ICCJ. Decizia nr. 6880/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6880/2012
Dosar nr. 11470/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1432 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul R.A.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor şi în consecinţă:
- a anulat Decizia nr. 381 din 31 decembrie 2007 emisă de pârât;
- a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. GC, sector 5, imobil format din construcţii situate pe teren şi a instituit asupra terenului aferent construcţiei, în suprafaţă de 520,6 mp, un drept de folosinţă special în favoarea reclamantului;
- a obligat pe reclamant să menţină afectaţiunea imobilului, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri;
- a respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru folosirea, anterioară prezentei cereri, a imobilului, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În temeiul Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 96/2001 înregistrată la BEJ V.P., autoarea reclamantului, M.R., a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. GC, sector 5.
Prin Dispoziţia nr. 381 din 31 decembrie 2007, pârâtul a respins notificarea întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, prin Decretul-lege nr. 119/1948 acest imobil fiind naţionalizat de la S.R.
Din actele depuse la dosar atât în faţa instanţei, cât şi în dosarul administrativ, rezultă însă o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de pârât.
Astfel, în Procesul-verbal de Carte Funciară nr. 48421/1940, la data de 26 noiembrie 1941 figurau ca proprietari ai imobilului situat în str. GC, Bucureşti, compus din teren de 325 mp şi o casă cu parter şi etaj, numiţii G.D.M., în cotă de 1/3, G.D.H., în cotă de 1/3 şi M.F.R., născută G., în cotă de 1/3. În acest proces-verbal s-a consemnat că înscrierea în cartea funciară s-a efectuat în baza posesiunii şi cu titlu de moştenire de la tatăl lor, D.G., decedat în februarie 1941, precum şi în baza Jurnalului de omologare nr. 10299 din 19 iunie 1941 al Tribunalului Ilfov.
Deşi la dosarul cauzei nu a fost depus actul prin care D.G. a devenit proprietar al imobilului, totuşi urmează a se constata că acesta a fost proprietar, aşa cum rezultă atât din procesul-verbal de carte funciară, cât şi din Autorizaţia de construire nr. 39873 eliberată la data de 14 iunie 1921, prin care acestuia i s-a aprobat construirea unui imobil cu subsol, parter şi etaj pe str. GC.
Ulterior, imobilul şi-a schimbat adresa poştală, aşa încât cel puţin de la nivelul anului 1932 rezultă că acesta purta nr. X pe str. GC (cerere prin care D.G. solicită eliberarea unei copii a Autorizaţiei nr. 39873 din 14 iunie 1921 pentru Administraţia Financiară). Şi în prezent imobilul are acelaşi număr poştal, potrivit adresei de la fila nr. ..... .
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din raportul de expertiză-construcţii efectuat în cauză, rezultând că imobilul solicitat a fi restituit este identic cu cel ce a aparţinut autorului reclamantului.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului cu privire la preluarea imobilului de la fraţii R., această situaţie rezultă din anexa la Decretul de preluare nr. 119/1948 invocat şi din adresa comunicată de către Evidenţa Imobiliară din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Însă, prin Adresa nr. 2690 din 6 aprilie 1949, Întreprinderea naţionalizată Gavana Argeş i-a comunicat numitei M.G., soţia defunctului D.G. şi mama autoarei reclamantului, că imobilul din str. GC, ce fusese închiriat acestei fabrici de fam. G., a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, fiind trecut în inventarul întreprinderii.
Ca atare, rezultă că deşi imobilul la momentul preluării aparţinea moştenitorilor lui D.G., totuşi acesta fusese preluat prin Decretul nr. 119/1948 de la fosta fabrică textilă Gavana-Argeş, care aparţinea fraţilor R., însă nu aceştia erau proprietarii imobilului.
Aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor depuse la dosar, nr. 251 din 7 mai 1998 emis de BNP M., nr. 170/1996 emis de BNP L.C., şi ordinul de aducere la îndeplinire a moştenirii defunctului M.G., rezultă că M.R. a devenit moştenitoare şi a fraţilor săi.
Ca atare, reclamantul, pe cale de moştenire, are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, conform Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării prin decizia contestată este nelegală.
Reţinând că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a dispus prin Decretul nr. 119/1948, însă de la o persoană care nu era proprietar al bunului, această calitate având-o la momentul respectiv autoarea reclamantului şi fraţii acesteia, se constată că această preluare a fost abuzivă, aşa cum arată dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul se află în administrarea pârâtului, iar potrivit art. 16 alin. (1), în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei.
Se impune, aşadar, anularea deciziei contestate, reclamantul având dreptul la restituirea în natură a imobilului construcţie (identificat prin raportul de expertiză întocmite în cauză de expertul N.N.), în condiţiile arătate anterior.
În ceea ce priveşte terenul (identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.S.), având în vedere că reclamantul este cetăţean străin, se va institui în favoarea acestuia doar un drept de folosinţă special, potrivit dispoziţiilor art. II alin. (1) din O.G. nr. 184/2002.
Cât priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta este neîntemeiată, în cauză nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece folosirea de către pârât a imobilului şi nerezolvarea favorabilă a notificării formulate de către reclamant nu reprezintă o faptă ilicită care să fi cauzat reclamantului un prejudiciu. Ca atare, nu există nici culpă şi nici legătură de cauzalitate.
Prin Decizia civilă nr. 901A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârât împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a respinge apelul reclamantului, curtea a reţinut că menţinerea afectaţiunii imobilului este prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, urmând ca noul proprietar să fie beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.
În cazul în care această hotărâre judecătorească va rămâne irevocabilă, reclamantul va deveni proprietarul imobilului, în baza hotărârii, care este constitutivă de drepturi, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel că el nu are dreptul la despăgubiri pentru o perioadă anterioară formulării cererii de chemare în judecată, deoarece dreptul său de proprietate asupra bunului este constituit prin prezenta hotărâre, iar dreptul său la folosinţa imobilului nu a existat până la data pronunţării prezentei hotărâri. De aceea, în mod legal a fost respinsă de către instanţa de fond cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri materiale pentru folosinţa imobilului pe o perioadă anterioară prezentei hotărâri.
Pentru a respinge apelul pârâtului, curtea a reţinut că, din expertiza efectuată în faza apelului de către expertul O.C. a rezultat că imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantului, pentru care aceştia au primit autorizaţie de construire în anul 1921, este similar cu cel ocupat în prezent de Ministerul de Interne, iar corpul principal se identifică în mod clar ca fiind fosta proprietate a autorilor reclamantului. De asemenea, din fişa imobilului bombardat rezultă că imobilul a fost folosit de o circumscripţie de poliţie şi anterior datei naţionalizării, deşi el aparţinea în proprietate autorilor reclamantului. Astfel, identitatea imobilului este clar stabilită, în sensul că Ministerul de Interne ocupă în prezent imobilul care a fost preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului.
Nu are relevanţă în speţă pe numele cărui proprietar a trecut imobilul în proprietatea statului, deoarece potrivit Legii nr. 119/1948 întreprinderile prevăzute în listele anexă se considerau naţionalizate chiar dacă denumirea sau adresa erau indicate greşit, parţial sau inexact şi, de asemenea, dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.
Imobilul revendicat de reclamant a fost înscris în Cartea Funciară la adresa din strada GC, în anul 1941, pe numele autorilor săi - G. - în cote părţi şi nu există nicio dovadă a înstrăinării lui înainte de naţionalizare, astfel că prezumţia preluării bunului de către stat din patrimoniul persoanelor fizice menţionate este bine stabilită.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a formulat următoarele critici:
1. Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au făcut o apreciere corectă a actelor din dosar.
Astfel, din analiza documentelor aferente notificării rezultă următoarele aspecte:
Prin Notificarea nr. 96/2001, M.R., autoarea reclamantului, a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 325 mp, situat în Bucureşti, str. GC, sector 5. Aceasta a arătat că imobilul a aparţinut antecesorului său, D.G., până în anul 1948, când în baza Legii nr. 119/1948 a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea Statului Român.
Prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor, imobilul litigios a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea Statului Român şi în administrarea M.A.I., în baza Deciziei nr. 1828 din 27 mai 1964 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.
În baza Ordinului M.A.I. nr. 372 din 31 mai 1969, imobilul a fost transmis în administrarea Oficiului Naţional de Turism şi retransmis în administrarea M.A.I. prin Ordinul nr. 926 din 31 decembrie 1970 al preşedintelui Oficiului Naţional de Turism.
Cu Adresa nr. 540937/8673 din 21 iunie 2006, Primăria municipiului Bucureşti. Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală. Serviciul evidenţă proprietăţi a comunicat că imobilul care face obiectul notificării a intrat în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 119/1948, pe numele „Fraţii R.”.
Din înscrisurile depuse de M.R. au rezultat unele neclarităţi, inadvertenţe cu privire la identificarea imobilului, precum şi la numele antecesorului acesteia, care nu corespunde cu cel al proprietarului individualizat în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Astfel, prin Autorizaţia de construire nr. 185G din data de 14 iulie 1921 eliberată de Primăria Bucureşti, s-a autorizat domnul D.G. pentru a construi la imobilul din str. GC, sectorul 1, un corp subsol, parter şi etaj.
De asemenea, prin Autorizaţia de construcţie nr. 161G din data de 2 noiembrie 1920 eliberată de Primăria Bucureşti, au fost autorizaţi fraţii G. să construiască un grajd la proprietatea din str. GC colţ cu Bd. E.
Referitor la autorizaţiile de construire sus-menţionate, cu Adresa nr. 569591/15253 din 30 octombrie 2006, Primăria municipiului Bucureşti. Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală. Serviciul nomenclatură urbană a comunicat că „imobilul vecin celui în cauză figurează în evidenţele deţinute cu adresa veche nr. 2 pe str. GC; amplasamentul descris în autorizaţia de construire ca fiind situat pe str. GC colţ cu B-dul E, din confruntarea planurilor anexă la autorizaţia de construire şi planul topografic de la nivelul anului 1940 (carte funciară), se constată că, pe planul întocmit la nivelul anului 1940, imobilul-teren este afectat de imobilul (parcela 10) înscris pe plan cu nr. 7 pe str. GC şi nr. 57 pe B-dul E şi secţiune din imobilul (parcela 11) înscris cu nr. 59 pe B-dul E”.
Din Procesul-verbal nr. 48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară a imobilului situat în Bucureşti, str. GC nr. 5, sector 5, rezultă că acesta era compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţie (parter + etaj).
Din Adresele nr. 540937/8673 din 21 iunie 2006 şi nr. 588960/20428 din 15 ianuarie 2007 emise de Primăria municipiului Bucureşti rezultă că, în evidenţele cadastrale, imobilul cu adresa str. GC nr. 5, sector 5 a fost înscris cu teren în suprafaţă de 533 mp, din care construcţii cu 3 nivele în suprafaţă de 228 mp.
Având în vedere necesitatea lămuririi aspectelor legate de identificarea suprafeţei de teren, precum şi de caracterul construcţiilor existente pe teren (demontabile sau nu), curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare.
Din concluziile raportului de expertiză rezultă că, expertul ing. L.V.I. „consideră că expertiza anterioară efectuată de ing. S.B. este corectă şi că a fost făcută identificarea imobilului revendicat din str. GC”.
Însă, expertul nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate de M.A.I. la raportul de expertiză întocmit de expertul B.S. Astfel:
- deşi M.R. a revendicat un imobil compus din construcţie (parter şi etaj) şi teren în suprafaţă de 325 mp, instanţa a dispus restituirea în natură a unui imobil compus din construcţii şi un teren în suprafaţă de 520,61 mp;
- raportul de expertiză topografică depus la dosarul cauzei nu a răspuns principalului obiectiv şi anume identificarea fostei proprietăţi revendicate. În cuprinsul acestei expertize, precum şi a completărilor ulterioare, s-a realizat doar o ridicare topografică a imobilului situat în Bucureşti, str. GC, sector 5 şi nu o identificare a fostei proprietăţi cu imobilul aflat în administrarea M.A.I.;
- raportul de expertiză nu a fost însoţit de documente sau planuri de situaţie din care să rezulte identificarea imobilului revendicat cu cel situat în str. GC. Planul furnizat de către Oficiul de Cadastru, la care face referire expertul, confirmă doar actualul amplasament al imobilului.
Având în vedere că diferenţa între suprafaţa de teren revendicat iniţial (325,00 mp), conform Notificării nr. 96/2001 şi Procesului-verbal nr. 48421/1941 privind înscrierea în Cartea funciară partea I-a, şi cea măsurată (520,23 mp) este considerabilă (63%), este necesar ca reclamanţii să justifice, prin prezentare de documente, că fosta lor proprietate se întindea pe suprafaţa de 520 mp.
De asemenea, expertul trebuia să argumenteze afirmaţia că „suprafaţa terenului menţionată în Procesul-verbal din data de 26 noiembrie 2941 pentru înfiinţarea Cărţii Funciare se referă în mod exclusiv la curte şi nu include suprafaţa construită a clădirii”.
Având în vedere caracteristicile construcţiei prezentate în Autorizaţiile de construire nr. 185G/1921 şi nr. 161G/1920 eliberate de Primăria Bucureşti, Procesul-verbal nr. 48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară a imobilului situat în Bucureşti, str. GC şi Adresele nr. 540937/8673/2006, nr. 588960/20428/2007, nr. 822174/5630/2009 şi nr. 772692/2008 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, era necesar ca expertul să prezinte mai multe elemente de identificare a construcţiei revendicate.
Intimatului-reclamant nu i se poate restitui ceea ce bunicul său, D.G., nu a avut în proprietate, adică actualul imobil, întrucât ar însemna o îmbogăţire fără just temei pentru acesta.
2. Constatarea instanţei, potrivit căreia „nu are relevanţă în speţă pe numele cărui proprietar a trecut imobilul în proprietatea statului .... întrucât imobilul revendicat de reclamant a fost înscris în Cartea Funciară la adresa din strada GC, în anul 1941, pe numele autorilor săi - G. - în cote părţi şi nu există nicio dovadă a înstrăinării lui înainte de naţionalizare, astfel că prezumţia preluării bunului de către stat din patrimoniul persoanelor fizice menţionate este bine stabilită”, este greşită.
Potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta.
Alin. (2) al aceluiaşi articol, dispune că în aplicarea prevederilor alin. (1), în absenţa unor probe contrare, persoanele individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Prin urmare, aceste texte instituie trei prezumţii legale privind existenţa, întinderea dreptului de proprietate şi calitatea de proprietar, la data preluării, a persoanei menţionate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.
Decretul-lege nr. 119/1948, prin care a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului imobilul situat în Bucureşti, str. GC, sector 5, proprietatea lui S.R., ar conduce la aplicarea şi reţinerea a două dintre prezumţiile enunţate, respectiv cea cu privire la calitatea de proprietar a celui menţionat în actul de preluare şi cea cu privire la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul exproprierii, fiind inoperantă prezumţia cu privire la întinderea dreptului de proprietate.
În consecinţă, având în vedere Procesul-verbal nr. 48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară a imobilului situat în Bucureşti, str. GC, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţie (parter + etaj), aparţinând în indiviziune şi părţi egale lui G.D.M. (1/3 parte), G.D.H. (1/3 parte) şi M.F.R., născută G. (1/3 parte), precum şi Decretul-lege nr. 119/1948, prin care a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului imobilul situat în Bucureşti, str. GC, sector 5, proprietatea lui S.R., în cauză funcţionează o prezumţie privind existenţa dreptului de proprietate şi calitatea de proprietar asupra aceluiaşi imobil în favoarea numitului S.R. şi nicidecum în favoarea antecesoarei reclamantului.
Având în vedere faptul că prin Decretul-lege nr. 119/1948 a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului imobilul situat în Bucureşti, str. GC, sector 5, proprietatea lui S.R., hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate atât de către instanţa de fond, cât şi de cea de apel cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispun că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Prezumţia care operează în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că S.R. a fost proprietarul imobilului în litigiu, nu este răsturnată prin probe contrare, deoarece toate actele depuse de antecesoarea reclamantului sunt încheiate în anii 1920, 1921 şi 1940, anterior momentului naţionalizării (1948), aşa încât nu pot constitui „o probă contrară” în sensul textului de lege menţionat.
În consecinţă, în absenţa unor probe contrare, S.R., persoana înscrisă în anexa decretului de naţionalizare, este presupus că deţine imobilul sub nume de proprietar, întinderea dreptului de proprietate rezultând, de asemenea, din actul normativ de preluare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.
Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., chestiune supusă dezbaterii contradictorii a părţilor în şedinţa publică din 29 octombrie 2012, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acest caz de nelegalitate - lipsa de temei legal a hotărârii atacate, pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, în cadrul primului motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o apreciere greşită a probelor administrate, pe baza cărora a stabilit eronat că în cauză s-a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului reclamantului asupra imobilului litigios, a identităţii între imobilul litigios şi cel care a aparţinut autorului reclamantului, precum şi a întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamantului în limitele în care s-a dispus restituirea.
În acest scop, recurentul a procedat la evocarea înscrisurilor administrate, susţinând că acestea ar conduce la concluzia că imobilul litigios a fost proprietatea fraţilor R., de la care a fost preluat prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948, iar nu proprietatea bunicului reclamantului, D.G., care a deţinut un imobil cu o suprafaţă de teren mai mică decât cea restituită, respectiv 325 mp faţă de 520,61 mp cât s-a restituit, precum şi o construcţie doar cu subsol, parter şi etaj, nu cu 3 nivele cât are imobilul revendicat.
Prin aceste critici, recurentul tinde, practic, la reevaluarea probelor în scopul de a obţine schimbarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea recurată, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Recurentul a contestat şi omologarea de către instanţa de apel a raportului de expertiză pe care aceasta şi-a fundamentat concluzia că există identitate între imobilul revendicat şi cel care a aparţinut autorului reclamantului, susţinând că respectiva lucrare nu este argumentată, că nu ţine seama de obiecţiunile sale şi că planurile avute în vedere de expert confirmă doar actualul amplasament al imobilului, iar nu identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut de autorul reclamantului.
Nici această critică nu poate face obiect de analiză în recurs, neputându-se încadra în nici unul din cazurile de casare şi modificare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Aceasta deoarece, validarea de către instanţă a unui raport de expertiză ţine tot de aprecierea probelor, or o asemenea chestiune este sustrasă competenţei instanţei de recurs faţă de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Prin urmare, criticile referitoare la probe nu se pot încadra în nici unul dintre cazurile de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs, vizând exclusiv temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Nici criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs nu vizează o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, ci tot de temeinicie a acesteia.
Astfel, recurentul susţine că, concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu persoana pe numele căreia s-a naţionalizat imobilul litigios a fost proprietarul acestuia, ci autorii reclamantului, este rezultatul încălcării prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prezumţia de proprietate pe care textul o instituie în favoarea persoanei individualizate în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive nu a fost răsturnată în cauză. Mai precis, că probele administrate de reclamant nu fac dovada că autorii săi erau proprietarii imobilului litigios la data naţionalizării, nefiind astfel „probe contrare” în sensul textului menţionat, de natură să răstoarne prezumţia de proprietate ce operează cu privire la imobilul litigios în favoarea lui S.R., persoana menţionată în Legea nr. 119/1948 ca fiind cea de la care s-a naţionalizat imobilul litigios.
Rezultă că, nu modul de funcţionare al prezumţiei de proprietate instituite prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 este adus în discuţie prin criticile formulate, spre a se pune o problemă de legalitate a hotărârii atacate, ci modul de apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel, care a reţinut că nu are relevanţă persoana pe numele căreia figurează naţionalizat imobilul litigios, cât timp acest imobil a fost înscris în CF la adresa din str. GC, în anul 1941, pe numele autorilor reclamantului şi nu există nicio dovadă a înstrăinării lui înainte de naţionalizare.
Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Textul instituie, aşadar, o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ce poate fi răsturnată prin probe contrare.
Prin modul în care şi-a argumentat soluţia pe aspectul dreptului de proprietate în favoarea autorilor reclamantului, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să înlăture prezumţia de proprietate instituită prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul în care textul o prevede, reţinând ca fiind probe contrare menţiunilor din actul normativ de preluare actele administrate de reclamant. Or, numai acest din urmă aspect este contestat de recurent, dar cum el vizează strict o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de legalitate, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea probelor pentru a reţine o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel pe aspectul calităţii de proprietar a imobilului litigios, cum urmăreşte în realitate recurentul.
Aşa cum s-a reţinut deja, modul de apreciere a probelor nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare, motivul reglementat în acest sens de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenţi nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului pârâtului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) acelaşi cod.
Întrucât prin soluţia dată recursului, recurentul-pârât a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii faţă de intimatul-reclamant, sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de acesta din urmă în faza procesuală a recursului. Cheltuielile de judecată suportate de intimat în recurs reprezintă onorariu de avocat în sumă de 9.000 RON, conform chitanţei de la fila 27 dosar, dar acesta va fi redus, în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la jumătate, respectiv la suma de 4.500 RON, apreciindu-se că onorariul total de 9.000 RON este nejustificat de mare în raport de complexitatea redusă a pricinii şi de munca îndeplinită de avocat, în condiţiile în care recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată pe excepţia de nulitate a căii de atac, invocată din oficiu de către instanţă.
În consecinţă, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatului-reclamant suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva Deciziei nr. 901A din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor să plătească intimatului-reclamant R.A.M. 4.500 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 6889/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... | ICCJ. Decizia nr. 6858/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
