ICCJ. Decizia nr. 6730/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6730/2012
Dosar nr. 2539/90/2006
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 25 aprilie 2006, N.E.C., N.M.N. şi F.E.-A. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Drăgăşani şi primarul acestuia, desfiinţarea dispoziţiilor nr. 326, 327, 328 şi 334 din 30 martie 2006 prin care au fost respinse notificările din 30 martie 2006 de restituire în natură a suprafeţelor de teren situate în intravilanul municipiului Drăgăşani, str. Î.T.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că suprafeţele de teren ce au făcut obiectul notificărilor au fost proprietatea autorului contestatorilor - N.A. şi N.C., cel din urmă fiind deţinut politic, iar în perioada în care a fost supus la muncă forţată, Statul comunist l-a deposedat de întreaga avere, i-a demolat o casă cu 4 camere şi o cramă pe care le deţinea în intravilanul oraşului Drăgăşani.
S-a mai arătat că notificările au fost respinse în mod greşit cu argumentul că o parte din terenuri au făcut obiectul legii fondului funciar, fiind restituite altor persoane, care şi-au edificat pe acestea locuinţe şi anexe gospodăreşti.
Prin întâmpinare, primarul municipiului Drăgăşani a solicitat respingerea contestaţiei.
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 12 pronunţată la 7 ianuarie 2010, a admis contestaţia şi a anulat dispoziţiile contestate, dispunând restituirea în natură a suprafeţelor de teren individualizate în dispozitivul sentinţei.
De asemenea, a fost obligat primarul municipiului Drăgăşani să emită o dispoziţie în care să propună în favoarea contestatorilor despăgubiri pentru suprafaţa de 3.503 mp teren situat în intravilanul municipiului Drăgăşani, afectat de construcţii şi gospodării, precum şi pentru locuinţa demolată, urmând să fie înaintată dispoziţia către Comisia Centrală pentru acordarea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa o această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autorii contestatorilor - N.D.C. şi N.A. - au avut în patrimoniul lor suprafeţele de teren situate, parţial, în intravilanul localităţii Drăgăşani, iar o altă parte, în extravilanul acestei localităţi.
Tribunalul a mai reţinut că prin Sentinţa penală nr. 539 din 18 august 1959, pronunţată de către Tribunalul Militar Craiova, N.C. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi la 8 ani închisoare pentru deţinerea de publicaţii interzise, dispunându-se şi confiscarea totală a averii compuse din terenurile şi construcţiile ce au făcut obiectul notificării.
Suprafeţele de teren preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi locuinţa, fac obiectul Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că o parte din aceste terenuri sunt libere de construcţii sau alte amenajări, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză, singura suprafaţă afectată de construcţii fiind aceea de 3.503 mp situată în intravilanul municipiului Drăgăşani.
Instanţa de fond a mai reţinut că imobilele construcţii după preluarea lor de către stat au fost demolate.
Prin urmare, s-a dispus admiterea contestaţiei, anularea dispoziţiilor emise de Primarul Mun. Drăgăşani şi acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, parţial în natură şi parţial, prin echivalent, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâtul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că instanţa de fond a dispus restituirea în natură a unor suprafeţe de teren ce au fost restituite altor persoane, fiind ocupate de gospodării, sau a unor suprafeţe ce nu au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 şi care sunt situate în extravilanul localităţii; intimatul a mai criticat sentinţa şi pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora terenurile aflate în extravilanul localităţii al căror regim juridic este supus fondului funciar, nu pot fi restituite în procedura specială a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care reglementează măsurile reparatorii prin echivalent pentru suprafeţele de teren ocupate de construcţii autorizate.
Prin Decizia civilă nr. 101/A din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au solicitat să li se restituie suprafeţele de teren proprietatea autorilor lor, preluate de către stat în urma măsurii confiscării averii dispusă de către fostul Tribunal Militar Craiova, prin Sentinţa penală nr. 539/1959.
Municipiul Drăgăşani a refuzat restituirea suprafeţelor de teren ce au făcut obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru motivul că o parte din acestea sunt situate în extravilanul localităţii, iar altă parte a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind restituite altor persoane.
Instanţa de apel a constatat însă că prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a fost identificată o suprafaţă totală de 18.266 mp situată pe raza municipiului Drăgăşani, având destinaţia de teren arabil, liber de construcţii, însă, aflat în stăpânirea altor persoane.
Pentru această suprafaţă de teren, instanţa de fond a dispus restituirea în natură şi a obligat primarul municipiului Drăgăşani să propună în favoarea contestatorilor acordarea de despăgubiri echivalente pentru suprafaţa de 3.503 mp, precum şi pentru construcţiile demolate.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru următoarele argumente:
Terenurile solicitate de către contestatori se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de către stat după 6 martie 1945, fiind preluate prin confiscarea averii în baza unei hotărârii judecătoreşti pronunţate pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură politică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Suprafaţa de teren este supusă regimului juridic reglementat de actul normativ evocat, pentru că, atât la data preluării cât şi la data notificării se afla în intravilanul localităţii, nefiind exclusă de către legiuitor de la operaţiunea juridică a restituirii, astfel încât, s-a apreciat de instanţa de apel că acesta nu se încadrează în dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 invocat de apelant în susţinerea nelegalităţii sentinţei.
Analizând regimul juridic al terenului şi în raport de critica potrivit căreia acesta a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, şi, în procedura reglementată de acest act normativ a fost restituită altor persoane, s-a reţinut de curtea de apel că, după 1989 legiuitorul a adoptat acte normative de restituirea suprafeţelor de teren preluate abuziv de către stat, unul dintre acestea fiind şi Legea nr. 10/2001, potrivit căreia legiuitorul a considerat că terenurile al căror regim juridic este supus reglementării legii fondului funciar, nu pot fi restituite în procedura Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 din actul normativ anterior menţionat, imobilele nerestituite până la adoptarea lui, se restituie în natură sau prin echivalent în condiţiile prevăzute de acesta, cu excepţiile prevăzute în mod expres (între care, şi cea de la art. 8).
Instanţa de apel a mai arătat că adoptarea Legii nr. 10/2001, după legea fondului funciar a avut ca scop complinirea măsurilor reparatorii în raport de toate celelalte norme de restituire, acest scop fiind exprimat prin folosirea sintagmei de "imobile nerestituite celor îndreptăţiţi".
În aceste condiţii, s-a constatat că până la data notificării, contestatorilor nu le-a fost restituită nicio suprafaţă de teren preluată în mod abuziv de către stat din patrimoniul autorului lor, apreciindu-se că, urmare a caracterului complinitor a reglementărilor cuprinde în Legea nr. 10/2001, se impunea măsura restituirii, astfel că, legalitatea hotărârii a fost analizată numai din această perspectivă.
S-a apreciat că, reconstituirea în favoarea altor persoane a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu poate fi opusă contestatorilor care sunt terţi faţă de titlurile eliberate şi care, potrivit principiului inopozabilităţii, nu le pot profita şi nici dăuna intereselor lor, singura operaţie juridică în baza căreia se poate da eficienţă titlurilor de proprietate, fiind aceea a evaluării şi comparării în cadrul unei eventuale acţiuni în revendicare, în ipoteza ivirii unui conflict de interese privind dreptul de proprietate asupra terenurilor.
În consecinţă, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o analiză corectă a regimului juridic al terenului în suprafaţă de 18.266 mp pentru argumentele expuse şi în mod legal s-a dispus restituirea în natură a imobilului aplicând regula prevăzută de art. 7 din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul este liber de construcţii sau alte amenajări de utilitate publică, constatare faţă de care s-a înlăturat şi motivul de apel prin care s-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a respins apelul ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 6 teza I şi pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât în baza completării la raportul de expertiză întocmit de expertul R.S.A., instanţa de apel a reţinut că reclamantul a deţinut în proprietate suprafaţa de 21.670 mp, aşa cum rezultă din actele vechi de proprietate (şi nu 21.750 mp); prin urmare, în condiţiile în care s-a cerut suprafaţa de 21.750 mp şi s-a restituit suprafaţa de 21.769 mp (din care 18.226 mp în natură şi 3.503 mp în echivalent), rezultă că este întrunită ipoteza de la art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul consideră că instanţa de apel a fost indusă în eroare când a reţinut o asemenea situaţie de fapt, întrucât, conform calculelor prezentate în expertiza tehnică topo-cadastrală dispuse în cauză, suprafaţa care putea să fie restituită în natură sau în echivalent era cea 21.670 mp.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, se arată că în mod eronat instanţa a dispus restituirea în natură şi a suprafeţei de 13.668 mp teren situat în extravilan (astfel cum a rezultat din completarea la raportul de expertiză efectuat în apel), restituirea dispunându-se cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) din legea specială au fost nesocotite întrucât nu puteau fi restituite în natură terenuri pe care s-au edificat construcţii noi.
În opinia recurentului, instanţa de apel, cel mult putea să dispună restituirea în natură a diferenţei dintre suprafaţa de 8.092 mp (teren situat în intravilan) şi suprafaţa afectată de construcţii de 3.503 mp, teren pentru care se puteau acorda măsuri reparatorii în echivalent, ca şi pentru construcţiile ce au aparţinut autorilor reclamanţilor şi care au fost demolate ulterior preluării.
În plus, recurentul învederează că în mod nelegal instanţa a reţinut că reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea altor persoane nu poate fi opusă contestatorilor care sunt terţi faţă de titlurile eliberate, şi care, potrivit principiului inopozabilităţii nu le poate profita nici dăuna intereselor lor, stabilindu-se în mod nelegal că singura operaţie juridică în baza căreia se poate da eficienţă titlurilor de proprietate, ar fi aceea a evaluării şi comparării titlurilor în cadrul unei eventuale acţiuni în revendicare, în ipoteza ivirii unui conflict de interese privind dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare şi în această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Pricina de faţă are ca obiect contestaţiile formulate de intimaţii reclamanţi împotriva Dispoziţiilor nr. 326, 327, 328 şi 334/2006 emise de recurentul pârât, prin care au fost respinse notificările nr. 57/2002 (prin care s-a solicitat restituirea în natură a 0,75 ha vie), nr. 64/2002 (privind restituirea în natură a unui teren arabil în suprafaţă de 0,125 ha), nr. 59/2002 (prin care s-a cerut restituirea unui teren de 0,30 ha teren arabil), precum şi notificarea nr. 58/2002 (privind restituirea unui teren de 1,00 ha situat în tarlaua ce delimitează C.Î.T. şi drumul care delimitează pepiniera S.V.D.); recurentul pârât a motivat respingerea contestaţiilor prin incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Legea 10/2001, apreciind că imobilele a căror restituire s-a solicitat nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Adiţionând suprafeţele de teren solicitate prin notificările anterior enumerate, rezultă, astfel cum recurentul susţine, că intimaţii au solicitat restituirea unei suprafeţe de teren totale de 21.750 mp; prin sentinţa pronunţată de prima instanţă (confirmată prin decizia recurată), s-a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 18.266 mp şi s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri în condiţiile legii speciale -Titlul VII din Legea nr. 247/2005) pentru o suprafaţă de teren de 3.503 mp care e afectată, unor gospodării, măsurile reparatorii stabilite privind o suprafaţă totală de teren de 21.769 mp.
În consecinţă, dată fiind această constatare, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este susceptibil de recalificare în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât stabilirea unor măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea pretinsă prin notificare şi, în plus, superioară celei care rezultă din actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi implicit, ale întinderii lui, constituie o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice edictate în aplicarea unitară a acesteia, a dispoziţiilor art. 1 din lege, în sensul că măsurile reparatorii (în natură sau prin echivalent) stabilite prin legea de referinţă, privesc imobilele preluate abuziv de stat; or, statul nu putea prelua autorului reclamantului mai mult decât el însuşi a deţinut ca proprietar la momentul condamnării şi confiscării averii dispuse prin hotărâre penală definitivă, astfel încât, corelativ, şi măsurile reparatorii nu puteau excede acestor limite obiective.
Critica nu poate fi încadrată însă în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât obiectul cauzei de faţă nu l-a constituit soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, ci analiza legalităţii şi temeiniciei celor 4 dispoziţii emise de recurent în soluţionarea lor; or, din acest punct de vedere, cadrul procesual a fost pe deplin respectat, instanţele conformându-se limitelor impuse prin dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., soluţionând cele 4 contestaţii.
Şi cea de-a doua critică formulată de recurent este fondată.
Astfel cum corect s-a invocat prin motivele de recurs (poziţie exprimată încă de la momentul soluţionării notificărilor prin dispoziţiile constatate), instanţele erau ţinute să verifice incidenţa în cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, normă potrivit căreia nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, terenurile care erau situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000.
Faţă de prevederile acestui text, apare ca nelegală dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, fără a se circumstanţia această constatare la exigenţa îndeplinirii condiţiilor intrinseci actului normativ reparatoriu în temeiul căruia au fost formulate notificările (cu referire specială la art. 8).
De asemenea, aceleaşi dispoziţii ale art. 8 erau de natură a împiedica instanţa de apel să ignore împrejurarea eliberării unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea unor terţi, întrucât aceasta era de natură a crea o prezumţie simplă de încadrare a acelor terenuri în dispoziţiile Legii nr. 18/1991 (deci, excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001), prezumţie ce nu ar putea fi răsturnată decât prin anularea lor; în plus, aceeaşi constatare, din perspectiva Legii nr. 10/2001, trebuia să conducă la concluzia că acele terenuri nu erau terenuri libere în sensul legii (art. 10 alin. (1)), întrucât acestea nu se mai regăseau în patrimoniul sau la dispoziţia recurentului (care trebuie să fie unitate deţinătoare în sensul legii speciale) pentru a putea fi restituite către reclamanţi, astfel încât restituirea în natură să fie o măsură efectivă; de aceea, este exclusă şi referirea instanţei de apel la posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare de către reclamanţi împotriva terţilor titulari ai dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, de vreme ce măsura restituirii în natură nu poate opera în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru un teren care nu este liber.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte situarea terenurilor în intravilan sau extravilan, prima instanţă a reţinut că, la momentul soluţionării cauzei, unele dintre ele se regăsesc în intravilan, iar altele în extravilan, în timp ce instanţa de apel a reţinut, fără o argumentare în raport cu probele cauzei, că terenurile solicitate sunt situate în intravilan, în totalitatea lor.
O asemenea dezlegare este esenţială pentru soluţionarea cauzei, întrucât art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu permite acordarea măsurilor reparatorii decât pentru terenuri situate în intravilan, cu condiţia ca acestea să fi fost în intravilan şi la data preluării şi, în plus, chiar în intravilan fiind atât la data preluării cât şi la cea a notificării (iar nu a soluţionării cauzei), acestea să nu facă obiectul Legii nr. 18/1991; în absenţa unei atari dezlegări, instanţa de recurs nu are elementele necesare pentru realizarea controlului de legalitate asupra soluţiei date pe fondul cauzei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 cu aplicarea însă a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., pentru lămurirea aspectelor de mai sus, prin probe pe care instanţa de apel le va găsi pertinente, concludente şi utile, se va admite recursul pârâtului şi se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Drăgăşani, împotriva Deciziei nr. 101/A din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6729/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6733/2012. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de... → |
|---|
