu oneros, astfel că, prin analogie, normele de la art. 1303 C. civ. referitoare la preţ se aplică şi în prezenta cauză. Astfel spus, caracterul derizoriu al preţului determinat de valoarea infimă a acestuia, face ca obligaţia asumată de către cedent să fie considerată inexistentă, iar cauza imediată a contractului să nu poată fi identificată.

Această situaţie se regăseşte şi în speţa de faţă, instanţa trebuind să analizeze tocmai realitatea şi seriozitatea preţului pe baza probelor administrate în cauză şi să constate că preţul cesiunii este vădit derizoriu (echivalentul lipsei cauzei convenţiei, condiţie esenţială de validitate a actului juridic).

În consecinţă, conchide recurentul, actele a căror nulitate absolută s-a solicitat nu respectă condiţiile esenţiale pentru valabilitatea convenţiilor prevăzute de art. 948 C. civ., fiind nule absolut.

Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă, note scrise azi, în şedinţă publică, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Obiectul cauzei de faţă este cererea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de licenţă de brevet acordate de recurentul reclamant intimatei din cauză, precum şi a celor două contracte de cesiune a dreptului la eliberarea brevetelor de invenţie de către OSIM.

Cauzele de nulitate invocate au fost multiple - lipsa consimţământului reclamantului la încheierea acestor contracte (decurgând din falsa reprezentare a naturii juridice a actelor juridice atacate - error in negotio), lipsa cauzei contractelor, fraudarea intereselor sale, preţ derizoriu şi neserios, cele din urmă cauze de nulitate fiind justificate de reclamant, în esenţă, prin caracterul derizoriu al contraprestaţiei pârâtei; reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 948, art. 966, art. 968 şi art. 1303 C. civ.

Recurentul a criticat decizia recurată pentru aceea că, faţă de prevederile Legii nr. 64/1991, instanţa de apel a stabilit că invenţiile pe care le-a brevetat în Italia nu beneficiază de protecţia specifică pe teritoriul României, respectiv, acesta nu are un drept de proprietate industrială valabil pe teritoriul României apt să fie transmis prin contractele atacate în cauza de faţă.

Înalta Curte constată că atare concluzie este - în parte - lipsită de relevanţă din perspectiva cauzelor de nulitate invocate de reclamant, dar şi având în vedere natura juridică a contractelor atacate cu acţiunea în nulitate; însă, chiar dacă această critică a recurentului este fondată în anumite limite, ea nu este de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, ci considerentele respective vor fi substituite cu cele ce urmează, întrucât instanţa de apel nu a dat eficienţă acestei constatări din perspectiva unei eventuale excepţii de nulitate a contractelor pentru un motiv ce ar fi putut fi considerat prioritar faţă de cele susţinute de reclamant, ci a analizat în mod efectiv cauzele de nulitate invocate de acesta, aşa cum reiese din expozeul prezentei decizii.

Astfel, contractele de cesiune a dreptului la eliberarea celor două brevete de către OSIM, precum şi contractele de licenţă a aceloraşi două brevete al căror titular este recurentul reclamant în baza unui titlu de protecţie emis de autoritatea competentă în materie în Italia (Oficiul Italian de Brevete şi Mărci), sunt acte juridice încheiate pe teritoriul României în care se identifică anumite elemente de extraneitate - obiectul actelor juridice enunţate ca şi cetăţenia italiană a cedentului şi, respectiv, licenţiatorului - recurentul reclamant.

Pe de altă parte, din cuprinsul clauzelor contractuale reiese că părţile au convenit ca orice litigiu decurgând din sau în legătură cu aceste contracte, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lor se va soluţiona de către instanţele judecătoreşti competente din România, iar legea aplicabilă contractului este legea română; drept urmare, această opţiune a părţilor cu privire la legea română ca lege aplicabilă contractelor, este în deplină concordanţă cu norma conflictuală care era stabilită prin art. 73 din Legea nr. 105/1992, forma legii de la data încheierii contractelor din cauza de faţă, perfectate anterior datei de 1 ianuarie 2007, astfel încât nu intră în discuţie aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului.

Teritorialitatea protecţiei brevetului limitată la spaţiul Italiei nu era o circumstanţă de natură a avea vreo semnificaţie în ce priveşte contractele de cesiune a dreptului la eliberarea brevetelor de către OSIM deci, în vederea obţinerii protecţiei şi pe teritoriul României a aceloraşi soluţii tehnice brevetate în Italia, astfel încât, nu se justifică cele statuate de instanţa de apel în sensul că recurentul reclamant nu a fost în măsură să demonstreze dimensiunea valorică a prestaţiei efectiv realizate de către acesta, din acest punct de vedere fiind suficientă afirmarea calităţii de inventator.

Aşa cum instanţele de fond au reţinut, cererile de acordare a brevetelor au fost respinse de OSIM, soluţie care este de natură a epuiza efectele contractelor de cesiune, astfel că, cesionarul nu a dobândit calitatea de titular al celor două brevete.

Prin urmare, pentru validitatea acestor contracte de cesiune era lipsită de relevanţă împrejurarea că recurentul reclamant nu era titularul unor brevete de invenţie valabile pe teritoriul României, obţinerea lor în aceste limite teritoriale fiind tocmai finalitatea depunerii cererilor la OSIM şi, consecutiv, a încheierii contractelor de cesiune; astfel, cedentul se afla în situaţia unui inventator care nu are un titlu de protecţie asupra unei soluţii tehnice brevetabile, inventator care, deşi în principiu are vocaţia obţinerii brevetului, transmite acest drept la eliberarea brevetului către cesionar (posibilitate reglementată de art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991).

Lipsa unei protecţii a invenţiilor pe teritoriul României în favoarea reclamantului are însă semnificaţie doar în ceea ce priveşte contractele de licenţă, atacate şi ele cu acţiunea în nulitate, caz în care, în mod corect instanţa de apel a stabilit premisa analizei cererii în nulitatea celor două contracte de licenţă, anume, lipsa calităţii reclamantului de titular de brevet pe teritoriul României.

Cele două cereri de acordare a brevetului au fost depuse la OSIM la data de 8 noiembrie 2004, în timp ce contractele de licenţă au fost la 9 noiembrie 2004 - contract X din 9 noiembrie 2004 şi contractul nr. Y din 9 noiembrie 2004, aşadar, înaintea unei eventuale publicări a cererii de brevet în condiţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 - 18 luni de la data depozitului sau de la data priorităţii recunoscute. Astfel cum dispune art. 33 din lege, atare publicare a cererii de brevet ar fi fost de natură a asigura solicitantului în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 32 din lege, iar drepturile exclusive ale solicitantului s-ar fi consolidat retroactiv în condiţiile acordării brevetelor de către OSIM; prin urmare, în mod legal instanţa de apel, cu referire la contractele de licenţă, a stabilit că recurentul reclamant însuşi nu era în măsură a justifica propria sa contraprestaţie din aceste contracte, în analiza cauzei de nulitate privind lipsa cauzei juridice a acestora.

În ce priveşte motivul de nulitate error in negotio - constând în falsa reprezentare a naturii juridice a celor 4 contracte atacate cu acţiunea în nulitate, Înalta Curte constată că instanţele de fond au analizat această cauză de nulitate potrivit dispoziţiilor legale incidente şi regulilor doctrinare în materie, iar cele dezvoltate de recurent cu privire la concluziile instanţei de apel din acest punct de vedere, sunt critici de netemeinicie ce privesc aprecierea probelor administrate în cauză; or, recursul, cale extraordinară de atac fiind, nedevolutivă, poate fi exercitat numai în condiţiile şi pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., astfel că, ele nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că nici cu privire la celelalte cauze de nulitate - lipsa cauzei juridice, fraudarea intereselor sale sau preţul derizoriu ori neserios stabilit prin aceste contracte, recurentul nu dezvoltă critici de nelegalitate, ci doar cu privire la evaluarea materialului probator; singura excepţie este critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a stabilit că dispoziţiile art. 1303 C. civ. nu sunt incidente.

Deşi şi această critică este parţial fondată, întrucât dispoziţiile art. 1303 C. civ. sunt aplicabile cu privire la contractele de cesiune cu titlu oneros, deoarece cesiunea de creanţă este reglementată în C. civ. chiar la materia vânzării (art. 1391 - 1398), astfel încât, regulile de la vânzare-cumpărare constituie dreptul comun în materie, instanţa de apel a analizat pe fondul ei susţinerea reclamantului cu privire la disproporţia vădită între contraprestaţii, apreciind că aceasta nu a fost demonstrată prin probatoriul administrat şi, ca atare, teza preţului neserios, derizoriu a fost şi ea înlăturată; prin urmare, nici din acest punct de vedere nu poate interveni modificarea deciziei recurate, ci, pentru rigoare, doar substituirea acestui considerent în ce priveşte norma incidenţă.

Pe de altă parte, cu privire la contractele de licenţă, instanţa de apel a reţinut că nu se poate reţine că redevenţa de 100 de euro ar echivala cu lipsa unei contraprestaţii din partea intimatei pârâte (echivalentă lipsei cauzei juridice, potrivit susţinerilor reclamantului), câtă vreme acesta nu este titularul drepturilor corelative pe care s-a obligat a le asigura pârâtei.

Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a observat neîndeplinirea acestei cerinţe intrinseci a contractelor bilaterale, sinalagmatice, chiar cu prestaţie succesivă, întrucât prin intermediul unui contract de licenţă licenţiatorul este ţinut să asigure licenţiatului folosinţa drepturilor de exploatare a invenţiei, natura juridică a acestuia fiind aceea a unui contract de locaţiune.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul R.C., împotriva Deciziei nr. 261A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6708/2012. Civil. Drepturi băneşti....  ICCJ. Decizia nr. 6730/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6729/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs