ICCJ. Decizia nr. 6858/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6858/2012
Dosar nr. 41055/3/2008
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 februarie 2008 la Judecătoria Sector 1 - Bucureşti, reclamanta P.O.S.A.P.P. - Herăstrău a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Sector 1 prin Primar şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi a solicitat să se constate că este proprietara următoarelor imobile: curtea bisericii în suprafaţă de 4.705 mp, situată în Bucureşti, cimitirul parohial în suprafaţă de 15.500 mp, situat în Bucureşti, dobândite prin prescripţie achizitivă de 30 de ani, biserica lăcaş de cult construită în anul 1887, cancelaria parohială din curtea bisericii, casa groparilor şi 2 clopotniţe dobândite prin accesiune.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că locuitorii fostului Cartier Herăstrău au colectat fondurile necesare construirii unei Bisericii Ortodoxe, dintre aceste aceştia remarcându-se I.A. care a donat terenul în suprafaţă de 4.705 mp, iar ulterior pe teren au fost edificate cancelaria parohială, clopotniţa şi un monument al eroilor după Primul Război Mondial.
A mai arătat reclamanta, că în curtea bisericii există un vechi cimitir unde au fost înmormântaţi ctitorii bisericii şi donatorii, iar în aceeaşi perioadă a fost dobândit şi terenul din str. E.C. în suprafaţă de 15.500 mp.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâţi a Consiliului local sector 1 şi Consiliul general al municipiului Bucureşti.
Pârâtul Consiliul local sector 1 a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi totodată a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Pârâta Primăria sector 1 a formulat în cauza întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Prin Sentinţa civilă nr. 11021 din 19 septembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 1 - Bucureşti, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 8 decembrie 2008, reclamanta a învederat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâţi Sectorul 1 Bucureşti, prin primar, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
La termenul de judecată din data de 7 decembrie 2009, reclamanta a arătat că renunţă la judecată faţă de pârâţii Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul local sector 1 şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, astfel că în cauză au rămas în calitate de pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 848 din 19 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta P.O.S.A.P.P., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 4.700 mp, situat în Bucureşti şi de 17.306 mp, situat în Bucureşti, (fostă Moeciu) nr. 2, sector 1, reprezentând curtea bisericii şi cimitirul parohial, şi prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate, respectiv biserica lăcaş de cult, cancelaria parohială din curtea bisericii, casa groparilor din cimitir şi cele 2 clopotniţe.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dobândit iniţial terenul pe care s-a construit biserica în anul 1886, prin donaţia efectuată de numitul A., în aceeaşi perioadă fiind dobândit şi terenul având destinaţia de cimitir parohial, în curtea bisericii edificându-se, în afara de lăcaşul de cult, cancelaria parohială şi o clopotniţă, iar în cimitir casa de serviciu a groparilor şi o altă clopotniţă metalică.
Din procesul-verbal întocmit la data de 13 noiembrie 1941 de către Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, a rezultat că reclamanta stăpâneşte un teren de 4.418 mp, şi o biserică, fiind dobândite prin împroprietărire, iar conform procesului-verbal din 1 octombrie 1941 întocmit de P.M.B., s-a constatat existenţa bisericii pe un teren de circa 7.000 mp, din care 400 mp, suprafaţă clădită şi 8 ha teren arabil în satul Pipera, dobândite prin Legea de împroprietărire din 1864.
Tribunalul a mai reţinut, pe baza înscrisurilor existente la dosar, că în privinţa imobilelor în litigiu reclamanta figurează cu rol fiscal, fiind înregistrată în acest sens la Administraţia Financiară sector 1 că aceasta a exercitat o posesie utilă în privinţa bunurilor imobile referitor la care solicită a se constata intervenită prescripţia achizitivă, fiind îndeplinite în speţă cerinţele impuse de art. 1847 C. civ. şi că pârâţii nu au administrat în cauză vreo probă prin intermediul căreia să combată susţinerile reclamantei în sensul că nu a fost tulburată de nimeni în decursul timpului în ceea ce priveşte exercitarea posesiei referitoare la bunurile specificate în acţiune, pe care le stăpâneşte ca un adevărat proprietar.
Uzucapiunea reglementată de prevederile art. 1890 C. civ. reprezintă un mod original de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil şi totodată o sancţiune îndreptată împotriva proprietarului nediligent care a lăsat ca bunul său să fie posedat vreme îndelungată de către o altă persoană.
În cauză, s-a probat de către reclamantă şi faptul că posesia continuă şi netulburată s-a exercitat cu privire la imobilele în litigiu timp de peste 30 de ani, aceasta fiind cunoscută astfel ca adevăratul proprietar al acestor bunuri.
Date fiind considerentele expuse, întrucât în speţă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1890 C. civ., atât în ceea ce priveşte posesia care este neafectată de vicii, cât şi referitor la durata acestei posesii utile care depăşeşte 30 de ani, tribunalul a dispus admiterea acţiunii urmând a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 4.700 mp, situat în Bucureşti şi de 17.306 mp, situat în Bucureşti reprezentând curtea bisericii şi cimitirul parohial.
În privinţa capătului de cerere referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 492 C. civ., care stabilesc că orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, că sunt ale lui până ce se dovedeşte contrariu, iar în speţă sunt îndeplinite cerinţele textul de lege menţionat, de vreme ce se impune dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă în privinţa terenurilor pe care sunt edificate biserica lăcaş de cult, cancelaria parohială, casa groparilor din cimitir şi cele 2 clopotniţe.
Tribunalul a respins ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de cei doi pârâţi, de altfel singurii în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei, câtă vreme suprafeţele de teren identificate prin expertiza topo nu au fost revendicate de vreo persoană fizică ori juridică în conformitate cu actele normative în vigoare, astfel că şi în ipoteza în care s-ar considera că ne aflăm în prezenţa unor bunuri fără stăpân, calitatea de pârât în litigiul având ca obiect constatarea uzucapiunii ar reveni statului ce este reprezentat în proces de Municipiul Bucureşti şi respectiv Ministerul de Finanţe, în raport de prevederile Legii nr. 455/2006 şi art. 85 din Legea nr. 36/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 25A din 26 ianuarie 2012, a respinse ambele apeluri formulate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Ambii apelanţi au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a acestora în cauză, precum şi din punct de vedere al neîndeplinirii cerinţelor legale pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate a asupra terenului prin uzucapiune şi, respectiv, asupra construcţiilor prin accesiune.
Având în vedere că, în esenţă, criticile sunt similare în ambele apeluri, Curtea a răspuns acestora prin considerente comune, punctând analiza chestiunilor care se regăsesc numai într-una din căile de atac cu care a fost învestită, potrivit celor ce urmează:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, s-a pornit în examinarea acestei chestiuni de la dispoziţiile articolul unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, potrivit cărora "acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate", ceea ce permite a se trage concluzia că sfera persoanelor cărora li se recunoaşte legitimitate procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.
Pornind de la specificul acţiunii formulate de reclamantă şi anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului reprezentat de curtea bisericii, precum şi asupra cimitirului parohial, cât şi asupra construcţiilor existente în curtea bisericii, în temeiul accesiunii, Curtea a reţinut faptul că uzucapiunea este concepută de codul civil ca fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, acţionând ca o sancţiune faţă de adevăratul proprietar, care, dând dovadă de lipsa de diligentă, a permis ca bunul său să fie folosit timp îndelungat de o altă persoană, astfel că acţiunea având acest obiect trebuie formulată în contradictoriu cu adevăratul proprietar sau succesorii săi în drepturi.
În ceea ce priveşte constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcţii prin accesiune, calitatea procesuală pasivă poate aparţine în asemenea situaţii fostului proprietar al terenului, care ar putea invoca faptul că este cel care a edificat-o şi, implicit, calitatea de proprietar asupra acesteia. În acest sens, s-a avut în vedere, pornind de la dispoziţiile art. 488 C. civ., faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important. În temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui lucru dă drept asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietăţii asupra acestui din urmă bun.
Dispoziţiile art. 1169 C. civ., şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., sunt aplicabile inclusiv în materia acţiunilor în constatarea intervenirii uzucapiunii şi, respectiv, accesiunii, sarcina probei dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului.
Examinând materialul probator administrat în cauză, în cele două faze procesuale, Curtea a reţinut că nu există nicio dovadă în sensul că dreptului de proprietate asupra terenului, pe care P.O.S.A.P.P. îl reclamă, ar aparţine unei persoane fizice sau juridice.
În condiţiile în care nu se face dovada unui titlu de preluare a terenurilor în proprietatea statului şi având în vedere că nici din evidenţele oficiale ale autorităţilor publice, cu competenţă în domeniu, nu a fost identificat un proprietar al terenului în litigiu, s-a reţinut că nu se poate imputa reclamantei lipsa de diligentă în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce îi revin, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă.
A pretinde reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către aceasta din anul 1877, şi, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
S-a conchis, că, având în vedere că din evidenţele oficiale existente cu privire la terenul ce face obiectul prezentei cauze nu rezultă existenţa unui subiect de drept privat, în calitate de titular al dreptului de proprietate, iar, prin raportare la prevederile art. 646 C. civ., terenul în litigiu apare ca un bun fără stăpân preluat ca atare de către stat, nu se impune constatarea acestei situaţii printr-un act emis de vreo autoritate, în condiţiile în care intrarea imobilului în proprietatea statului nu este rezultatul unei succesiuni vacante, înlăturându-se astfel criticile referitoare la condiţiile în care se constată vacanţă succesorală şi persoana juridică în patrimoniul căreia ar intra dreptul de proprietate dobândit astfel.
Curtea a mai reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparţine domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.
În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, s-a apreciat că se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, şi anume interesul naţional sau local al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ.
Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19 - 20 din Legea nr. 213/1998 şi, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, s-a reţinut că este dificil de stabilit dacă bunurile aparţinând cultelor religioase vor fi considerate de interes naţional sau local, în funcţie de constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică. Aceasta a constituit raţiunea pentru care, prin articolul unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, s-a prevăzut că: "Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate", ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, Curtea a pornit în analiza sa de la faptul că reclamanta a înţeles să se prevaleze de uzucapiunea de lungă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, care, aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor legale care o reglementează, operează în absenţa unui just titlu, independent de buna credinţă a celui care stăpâneşte bunul, ci doar prin faptul posesiei utile, exercitată pe toată durată termenului de prescripţie achizitivă.
Faţă de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că s-a dovedit în cauză elementul material al posesiei şi că reclamanta a probat posesia exercitată începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.
Intenţia de a stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta ca proprietar este demonstrată şi de faptul că şi-a asumat această calitate în faţa Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la 13 noiembrie 1940, precum şi de faptul că a participat la întocmirea evidenţei bunurilor cu valoare istorică, artistică şi documentară, aşa cum rezultă din fişa de inventar (dosar fond). Faptul stăpânirii terenului sub nume de proprietar rezultă şi din concesionarea locurilor de veci din cimitir pe toată durata termenului de prescripţie achizitivă, aşa cum reiese din contractele de concesiune depuse de reclamantă în dosarul de apel, precum şi din faptul că reclamanta figurează în evidenţele autorităţilor drept titular de rol fiscal atât pentru terenul aferent curţii bisericii, cât şi pentru cel reprezentat de cimitir, ceea ce semnifică o afirmare faţă de terţi a calităţii de proprietar pe care şi-o asumă aceasta.
În raport de cele expuse, reţinând că exercitarea posesiei asupra terenurilor s-a realizat timp de 30 de ani, precum şi faptul că sunt îndeplinite condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că aceasta nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuităţii, violenţei, clandestinităţii şi echivocului, Curtea a considerat că în mod corect tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, admiţând-o în temeiul art. 1837 C. civ.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 492 C. civ., "orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră". Acest text de lege instituie o prezumţie legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcţie edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu şi pe cheltuiala sa.
Astfel cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că pe suprafaţa de teren în litigiu reclamanta a edificat mai multe construcţii şi că, referitor la acesta, devin incidente dispoziţiile art. 492 C. civ.
Având în vedere că prezumţia de proprietate asupra construcţiilor respective în favoarea reclamantei nu a fost răsturnată în cauză prin dovada contrară, s-a apreciat că în mod temeinic tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit potrivit art. 482 C. civ., care prevede că proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta, şi dreptul de proprietate asupra acestor construcţii edificate pe teren.
Prin apelul formulat de Municipiul Bucureşti, s-a invocat faptul că respectivele construcţii asupra cărora reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune au fost edificate fără obţinerea autorizaţiei şi avizelor prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la momentul construirii.
Curtea a apreciat că acest aspect nu este relevant faţă de obiectul acţiunii introductive, în condiţiile în care lipsa unei astfel de documentaţii nu este de natură să impieteze asupra recunoaşterii dreptului de proprietate asupra clădirilor situate în curtea bisericii din moment ce sunt îndeplinite celelalte cerinţe legale, şi că din această perspectivă nu se poate considera că ar avea calitate procesuală pasivă în cauză primăria de sector, în considerarea faptului că este autoritatea publică competentă să elibereze autorizaţiile de construcţie. Obţinerea unei astfel de autorizaţii constituie o cerinţă legală, de ordin administrativ, a cărei nerespectare atrage sancţiunile prevăzute de lege, dar nu are un efect direct privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor prin accesiune, deoarece nu constituie o condiţie pentru această modalitatea de dobândire.
Sub un alt aspect, pus în discuţie de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a mai reţinut că imobilele în litigiu nu au făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislaţia românească prin Constituţia României din anul 1991.
Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ", creează un regim juridic preferenţial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8 - 9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea statului. De asemenea, Constituţia din 1952, ca şi cea din 1965 se refereau în art. 5 - 9, respectiv art. 6 - 9, la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă.
De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948 - 1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunurile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul pârât a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond, cât şi cea de apel au respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu s-au depus suficiente probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului.
Uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permiţând ca acesta să intre în posesia altei persoane.
Cu actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenţei la domeniul privat al Statului a imobilelor în litigiu, cu atât mai mult cu cât este de principiu că într-o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive are calitate procesuală pasivă numai proprietarul nediligent.
În speţa de faţă, calitatea procesuală pasivă nu aparţine statului, întrucât simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că aceasta succesiune este vacantă, de vreme ce, în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanţă succesorală, care, într-adevăr, nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, cu consecinţa că statul ar dobândi moştenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului.
Or, în lipsa unui certificat de succesiune vacantă emis pe numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care să ateste calitatea acestuia de moştenitor, prezenta acţiune în constatarea dreptului de proprietate al reclamantei ca efect al uzucapiunii nu poate fi formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acesta nu are calitate de proprietar.
S-a conchis, că, în speţă, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, întrucât nu s-a probat legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.
Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor edificate pe teren, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991, întrucât o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unităţii administrativ teritoriale pe raza căreia se afla construcţiile, care, prin reprezentanţii săi, aplică sancţiuni contravenţionale pentru efectuarea de lucrări de construcţii fără autorizaţie de construire şi dispune măsuri de desfiinţare a lucrărilor executate în aceste condiţii, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
S-a mai arătat, că, faţă de dispoziţiile art. 488, 489, 490 şi 492 C. civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, în speţa de faţă, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este justificată atât timp cât proprietarul terenului dobândeşte, prin efectul accesiunii imobiliare şi dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acesta, iar pârâtul se află într-o situaţie de excepţie în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţa de către Ministerul Finanţelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate privată se află imobilele în cauză.
În subsidiar, în situaţia în care se va trece peste aceste excepţii, s-a arătat că, pe fond, în mod greşit, instanţa a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 C. civ., întrucât în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziţii legale este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil şi să fie susceptibil de a fi uzucapat, însă, anterior consacrării legale a proprietăţii private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparţinând statului şi unităţilor administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, astfel că nu se poate opune o posesie utilă statului cel puţin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă, iar Constituţiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincţie între domeniul public şi cel privat al statului.
S-a conchis, că, având în vedere faptul că terenul în litigiu a intrat în domeniul public al statului şi că toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, prezumţia de proprietate, ca efect al posesiei, nu poate opera în favoarea reclamatei.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 455/2006, s-au stabilit măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, ceea ce a dat posibilitatea reclamantei de a solicita în justiţie să se constate dobândirea dreptului său de proprietate prin uzucapiune asupra terenurilor în litigiu, aceasta fiind o lege specială faţă de dreptul comun reprezentat de dispoziţiile C. civ. în materia uzucapiune.
În alin. (2) al articolului unic din această lege, se dispune că acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluţionează în contradictoriu cu autorităţile interesate.
Cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a constatat că nu există nicio dovadă în sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care reclamanta P.O.S.A.P.P. le reclamă ar fi aparţinut sau ar aparţine unei persoane fizice sau juridice.
În această situaţie, se constată că, prin raportare la prevederile art. 646 C. civ., terenurile în litigiu apar ca bun fără stăpân, preluate ca atare de către stat şi nu în baza unei succesiuni vacante, ceea ce nu impune constatarea acestei situaţii printr-un act emis de vreo autoritate.
Cu privire la apartenenţa imobilelor în litigiu la domeniul public sau privat al statului, se constată că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, în lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, şi anume interesul naţional sau local al acestor bunuri, şi, cum nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public şi privat al statului, corect a reţinut instanţa de apel că terenurile în litigiu au făcut parte din domeniul privat al statului, concept reintrodus în legislaţia românească prin Constituţia din anul 1991.
În ceea ce priveşte proprietatea statului, în perioada 1948 - 1989, se constată că acesta era supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, întrucât legislaţia existentă în această perioadă nu cunoştea conceptul de proprietate publică.
Prin urmare, se constată că legal a reţinut instanţa de apel că, în raport de prevederile alin. (2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitatea procesuală pasivă ca efect al legii, în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât acesta este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat o persoană fizică sau juridică în calitate de proprietar al acestora.
Susţinerile pârâtului potrivit cărora nu are calitate procesuală pasivă şi din perspectiva Legii nr. 50/1991 sunt nefondate, deoarece această lege este o lege specială care reglementează disciplina în construcţii şi nu cuprinde dispoziţii referitoare la uzucapiune.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârât în sensul că în speţă este reprezentat de Municipiul Bucureşti, ca unitate administrativ teritorială în a cărei proprietate se află imobilele construcţii şi nu de Ministerul Finanţelor Publice, se constată că este nefondată, câtă vreme prima instanţă a reţinut că pârâtul este reprezentat în cauză de Municipiul Bucureşti şi de Ministerul de Finanţe, în raport de prevederile Legilor nr. 455/2006 şi nr. 36/1995.
Criticile formulate de pârât în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1847 C. civ., se constată că sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., "Ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
Prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi Decretul-Lege nr. 9/1989 posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
De aceea, faţă de cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, se constată că nu poate fi reţinut că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 1890 C. civ., întrucât reclamanta nu ar fi exercitat o posesie utilă şi neviciată asupra terenurilor în litigiu o perioadă de peste 30 de ani, aşa cum susţine pârâtul.
Dimpotrivă, reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, asupra terenurilor în litigiu, în condiţiile art. 1847 C. civ., o perioadă de peste 30 de ani, astfel că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin prescripţie achizitivă, potrivit art. 1890 C. civ., iar, faţă de prevederile art. 482 şi 492 C. civ., se constată că a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară, construcţiile edificate pe terenurile în litigiu.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 25A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6880/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6852/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
