ICCJ. Decizia nr. 6819/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6819/2012
Dosar nr. 279/39/2010*
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, reclamantul C.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria oraşului Darabani, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S., restituirea în natură a suprafeţei de 500 mp teren situat în intravilanul oraşului Darabani, str. P. sau un alt teren intravilan, precum şi despăgubiri pentru imobilul casă cu anexe, care a existat pe teren şi a fost demolat.
Totodată, a solicitat anularea dispoziţiei nr. D1. din 9 octombrie 2001 emisă de Primăria Darabani, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului.
Printr-o acţiune separată, reclamantul s-a îndreptat împotriva aceloraşi pârâţi, solicitând anularea dispoziţiei nr. D3. din 11 octombrie 2001, emisă de Primăriul oraşului Darabani şi restituirea în natură a suprafeţei de 319 mp teren din intravilanul oraşului Darabani, str. Ş.L. sau un alt teren intravilan, iar pentru imobilul casă care a existat pe teren şi a fost demolat a solicitat despăgubiri.
Cererile formulate de reclamant au fost conexate.
Prin sentinţa civilă nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani, s-a admis acţiunea, s-au anulat cele două dispoziţii contestate, a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să acorde reclamantului despăgubiri băneşti de 222.552.157 RON pentru imobilele construcţii şi titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în sumă de 721.867.371 RON, pentru terenurile preluate abuziv.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, aşa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare nr. 148/1955, autorii reclamantului au fost proprietarii unei case cu 3 camere şi anexe situate pe suprafaţa de 500 mp teren din oraşul Darabani, str. P., trecute în proprietatea statului prin procesul verbal din 22 mai 1961. Construcţiile au fost demolate datorită degradării, iar terenul a fost atribuit unor terţe persoane în baza Legii nr. 18/1991, eliberându-li-se titluri de proprietate.
S-a reţinut, de asemenea, că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi Cahal Iţcu şi Hana asupra casei cu anexe şi a terenului aferent de 319 mp din Darabani, str. V.R. (actuală Ş.L.).
Aceste imobile au trecut în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 328 din 29 aprilie 1963 a fostului Tribunal Popular al Raionului Dorohoi, a deciziei nr. 47 din 9 iulie 1963 a Sfatului Popular al Regiunii Suceava şi a procesului - verbal din 6 aprilie 1966 încheiat în aplicarea Decretului nr. 111/1951. Casa şi anexele au fost ulterior demolate, iar terenul a fost atribuit cu titluri, altor persoane, fiind ocupat de construcţii.
Valoarea imobilelor a fost stabilită prin expertize necontestate de părţi.
Apelurile declarate de reclamantul C.Ş. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti, au fost respinse ca nefondate, prin decizia civilă nr. 260 din 26 octombrie 2000 a Curţii de Apel Suceava.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că suprafeţele de teren solicitate de reclamant au fost identificate de expertiza de specialitate efectuată în cauză. Astfel, terenul situat pe str. Ş.L. este ocupat de locuinţa şi anexele gospodăreşti ale numitului T.V., iar pentru cel din str. D.G. (în prezent str. P.) reclamantul a uzat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
S-a apreciat că terenul nu este disponibil, în sensul dispoziţiilor art. 8.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 - 22 decembrie 1989.
Prin decizia civilă nr. 177 din 16 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Instanţa de recurs a reţinut că nu au fost verificate susţinerile reclamantului privind amplasamentul terenurilor în litigiu, eronat identificate de experţi, acestea fiind suprapuse peste terenurile aparţinând altor persoane, rămânând neclarificat dacă reclamantul a solicitat măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru terenurile solicitate a fi restituite în temeiul Legii nr. 169/1997 şi a Legii nr. 1/2000 sau pentru suprafeţe suplimentare, distincte. Cu privire la recursul pârâtului, s-a reţinut că soluţionarea cauzei a avut loc fără îndeplinirea procedurii de citare.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava, s-au respins apelurile ca nefondate.
Cu privire la apelul reclamantului, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că terenurile solicitate a fi restituite în natură sunt disponibile, în sensul dispoziţiilor art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a reţinut că, deşi reclamantul a criticat iniţial raportul de expertiză întocmit în cauză, susţinând că a fost greşit identificat amplasamentul terenului revendicat, aceste obiecţiuni nu au fost reiterate, reclamantul apreciind că instanţele ar fi trebuit să dispună restituirea suprafeţei de teren evidenţiate în planurile de situaţie întocmite de expert.
Deşi s-au cerut de la reprezentantul reclamantului precizări suplimentare cu privire la solicitarea de completare a probatoriului administrat, nu s-au formulat cereri în acest sens, aşa încât s-a reţinut că, în condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, nu s-au putut efectua verificări concludente în ce priveşte amplasamentul terenului în litigiu.
În urma consultării Dosarelor nr. D1./2003 şi nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani şi Dosarelor nr. 7174C/2002 şi nr. 6469/40/2005 ale Tribunalului Botoşani, instanţa a constatat că aceleaşi suprafeţe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, judecata fiind suspendată în cadrul Dosarului nr. 6469/40/2005 al Tribunalului Botoşani, la 2 iulie 2007, până la soluţionarea prezentei cauze, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine că reclamantului i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile care fac obiectul prezentei cauze.
S-a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a celor două case şi a terenului pe care acestea au fost edificate urmează a fi reparat în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin acordarea de titluri de despăgubire, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din acest act normativ, valorile stabilite prin expertizele judiciare dispuse de prima instanţă urmând a fi valorificate în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (9).
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat că acesta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, aplicându-se dispoziţiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ. Cum nici în faţa primei instanţe nu au fost formulate apărări, instanţa a avut în vedere criticile formulate prin cererea de recurs care vizează fondul cauzei.
Astfel, în ce priveşte prematuritatea acţiunii vizând imobilele demolate, s-a reţinut că refuzul de soluţionare a cererii echivalează cu un răspuns negativ care deschide persoanei îndreptăţite dreptul de acces la justiţie.
Referitor la modalitatea de evaluare a bunurilor, s-a reţinut că, prin expertizele efectuate, s-a urmărit stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor atât pentru terenuri, cât şi pentru construcţii, cu respectarea dispoziţiilor art. 4 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 9869 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de reclamantul C.Ş. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut, în motivarea deciziei, că, potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere trebuie să se conformeze îndrumărilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor, precum şi a dezlegării date problemelor de drept. Or, în cauză, instanţa de trimitere nu s-a conformat acestor cerinţe, invocând conduita reclamantului apelant şi a apărătorului acestuia, care nu au formulat cereri având drept obiect suplimentarea probatoriului.
S-a apreciat că sunt greşite considerentele reţinute de instanţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 105 şi 129 alin. (5) C. proc. civ. şi că nerespectarea deciziei de casare s-a datorat instanţei de rejudecare, care nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, chiar din oficiu, cu atât mai mult cu cât, prin certificatul medical depus la dosar, recurentul reclamant a dovedit că apărătorul ales a fost în concediu medical, absenţa fiind justificată.
Pentru aceleaşi considerente şi pentru a asigura o judecare unitară a pricinii, s-a apreciat că, nefiind clarificat aspectul vizând posibilitatea restituirii în natură, nu poate fi analizată nici cererea de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a dat îndrumarea de a se administra proba cu expertiză tehnică şi orice alte probatorii considerate necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi de drept. În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus a se avea în vedere că acest aspect a fost lămurit prin decizia de casare nr. 177 din 16 ianuarie 2008 şi că, prin modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanţelor Publice nu mai este abilitat, prin instituţiile sale, să acorde despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire, prin depunerea acestora de către titulari la Autoritatea Naţională privind Restituirea Proprietăţilor, în prezent, procedura acordării măsurilor reparatorii aparţinând numai entităţilor notificate şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Rejudecând apelurile, prin decizia nr. 58 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a solicitat relaţii Primăriei oraşului Darabani în legătură cu situaţia terenurilor care formează obiectul litigiului şi a dispus efectuarea unei expertize topo având ca obiectiv identificarea şi măsurarea suprafeţei menţionate, precum şi stabilirea deţinătorilor actuali şi a gradului de ocupare cu construcţii.
La termenul din 7 septembrie 2010, mandatarul reclamantului a depus la dosar o cerere din partea acestuia, din care rezultă că renunţă la proba cu expertiză, având în vedere că, în urma deplasării în teren, cu ocazia efectuării expertizei, a constatat că terenul revendicat este ocupat de construcţii, diferenţa rămasă liberă fiind lipsită de interes. Experta desemnată în cauză a adus la cunoştinţa instanţei că s-a deplasat în teren la 23 iulie 2010, ocazie cu care reclamantul a afirmat că renunţă la expertiză, iar instanţa a luat act de această renunţare.
Mandatarul reclamantului a precizat că, faţă de împrejurarea că apelul acestuia viza restituirea în natură a terenului, renunţă la calea de atac. Având în vedere însă modalitatea în care a fost redactată procura de reprezentare, precum şi dispoziţiile art. 69 C. proc. civ., apelul a fost analizat prin prisma motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor deciziei de casare.
Reclamantul a făcut dovada că autorii săi au fost proprietarii suprafeţei de 500 mp teren situat în Darabani, str. P. şi a suprafeţei de 319 mp situat în aceeaşi localitate, str. V.R. (în prezent str. Ş.L.), pe fiecare din aceste suprafeţe de teren fiind imobile construcţii demolate ulterior. S-a făcut, de asemenea, dovada preluării abuzive a imobilelor în litigiu, aşa încât îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii este de necontestat.
În ce priveşte modalitatea de reparare este de reţinut că reclamantul, prezent personal la efectuarea expertizei, a constatat că terenul liber de construcţii are o suprafaţă prea mică şi nu prezintă interes, renunţând la pretenţiile privind restituirea în natură.
Acesta fiind singurul motiv de apel formulat de reclamant, Curtea l-a respins ca nefondat.
De altfel, mandatarul reclamantului a adus la cunoştinţa instanţei intenţia acestuia de a renunţa la calea de atac, însă, potrivit procurii de reprezentare, renunţările se pot face doar în condiţiile art. 69 C. proc. civ., fiind necesară aşadar o procură specială. Întrucât nu s-a depus la dosar o astfel de procură instanţa nu a putut lua act de renunţare.
În ce priveşte apelul pârâtului, nefiind indicate motive, acesta a fost analizat din perspectiva art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi a motivelor de recurs, având în vedere şi considerentele deciziei de casare.
Prima instanţă a fost investită la 29 martie 2002 de către reclamant, acesta contestând dispoziţiile nr. D1. din 9 octombrie 2001, respectiv nr. D3. din 11 octombrie 2001 emise de Primăria oraşului Darabani. Notificările formulate de reclamant au fost soluţionate în condiţiile Legii nr. 10/2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală, dar aceasta priveşte, potrivit art. 16 alin. (2), numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, deşi soluţionate, decizia ori dispoziţia emisă de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire, nu a fost contestată în termen legal.
Aşadar, prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii şi cele care nu au fost rezolvate. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, potrivit art. 1 C. civ., legea modificată se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei, nu şi celor deja rezolvate la momentul intrării în vigoare.
În acelaşi sens s-a statuat şi prin decizia nr. 52 din 4.06.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a decis că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În speţă, notificarea a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, însă dispoziţiile emise nu au rămas definitive, aşa încât prejudiciul urmează a fi reparat în condiţiile art. 16 alin. (7), prin acordarea de titluri de despăgubire, valorile deja stabilite de prima instanţă urmând a fi valorificate în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Botoşani, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 5466 din 24 iunie 2011, a admis recursul şi, în consecinţă, a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 833 din 4 mai 2005 a Tribunalului Botoşani, secţia civilă, pe care a anulat-o în parte. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru evocarea fondului în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Instanţa de recurs a reţinut ca fiind fondată critica recurentului Statul Român privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, indicând în sprijinul acestei reţineri dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi aspectul că art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti şi prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care acordau competenţă Ministerului Finanţelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, au fost abrogate.
A conchis instanţa de recurs că legiuitorul român nu a înţeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti, astfel încât acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecăţii.
Indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost în sensul pronunţării de către instanţa de apel cu privire la forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparaţie respectivă, precum şi valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).
Prin decizia civilă nr. 2 din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti; a respins acţiunea formulată de reclamantul C.Ş., în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Oraşului Darabani; a anulat dispoziţiile nr. D1. din 9 octombrie 2001; nr. D3. din 11 octombrie 2001; nr. D2. din 14 noiembrie 2002 şi nr. D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primarul Oraşului Darabani; a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv din oraşul Darabani, judeţul Botoşani, constând în construcţii în valoare de 22.255,2157 RON şi teren în valoare de 72.186,7371 RON şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.V.A.S. Bucureşti, ca nefondată.
Examinând cauza, prin prisma indicaţiilor instanţei de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv, teren şi construcţii, situate în oraşul Darabani, fapt statuat prin hotărârile instanţelor de fond pronunţate în cauză şi care nu au fost atacate cu recurs sub aspectul menţionat.
Potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la persoana abilitată să acorde sau să propună forma de reparaţii în echivalent cuvenită reclamantului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare, bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Deci, dacă restituirea în natură nu este posibilă, iar compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită, deţinătorul imobilului sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin entitate învestită cu soluţionarea notificării, se înţelege unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).
În conformitate cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare, „în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor”.
Unitatea administrativ-teritorială în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin primar, are calitate procesuală pasivă în acţiunea introdusă în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Este de observat că, sub aspectul obiectului învestirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei nr. D1. din 9 octombrie 2001, modificată prin dispoziţia nr. D2. din 14 noiembrie 2002 şi a dispoziţiei nr. D3. din 11 octombrie 2001, modificată prin dispoziţia nr. D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primăria Darabani, prin care s-au respins notificările reclamantului.
Aceasta din urmă, în calitate de emitentă a dispoziţiilor menţionate, are calitate procesuală pasivă şi stă în proces, exercitând atribuţiile conferite de lege.
Cum primăria nu are patrimoniu propriu, distinct de cel al comunei sau oraşului a cărui activitate o serveşte, dar, în acelaşi timp, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în justiţie, în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă neîndoielnic că imobilele vizate urmează a fi retrocedate de „deţinătorul actual”, adică de către primării, mai exact, de unitatea administrativ-teritorială din al cărei patrimoniu face parte.
Deci, se conchide că aceasta, în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin emitentul actului supus cenzurii instanţelor judecătoreşti, este abilitată, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să acorde sau să propună forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului.
Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului Român, este necesar ca obligaţia de reparaţie să fi revenit acestuia, în situaţiile strict reglementate de lege (de ex. neidentificarea unităţii deţinătoare, conform art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
În speţă, este vorba, cum s-a arătat, de cenzurarea unor acte emise de unitatea deţinătoare, aşa încât legitimare procesuală pasivă are emitentul actului, şi nu Ministerul Finanţelor Publice.
De altfel, în acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora, prin prisma dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 3 lit. h) al Titlului VII din Legea nr. 274/2005, având în vedere şi abrogarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti şi a art. 29, 30, 33 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care acordau competenţă Ministerului Finanţelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, s-a conchis că Statul Român, reprezentat de Ministerului Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecăţii.
Aşa fiind, cum potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea va admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerului Finanţelor Publice, şi va respinge acţiunea faţă de acest pârât, dată fiind excepţia reţinută.
Decizia de casare cuprinde indicaţia de a se pronunţa instanţa de apel şi cu privire la forma de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, precum şi valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului măsurile reparatorii, ce urmează a fi stabilită în moneda actuală (RON).
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (ale cărui dispoziţii, astfel cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică cât timp nu a fost finalizat procesul de despăgubire a proprietarilor deposedaţi abuziv), în cazul în care imobilele nu pot fi restituite în natură, măsurile reparatorii prin echivalent ce se cuvin persoanei îndreptăţite constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimului de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Această lege specială este reprezentată de Legea nr. 274/2005, Titlu VII, iar valoarea până la limita căreia urmează a fi acordate măsurile reparatorii este, în speţă, cea stabilită prin expertizele efectuate în cauză, respectiv 22.255,2157 RON, pentru construcţii şi 72.186,7371 RON, pentru terenuri.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent, după intrarea în vigoarea Legii nr. 247/2005, se face după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, numai în situaţia notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, iar după întocmirea raportului de evaluare (art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei ce reprezintă titluri de despăgubire, care poate fi atacată în justiţie, cu contestaţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul.
Însă, în speţă, prima instanţă a fost învestită, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, de către reclamant, cu contestaţie împotriva dispoziţiei nr. D1. din 9 octombrie 2001, modificată prin dispoziţia nr. D2. din 14 noiembrie 2002 şi a dispoziţiei nr. D3. din 11 octombrie 2001, modificată prin dispoziţia nr. D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primăria Darabani, prin care s-au respins notificările reclamantului.
Aşadar, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală, însă, conform art. 16 alin. (2), aceasta priveşte numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în sensul arătat la alin. (1) din acest text, sau, deşi soluţionate, decizia ori dispoziţia emisă de către entitatea învestită, în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire, nu a fost contestată în termenul legal [art. 16 alin. (1)].
Or, în speţă, faţă de împrejurarea că notificările au fost soluţionate şi contestate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţele judecătoreşti au plenitudinea de competenţă privind verificarea legalităţii dispoziţiei contestate, a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, a dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cât şi asupra cuantumului măsurilor reparatorii ce i se cuvin persoanei îndreptăţite, în condiţiile ar. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens sunt şi dispoziţiile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
Faptul că instanţa stabileşte cuantumul măsurilor reparatorii, deci, face parte din principiul plenitudinii de jurisdicţie.
În speţă, aşa cum s-a reţinut, valoarea până la limita căreia urmează a fi acordate măsurile reparatorii este cea stabilită prin expertizele efectuate în cauză, respectiv 22.255,2157 RON, pentru construcţii şi 72.186,7371 RON, pentru terenuri.
Pentru considerentele arătate, Curtea a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Oraşului Darabani a fost admisă, instanţa dispunând anularea dispoziţiilor nr. D1. din 9 octombrie 2001, nr. D3. din 11 octombrie 2001, nr. D2. din 14 noiembrie 2002 şi D4. din 14 noiembrie 2002, emise de Primarul Oraşului Darabani a constatat îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate potrivit legii speciale pentru imobilele preluate abuziv din oraşul Darabani, judeţul Botoşani, compuse din construcţii, evaluate la suma de 22.255,2157 RON şi în terenuri, evaluate la suma de 72.186,7371.
Având în vedere consideraţiile privind abilitarea procesual pasivă a pârâtei Primăria Oraşului Darabani, chemarea în judecată a A.V.A.S. Bucureşti, căreia nu-i revin atribuţii în procedura de restituire a imobilelor în litigiu, nu este în spiritul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 26), motiv pentru care, faţă de acest pârât, a fost respinsă acţiunea.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Primăria oraşului Darabani, prin primar, considerând că, prin decizia acordată, instanţa şi-a depăşit competenţa pentru care a fost învestită.
Singurul motiv de recurs formulat s-a raportat la faptul că instanţa, în cuprinsul dispozitivului, a stabilit valoarea pentru care primăria se obligă să emită dispoziţia de acordare a despăgubirilor, în condiţiile în care prevederile Legii nr. 10/2001 reglementează imperativ procedurile de evaluare a imobilelor retrocedate, ce nu pot fi restituite în natură, şi de acordare a despăgubirilor, context în care se solicită a se constata că A.N.P.R. - Serviciul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este singura instituţie să procedeze la efectuarea unor expertize tehnice, în urma cărora să se stabilească cu exactitate cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate.
În şedinţa publică din 7 noiembrie 2012, a fost invocată de către intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia nulităţii recursului exercitat de pârâta Primăria Oraşului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Deliberând cu prioritate asupra acestei excepţii procesuale, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa o va respinge ca nefondată, constatând că, deşi motivarea recursului nu este amplă şi nu precizează în mod riguros dispoziţiile legale procesual civile, specifice căii de atac a recursului, pe care se întemeiază, şi nici pe cele ale legii speciale, ce se circumscriu raportul juridic dedus judecăţii, aceasta se raportează la aspecte de legalitate referitoare la depăşirea atribuţiilor instanţei şi la entitatea ce are abilitatea legală de a aprecia natura şi cuantumul despăgubirilor pretinse de persoana îndreptăţită, şi care ar fi fost stabilită de către instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, astfel încât, în virtutea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs astfel invocat poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
Procedând la examinarea acestui motiv, din perspectiva încadrării juridice realizate de instanţa de recurs şi a considerentelor enunţate de instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, se constată că acesta este nefondat.
Astfel, instanţa de apel a respectat, în considerarea art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept şi îndrumările date de instanţa de casare, prin decizia civilă nr. 5466 din 24 iunie 2011, care au impus în mod neechivoc stabilirea, de către instanţa de apel, a formei de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, a persoanei abilitate să acorde sau să propună forma de reparaţie respectivă, precum şi valoarea în limitele căreia se cuvin reclamantului C.Ş. măsurile reparatorii, ce urmează a fi stabilite în moneda actuală (RON), astfel încât nu se poate constata o depăşire a atribuţiilor instanţei.
Cum instanţa de recurs a apreciat ca fiind fondată critica recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, indicând în sprijinul acestei statuări dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti şi prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, care acordau competenţă Ministerului Finanţelor Publice, în emiterea titlurilor de valoare nominală emise sub imperiul legii vechi, au fost abrogate, instanţa de apel a procedat în consecinţă la admiterea excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acestui pârât şi la respingerea acţiunii, în contradictoriu cu acesta.
În respectarea aceleiaşi decizii de casare, dar şi a dispoziţiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel a examinat dispoziţiile legale speciale aplicabile în cauză ratione temporis, stabilind, în mod legal, că, în cauză, prima instanţă fiind învestită cu contestaţia reclamantului împotriva dispoziţiilor emise de Primăria Darabani anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu pot fi aplicabile dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ce au reglementat o nouă procedură de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, de către Comisia Centrală, întrucât, conform art. 16 alin. (2), acestea privesc numai notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în sensul arătat la alin. (1) din acest text, sau, deşi soluţionate, decizia ori dispoziţia emisă de către entitatea învestită, în care s-au consemnat sume care urmau a se acorda cu titlu de despăgubire, nu a fost contestată în termenul legal [art. 16 alin. (1)].
Astfel, în speţă, în raport de împrejurarea că notificările formulate de persoana îndreptăţită au fost soluţionate şi contestate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă privind verificarea legalităţii dispoziţiei contestate, a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, a dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cât şi asupra cuantumului măsurilor reparatorii ce i se cuvin persoanei îndreptăţite, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel acţionând în limitele acestei jurisdicţii, conferite atât de normele speciale în vigoare la epoca faptelor, cât şi de dispoziţiile art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Darabani, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6826/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6812/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
