ICCJ. Decizia nr. 6733/2012. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6733/2012
Dosar nr. 29554/3/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 29554/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 iulie 2009, reclamantul E.N. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi G.L.S., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea în solidar a pârâţilor-persoane juridice la restituirea preţului de piaţă al imobilului, preţ care se ridică la suma de 165.000 euro, obligarea pârâtei G.L.S., în solidar cu pârâţii persoane juridice, la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare şi utile, dar şi voluptorii efectuate, precum şi sporul de valoare adus astfel imobilului în perioada 18 martie 1998 - 2 octombrie 2006 şi obligarea pârâţilor persoane juridice la plata în solidar a despăgubirilor civile echivalente cu dobânda legală aplicată la suma de 165.000 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că beneficiind de prevederile Legii nr. 112/1995, a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, apartamentul menţionat mai sus, prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998, imobil care a fost revendicat de către moştenitoarea proprietarilor originari, căreia i s-a dat câştig de cauză prin Sentinţa civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Prin această hotărâre, a fost admisă cererea de revendicare şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998.
Această sentinţă a rămas irevocabilă, conform deciziei pronunţate la data de 2 octombrie 2006, în Dosar nr. 26563/2/2005, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul a arătat că de la data la care a cumpărat apartamentul, i-a adus îmbunătăţiri semnificative, a căror recuperare o solicită de la pârâta G., în condiţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009, art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1337 - 1351 C. civ.
Pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primar General a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 1/2009, în conformitate cu care restituirea preţului de piaţă al imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, se face de Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta G.L.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 1/2009, atât restituirea cheltuielilor necesare şi utile, precum şi sporul de valoare adus imobilului se face de Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, menţionând că renovările majore pe care reclamantul susţine că le-a adus imobilului sunt inexistente, dimpotrivă, prin acestea s-au distrus vitralii, geamuri de cristal la uşi şi ferestre, structura şi lambriurile de lemn masiv de pe tavane şi pereţi, parchetul de lemn de stejar, sobele de teracotă, prevăzute cu calorifere de aer cald de o valoare deosebită.
La termenul de judecată din data de 10 mai 2010, tribunalul a admis excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, reţinând că pe capătul de cerere având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilului are calitate procesual pasivă doar Ministerul Finanţelor Publice şi a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei G.L.S., reţinând calitatea pasivă a acesteia pe capătul de cerere având ca obiect contravaloare îmbunătăţiri.
În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza tehnică specialitatea construcţii, fiind efectuat şi depus la dosar raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic E.M.
Prin Sentinţa civilă nr. 1987 din 22 decembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul E.N., a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 385.759 RON, preţ de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, a obligat pârâta G.L.S. să plătească reclamantului suma de 40.540 RON contravaloare cheltuieli necesare şi utile (îmbunătăţiri) şi a respins ca neîntemeiată, cererea de acordare a dobânzii legale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu materia dreptului comun privind răspunderea pentru evicţiune, reglementată de C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare, pentru înstrăinările realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus răspunderea diferenţiată; s-a menţinut art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi s-a introdus art. 50 alin. (21), privind restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În ambele cazuri, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Aşadar, dacă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, chiriaşul cumpărător în baza Legii nr. 10/2001 putea obţine restituirea preţului actualizat de la Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar, pentru situaţia în care pierdea proprietatea asupra imobilului, deşi contractul de vânzare-cumpărare fusese încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, avea calea dreptului comun, a răspunderii pentru evicţiune, în lipsa unei reglementări în legea specială, în prezent, legea specială, Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează ambele situaţii.
Singura diferenţă cuprinsă în legea specială este aceea că în ambele cazuri (atât al contractelor încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 cât şi al celor încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995) calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice.
Faţă de aceste aspecte, conform încheierii din data de 10 mai 2010, tribunalul a reţinut calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanţelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect restituirea valorii de piaţă a imobilului.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite prevederile dispoziţiilor art. 50 alin. (21), privind restituirea preţului de piaţă al imobilului, dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, tribunalul a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 48 din Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009. Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite.
Instanţa a reţinut caracterul de lucrări necesare şi utile al acestora, precum şi faptul că pârâta nu a contestat raportul de expertiză efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului având ca obiect plata despăgubirilor civile echivalente cu dobânda legală aplicată la preţul de circulaţie al apartamentului, instanţa a respins, ca neîntemeiată, această cerere, având în vedere următoarele:
Pe de o parte, legea specială prevede doar despăgubirea reclamantului pentru valoarea de circulaţie a apartamentului asupra căruia a deţinut un drept de proprietate legal în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, valoarea de circulaţie a apartamentului acoperă integral prejudiciul reclamantului, deoarece acesta obţine preţul de piaţă al imobilului iar nu preţul pe care l-a plătit.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii G.L.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, fiecare dintre apelanţi criticând sentinţa pentru motive proprii de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 17A din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a fost admis apelul pârâtei G.L.S., sentinţa apelată fiind schimbată în parte, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtei G.L.S. la plata cheltuielilor necesare şi utile, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
1. În ce priveşte apelul Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009 care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, calitatea procesuală pasivă fiind statuată în mod clar şi fără posibilitatea unei interpretări contrare. Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, prin dispoziţii legale speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanţiei pentru evicţiune, consacrată de art. 1337 şi urm. C. civ. în aceste condiţii, s-a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că pârâta-apelantă nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, faţă de dispoziţiile legale speciale, consecinţa fiind că plata preţului se suportă exclusiv de către Ministerul Finanţelor Publice cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Şi cel de-al doilea motiv de apel al Ministerului Finanţelor Publice a fost găsit nefondat.
S-a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 492/2004 a Judecătoriei Sector 1, rămasă irevocabilă, a fost admisă cererea reclamantei G.L.S., pârâtul E.N. fiind obligat să-i lase acesteia în deplină proprietate şi posesie, apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1998 şi a fost respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a acestui contract.
Aşadar, reclamantul E.N. a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii acţiunii în revendicare, apreciindu-se că în cauză sunt astfel îndeplinite prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001; instanţa de apel a făcut referire la cele reţinute de Curtea europeană a drepturilor omului în Cauza Raicu împotriva României.
De asemenea, s-a apreciat că faptul că în Sentinţa civilă nr. 492/2004 a Judecătoriei sector 1 s-au făcut consideraţii cu privire la existenţa unei rele credinţe a vânzătorului şi cumpărătorului, este lipsit de relevanţă, cât timp în cauză nu s-a dovedit nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanţa sesizată cu acţiunea în revendicare nu putea face referiri şi să analizeze buna sau reaua-credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorului.
Astfel, instanţa de apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma specială, respectiv, a încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a desfiinţării prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a contractului, având în vedere că printr-o hotărâre irevocabilă s-a admis acţiunea în revendicare a proprietarului, chiriaşul cumpărător pierzând proprietatea şi posesia imobilului.
A fost găsit nefondat şi ultimul motiv de apel, având în vedere că potrivit art. 274 C. proc. civ. Ministerul Finanţelor Publice este parte căzută în pretenţii, astfel că, s-a apreciat că în mod corect prin sentinţa apelată s-a dispus obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată.
2. Cu privire la apelul formulat de către pârâta G.L.S., instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel referitor la excepţia de necompetenţă teritorială s-a apreciat că aceasta este o critică nefondată, deoarece în cauză este incidenţă o competenţă alternativă, reclamantul a avut alegerea între instanţele deopotrivă competente, conform dispoziţiilor art. 9 şi 12 C. proc. civ.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, privind aplicabilitatea prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data producerii evicţiunii sau la momentul introducerii şi judecăţii acţiunii, curtea de apel a constatat că şi această critică este nefondată. Astfel, s-a constatat că la data introducerii acţiunii şi a soluţionării acesteia, era în vigoare textul actual al art. 48 din Legea nr. 10/2001, lege de imediată aplicare, text care are următoarea redactare: chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, prin alin. (2) stabilindu-se că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil, sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1), revine persoanei îndreptăţite.
Ultimul motiv de apel a fost apreciat ca fondat.
Astfel, reclamantul E.N. a solicitat obligarea pârâtei G.L.S. la plata contravalorii cheltuielilor necesare şi utile, avându-se în vedere sporul de valoare adus imobilului.
Art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că posibilitatea solicitării acestor cheltuieli nu o au decât cei care au calitatea de chiriaşi în imobilul respectiv, şi care, în această calitate au efectuat respectivele îmbunătăţiri.
În acest articol se statuează astfel că, în fapt: "Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile".
Având în vedere că reclamantul E.N., proprietar evins de către pârâta proprietară G.L.S., în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de către aceasta din urmă, a efectuat îmbunătăţirile la imobilul în cauză, în calitate de proprietar şi nu de chiriaş, şi că nici în prezent nu deţine calitatea de chiriaş, instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea acestei cereri.
Faţă de aceste considerente, conform art. 296 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi a fost admis apelul pârâtei G.L.S., dispunându-se respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtei G.L.S. la plata cheltuielilor necesare şi utile, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, au formulat recurs, reclamantul E.N. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
1. Recurentul reclamant s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin cererea de recurs solicitând şi completarea omisiunii referitoare la susţinerile făcute la termenul la care apelul a fost soluţionat, constând în solicitarea de mărire a câtimii valorii despăgubirilor solicitate de la Ministerul Finanţelor Publice şi de la pârâta G.L.S., deoarece imobilul expertizat în apel are o valoare mult mai mare şi, implicit, îmbunătăţirile; la termenul de azi, în şedinţă publică, recurentul reclamant, prin apărătorul său a învederat că nu mai susţine această cerere de completare a omisiunilor din decizia recurată.
În dezvoltarea criticilor sale, recurentul susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat unilateral dispoziţiile Legii nr. 1/2009, concluzionând în mod eronat că reclamantul nu are calitatea de chiriaş, atunci când soluţionează pretenţia sa privind restituirea contravalorii îmbunătăţirilor; totodată, curtea de apel a omis să majoreze câtimea despăgubirilor la valoarea expertizei efectuate în apel.
Or, în opinia recurentului, noţiunea de chiriaş folosită în dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, priveşte categoria foştilor chiriaşi cumpărători.
Aceste îmbunătăţiri au fost efectuate în virtutea calităţii sale de proprietar al imobilului, imobil care era foarte vechi şi pe care ulterior l-a pierdut în acţiunea în revendicare, caz în care trebuie să fie despăgubit cu contravaloarea lor, iar aceste despăgubiri trebuie să includă şi cheltuielile voluptorii, întrucât, în caz contrar, cel care l-a evins ar beneficia şi de sporul de valoare adus de reclamant.
Recurentul mai solicită ca instanţa de recurs să determine în sarcina cărui pârât revine achitarea sumei de care pârâta G. a fost exonerată de instanţa de apel.
În ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, recurentul învederează că i se cuvine suma cea mai mare dintre cele stabilite prin expertizele efectuate în cauză.
În baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, recurentul este îndreptăţit la preţul de piaţă, preţ care include şi valoarea îmbunătăţirilor pe care le-a făcut, anume, valoarea cea mai mare stabilită prin expertizele efectuate în faţa ambelor instanţe.
În consecinţă, solicită admiterea recursului şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor pe care le-a adus imobilului, alături de valoarea stabilită deja la instanţa de fond, corectată cu cea determinată în apel.
2. Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acesta reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în susţinerea căreia se invocă principiul relativităţii efectelor contractului, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte în contactul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci este terţ în raport cu acesta; Ministerul Finanţelor Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care au fost vărsate sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti, în urma încheierii acestor contracte.
Recurentul mai arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. din C. civ., solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv, a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, pentru evicţiune totală provenită din fapta unui terţ (proprietarul evingător).
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii imobilului în cauză la preţul de circulaţie.
Prin urmare, în niciun caz nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii; recurentul mai invocă şi prevederile art. 1344 C. civ.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 501 din Legea 10/2001.
Acest text, presupune îndeplinirea a două condiţii: încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie ca acest contract să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; or, în cauza de faţă, niciuna dintre acestea nu este îndeplinită.
Astfel, recurentul pârât susţine că reaua-credinţă atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reţinut în Sentinţa civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004, pronunţată de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
În acelaşi timp, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamantul ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; atare concluzie nici nu ar putea fi stabilită, întrucât cumpărătorul nu a depus minime diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziţioneze; aşa fiind, recurentul învederează că în speţa de faţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Totodată, în aprecierea recurentului, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie imperativă dintre cele enumerate de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin constatarea nulităţii absolute a contractului, astfel încât, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţa a imobilului în cauză.
Într-o a treia critică, recurentul susţine greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, întrucât, chiar dacă se dispune obligarea la plata preţului de actualizat, nu se verifică cerinţa culpei sale procesuale care aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti.
Atare soluţie decurge şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, în timp ce Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă ori neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 C. proc. civ.
În subsidiar, recurentul învederează că suma la plata căreia a fost obligat cu titlul de preţ de circulaţie al imobilului, respectiv, suma de 385.759 RON, este mult prea mare faţă de realitatea imobiliară actuală, aspect ce este dovedit inclusiv prin concluziile celei de-a doua expertize tehnice imobiliare, efectuate în apel, expertiză care a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului fără lucrările efectuate de reclamant este de 329.657 RON, adică un preţ mai mic decât cel stabilit prin expertiza de la prima instanţă.
Totodată, recurentul mai arată că a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni la care expertul a răspuns, iar în urma acestui răspuns, Ministerul Finanţelor Publice a formulat un nou punct de vedere al cărui conţinut recurentul îl redă în cuprinsul motivelor de recurs (vechimea clădirii, gradul de uzură al imobilului, etc).
În consecinţă, recurentul consideră că obiecţiunile pe care le-a formulat de vreme ce au fost admise de instanţa de apel, au fost apreciate pertinente şi utile soluţionării cauzei, astfel încât trebuiau a fi avute în vedere la stabilirea sumei la plata căreia a fost obligat.
La termenul de azi, în şedinţă publică, intimata pârâtă G.L.S., prin apărător a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului E.N., în susţinerea căreia a învederat că motivele de recurs dezvoltate de reclamant vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii, astfel că nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii căii de atac, având în vedere, pe de o parte că recurentul reclamant a indicat ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte, constatând că unele dintre criticile susţinute sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în analizarea acestora.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
1. Recurentul reclamant a formulat critici cu o dublă finalitate: pe de o parte, obţinerea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul de care a cărui proprietate fost evins (şi, corelativ, stabilirea debitorului acestei sume), iar pe de altă parte, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la preţul de piaţă cel mai mare, stabilit prin expertiza efectuată în apel.
În ce priveşte invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul l-a menţionat în mod formal, întrucât cele dezvoltate cu titlu de motive de recurs nu pot fi încadrate în această ipoteză care presupune că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, decizia recurată nefiind criticabilă din acest punct de vedere.
Cu referire la contravaloarea îmbunătăţirilor, recurentul dezvoltă două critici - greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că în conţinutul acestora trebuie incluse nu numai lucrările necesare şi utile, ci şi cele voluptorii.
Ambele susţineri sunt nefondate.
Astfel, dată fiind redactarea clară şi precisă a art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se poate susţine că legiuitorul a avut în vedere chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întrucât cele două categorii -chiriaşi şi chiriaşi cumpărători nu se suprapun, flecare dintre aceste calităţi generând efecte juridice diferite în contextul legii reparatorii sau al măsurilor de restituire în natură dispuse prin hotărâri judecătoreşti.
Pe de altă parte, conceptul de chiriaş cumpărător nu are o conotaţie specifică în formularea Legii nr. 10/2001, ci reprezintă o exprimare descriptivă pentru categoria proprietarilor în baza Legii nr. 112/1995.
Distincţia dintre cele două noţiuni este realizată şi în cadrul prevederilor art. 50 alin. (2) şi alin. (21), precum şi a art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată; astfel, în aceste norme se face referire fie la noţiunea de proprietari în baza Legii nr. 112/1995, fie la noţiunea de chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce este întru-totul riguros, de vreme ce desfiinţarea contractului (înţeleasă în sensul nulităţii, aşa cum se va detalia ulterior), atrage după sine şi repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului desfiinţat, situaţie anterioară care, din perspectiva cumpărătorului, era aceea de chiriaş; însă, acelaşi raţionament nu este valabil în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul, ci cauza "desfiinţării" este producerea evicţiunii prin revendicarea formulată de proprietarul anterior preluării imobilului, context în care se foloseşte noţiunea de "proprietari în baza Legii nr. 112/1995".
Constatările anterioare sunt justificate şi din perspectiva art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât numai proprietarii în baza Legii nr. 112/1995 vor fi despăgubiţi cu preţul de piaţă al imobilului, iar nu doar cu preţul actualizat, precum în cazul chiriaşilor (calitate în care sunt repuşi cumpărătorii în urma constatării nulităţii contractului).
În plus, noţiunea de preţ de piaţă este exhaustivă pentru cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate proprietarilor în baza Legii nr. 112/1995 evinşi în acţiunea în revendicare, întrucât ea cuprinde şi contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobil, preţul de piaţă fiind contravaloarea bunului în starea în care se găseşte şi care poate fi efectiv încasată la momentul încheierii unui act juridic de înstrăinare cu titlu oneros, potrivit raportului cerere ofertă de pe piaţa imobiliară; în acest caz, dacă acestea există, în preţul de piaţă pot intra şi cheltuielile voluptorii (nu doar cele necesare şi utile), ceea ce, în contextul aplicării art. 48 este exclus, legea specială neprevăzând şi o asemenea componentă a despăgubirilor ce pot fi obţinute de chiriaşii din imobilele restituite foştilor proprietari.
Totodată, având în vedere modalitatea de redactare a întregului art. 48 din lege, precum şi economia întregului act normativ, reiese cu evidenţă faptul că textul este aplicabil în cadrul procedurii derulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, în cazul în care un imobil restituit persoanei sau persoanelor îndreptăţite este ocupat de chiriaşi; ca atare, textul este incident atunci când măsura restituirii în natură se acordă prin dispoziţie motivată de soluţionare a notificării de către entitatea notificată ori în cadrul procedurii judiciare de contestare a unei asemenea dispoziţii, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi prin soluţionarea unei cereri în justiţie întemeiată pe Decizia nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii; în consecinţă, nu intră în discuţie aplicarea lui atunci când restituirea în natură decurge din admiterea acţiunii în revendicare soluţionată între fostul proprietar, deposedat abuziv de stat anterior anului 1989, şi proprietarul în baza Legii nr. 112/1995.
În acest context, art. 48 din lege nefiind aplicabil în speţă pentru că reglementează un alt raport juridic decât cel dedus judecăţii, s-ar pune problema remediului în drept pe care proprietarul în baza Legii nr. 112/1995 l-ar avea la îndemână pentru recuperarea cheltuielilor necesare, utile (şi chiar voluptorii), or, acest remediu îl reprezintă dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum deja s-a arătat, în ce priveşte elementele componente ale preţului de piaţă.
Referitor însă la îmbunătăţiri (cheltuieli necesare şi utile), Înalta Curte constată că prin soluţia primei instanţe, intimata pârâtă G.L.S. este cea care (cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48) a fost obligată la plata acestora către reclamant, îmbunătăţiri care au fost deduse din preţul de piaţă al imobilului a cărui plată a fost pusă în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Apelul pârâtei a fost admis, astfel că cererea îndreptată împotriva sa a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia recurată; pe de altă parte, apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat, în timp ce reclamantul nu a formulat apel incident în condiţiile art. 293 C. proc. civ. (întrucât, faţă de soluţia primei instanţe nu avea interes să formuleze un apel principal); ca atare, o astfel de critică (decurgând din solicitarea formulată prin motivele de recurs de a se stabili debitorul obligaţiei de restituire a îmbunătăţirilor) nu poate fi primită în recurs, fiind susţinută omisso medio; în puls, instanţa de apel era ţinută de apelurile cu care a fost învestită ca şi de respectarea regulii non reformatio in pejus, astfel că nu era posibilă obligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice la întregirea preţului de piaţă şi cu această componentă constând în îmbunătăţiri (cheltuieli necesare şi utile).
În sfârşit, şi ultima critică a recurentului reclamant este nefondată, având în vedere aceleaşi considerente referitoare la neînvestirea instanţei de apel cu un apel incident prin care să fi solicitat acordarea unei sume superioare cu titlu de preţ de piaţă, sumă care ar fi rezultat din efectuarea unei noi expertize în apel; şi de această dată, este valabil argumentul neagravării situaţiei pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în propria sa cale de atac, astfel că, acesta nu putea fi obligat la plata preţului de piaţă - contravaloarea în lei a sumei de 90.682 euro stabilită prin expertiza din apel, faţă de cea de 88.620 euro (contravaloare în lei), stabilită prin expertiza de la prima instanţă (dosar fond).
2. Şi recursul formulat de Ministerul Finanţelor Publice este nefondat.
În ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului recurent, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că instituţia publică menţionată are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, având în vedere dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
În acest sens, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului de piaţă (ipoteza de la art. 50 alin. (21), la care textul face trimitere şi care interesează în speţă) se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar celor susţinute de recurent, această obligaţie de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun) ci Ministerului Finanţelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă; raţiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluţie faţă de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Această prevedere legală îşi are justificare în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului de piaţă (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul producerii evicţiunii (ori al constatării nulităţii contractului, în cealaltă ipoteză), precum în speţă - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Pornind de la cele corect reţinute de instanţele de fond, se constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamantului prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorii proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Producerea evicţiunii rezultă din Sentinţa civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004 a Judecătoriei sector 1, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7693 din 2 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin Sentinţa civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004 a fost admisă în parte acţiunea în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamanta G.L.S., în contradictoriu cu pârâtul E.N., Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA, iar reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să lase fostei proprietare în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă a fost respins, în mod irevocabil, capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998.
Aşa cum deja s-a arătat, contrar celor susţinute de recurentul cauzei, având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de faţă face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de statului român, întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarei prin Decretul nr. 111/1951 şi Decizia nr. 1301/1953, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text în speţa de faţă.
Astfel, art. 501 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Cum corect indică şi recurentul, premisele acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanţele de fond în mod legal au reţinut că ambele cerinţe ale textului sunt îndeplinite în cauză.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material; în consecinţă, Înalta Curtea apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susţinute prin motivele de recurs.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă), sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate", ceea ce înseamnă (contrar susţinerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acţiunile injustiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."
Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acţiunile injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii 112/1995:
- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Drept urmare, constatându-se că intimaţii reclamanţi întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării preţului de piaţă al apartamentului, în sumă de 385.759 RON, conform expertizei efectuate la prima instanţă.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a fost respinsă cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în litigiul soluţionat irevocabil prin 7693 din 2 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, (ceea ce ar putea genera susţinerea inopozabilităţii acesteia), astfel cum deja s-a arătat, în această evicţiune specială, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă de la Municipiul Bucureşti - vânzător, la Ministerul Finanţelor Publice; ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat.
În ce priveşte obligarea de prima instanţă a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligaţional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 care au fost evinşi de foştii proprietari.
Caracterul prea oneros al sumei stabilite şi acordate de prima instanţă cu titlu de preţ de piaţă, în termenii art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu mai poate fi invocată la acest moment, în sensul omologării sumei stabilite prin expertiza efectuată în apel la solicitarea pârâtei G.L.S., întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat prin motivele de apel astfel de critici pentru a-şi putea însuşi proba celuilalt apelant, critica fiind, prin urmare, invocată omisso medio direct în recurs.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Respinge recursurile declarate de reclamantul E.N. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 17A din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6730/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6743/2012. Civil → |
|---|
