ICCJ. Decizia nr. 6776/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6776/2012
Dosar nr. 2658/97/2007
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-catolică) S.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română S.J. să fie obligată pârâta la retrocedarea imobilelor biserică şi cimitir, identificat în CF nr. C1., S.J., nr. T1. şi grădină intravilan, loc casă şi casă parohială, identificată în CF nr. C2. S.J., nr. T2., T3. şi T4.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei al preotului S.S. şi excepţia inadmisibilităţii, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că imobilele cimitir, casă parohială, loc de casă şi grădină nu sunt lăcaşuri de cult şi pot face obiectul restituirii în temeiul unui act normativ special. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 326/2009, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Hunedoara a respins excepţiile invocate de pârâtă, iar pe fond a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei, imobilele înscrise în CF nr. C1. S.J., nr. T1. (biserică şi cimitir) şi CF nr. C2. S.J., nr. T2., T3. şi T4. (grădină intravilan, loc de casă şi grădină intravilan), a respins capătul de acţiune cu privire la revendicarea casei parohiale edificată pe imobilul evidenţiat în CF nr. C2. S.J., nr. top. T3. şi a obligat pârâta la plata sumei de 650 RON, cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de ambele părţi, prin decizia nr. 144 din 23 septembrie 2011, a admis calea devolutivă de atac exercitată de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
Totodată a înlăturat şi dispoziţiile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei şi a fost respins apelul declarat de reclamantă pentru considerentele ce urmează:
Criticile aduse de pârâtă cu privire la nelegala constituirea cadrului procesual şi la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active sunt nefondate.
Din extrasul funciar depus în copie la dosar fond rezultă că asupra imobilului înscris în CF nr. C2. S.J., nr. T2., T3., T4., proprietar tabular este Biserica Ortodoxă Română, în cotă de 1/1 părţi. Numita S.C.M. deţine o cotă de proprietate din imobilul înscris în aceeaşi CF, cu nr. T5., imobil care nu face obiectul acţiunii de faţă, astfel că nu se impunea chemarea în judecată a acesteia.
În ce priveşte calitatea procesuală a reclamantei, Curtea a constatat că reclamanta susţine că are calitate procesuală activă întrucât a fost intabulată în CF până în 1968, iar în opinia sa nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar. Aşadar, câtă vreme există identitate între reclamantă şi proprietarul întabulat în CF, nu se poate reţine că reclamanta nu justifică legitimare procesuală. Aspectele invocate de pârâtă cu privire la dovada calităţii de proprietar vizează chestiuni care privesc temeinicia acţiunii, iar nu legitimarea procesuală a acesteia.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat următoarele:
Cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Acţiunea în revendicare reglementată de acest text legal este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esenţa acţiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-şi reapropia bunul
În speţă, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea existenţei cultului Greco-catolic. Singura parte care reuşeşte să facă dovada proprietăţii este doar pârâta care, potrivit extraselor de CF, în 1968 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având şi posesia lor.
Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi al Decretului nr. 358/1948, iar la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ. Decretul nr. 177/1948 a consacrat în mod expres, prin art. 37, strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioşilor acelui cult trec la alt cult. Aşa s-a întâmplat în cauza de faţă, majoritatea credincioşilor greco-catolici trecând la cultul ortodox, iar, în acelaşi timp, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, a operat şi transferul patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe.
În cauză reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar şi nu are nici posesia imobilelor. În sistem de CF, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în CF, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat a rezultat că pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în 1968, prin încheierea nr. 689/1968, în baza Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1984. Titlul acesteia nu a fost atacat, astfel că el este valabil şi produce efecte juridice. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acţiunea, bunurile deţinute şi preluate prin actul normativ menţionat.
Instanţa de fond a considerat în mod greşit că odată cu abrogarea Decretului nr. 358/1948, titlul de proprietate invocat de către pârâtă şi-a încetat efectul constitutiv de drepturi conferit prin notarea din 1968. Abrogarea unui act normativ are efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse efecte produse pe durata cât actul a fost în vigoare. Acest principiu este expres prevăzut prin art. 1 C. civ., conform căruia legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă, aşa încât actul normativ de abrogare nu are nicio putere asupra drepturilor dobândite anterior, în temeiul actului abrogat.
Împrejurarea că ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, Decretele nr. 177/1948 şi nr. 358/1948 au fost considerate abuzive şi au fost abrogate nu este de natură să golească de conţinut raporturile şi actele juridice născute sub imperiul acestor acte normative, atâta timp cât au fost încheiate cu respectarea prevederilor decretelor menţionate.
Abrogarea Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948 şi recunoaşterea Bisericii Greco-catolice nu au ca efect direct, ipso lege, retransmiterea şi redobândirea dreptului de proprietate de către reclamanţi, fără nicio formalitate. Nu s-a admis nici teza că, efect imediat al abrogării acestor decrete şi al recunoaşterii Bisericii Greco-catolice, de jure, bunul revendicat nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamanţilor. În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile civile nr. 1477/2004, 6008/2004, 4315/2007, 3788/2008, decizia civilă pronunţată de instanţa supremă în Dosar nr. 1927/107/2006).
Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun nu este fondată, astfel că sub acest aspect, apelul pârâtei este întemeiat.
Sub un alt aspect, s-a observat că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în CF nr. C1. S.J., nr. T1. Regimul juridic al lăcaşelor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).
Potrivit art. 2 din acest act normativ, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).
Legiuitorul a reglementat în mod distinct situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, prevăzând prin art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menţionat, situaţia juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, care va ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun [art. 3 alin. (2)].
Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege nr. 126/1990, rezultă că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între două situaţii diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea lăcaşurilor de cult.
Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.
Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparţinut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să ţină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din Decret, cât şi instanţa de judecată, dacă părţile ajung să apeleze la acţiunea în justiţie, conform art. 3 alin. (2) din Decret. Cu privire la această problemă de drept, Înalta Curte a statuat prin decizia civilă nr. 4315/2007 că a da o altă interpretare dispoziţiilor din Decretul-lege nr. 126/1990, ar putea aduce atingere unui drept fundamental al majorităţii credincioşilor, acela potrivit căruia lăcaşul de cult are un regim juridic special, revenind de drept majorităţii credincioşilor din parohie.
Raţionamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorinţa credincioşilor, porneşte de la realităţile socio-istorice din prezent şi are în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioşilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă parte, apartenenţa religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.
După recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-catolice, majoritatea credincioşilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform informaţiilor transmise de Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, în 2002 ponderea cetăţenilor din localitatea S.J. de cult ortodox este de 78,715% (344 persoane din totalul de 437), iar a celor greco-catolici este de 15,33% (67 persoane din totalul de 437).
Chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor sunt ortodocşi şi nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de foşti credincioşi greco-catolici.
Pornind de la aceste realităţi sociale şi istorice, a ignora voinţa credincioşilor şi raportul dintre credincioşii ortodocşi, majoritari, şi cei greco-catolici, cu o pondere mai puţin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. C.E.D.O. a susţinut în permanenţă că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice şi că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate. Ori restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-catolice fără respectarea condiţiei impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.
Introducerea alin.ui 2 al art. 3 din Decret, care reglementează dreptul părţilor de a apela la acţiunea în justiţie, nu este de natură a înlătura condiţia respectării dorinţei majorităţii credincioşilor, raţiunile acestei cerinţe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiţie şi la un proces echitabil, în condiţiile în care instanţele din România apreciau ca inadmisibile asemenea cereri, câtă vreme comisia mixtă nu a ajuns la niciun rezultat, cum este cazul în speţă,
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că, în ce priveşte lăcaşul de cult, deşi acţiunea introductivă se întemeiază pe dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în vedere obiectul acesteia, nu se pot ignora dispoziţiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel că şi sub acest aspect, apelul pârâtei este fondat.
Cu privire la celorlalte imobile care fac obiectul acţiunii (cimitir, înscris în CF nr. C1. S.J., grădină intravilan şi loc de casă, înscrise în CF nr. C2. S.J.), Curtea a constatată că regimul juridic şi condiţiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din această ordonanţă, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei O.U.G.
Prin dispoziţiile sale, O.U.G. nr. 94/2000 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naţionalizate ce au aparţinut cultelor religioase şi a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidenţa sa.
Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparţinut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepţia bisericii), şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general faţă de O.U.G. nr. 94/2000, dispoziţiile C. civ. nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000.
O astfel de interpretare rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
Câtă vreme restituirea imobilelor care fac obiectul prezentei acţiuni (cu excepţia lăcaşului de cult), intră sub incidenţa unei reglementări speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, instituind atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Aşadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Ca urmare, O.U.G. nr. 94/2000 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât cuprinde dispoziţii procedurale care reglementează controlul judecătoresc al deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, asigurându-se astfel accesul deplin şi liber la justiţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acelaşi sens este şi practica instanţei supreme (dec. civ. nr. 4267/2009, dec. civ. nr. 1477/2004).
Cu privire la concursul dintre legea specială şi legea generală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, date în recurs în interesul legii, în sensul aplicării legii speciale şi a respectării regulii electa una via şi a securităţii raporturilor juridice, considerentele şi principiile enunţate în cele două decizii sunt pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă.
Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că şi sub acest aspect, apelul pârâtei este fondat.
În privinţa dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 489/2006, invocate de asemenea ca temei al acţiunii, Curtea a constatat că aceste prevederi nu sunt aplicabile în speţă. Art. 27 alin. (1) din legea menţionată prevede, cu titlu de principiu, dreptul cultelor recunoscute şi unităţilor lor de cult de a avea şi de a dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile. Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează asupra caracterului insesizabil şi imprescriptibil al bunurilor sacre, iar ultimul alineat stabileşte că aceste caractere nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940 - 1989, precum şi a celor preluate fără titlu. Ca urmare, aceste prevederi nu vizează restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, ci cuprind dispoziţii cu caracter general, astfel că nu pot constitui temei al revendicării imobilelor în litigiu.
În ce priveşte apelul reclamantei, Curtea a reţinut următoarele:
Imobilul revendicat de reclamantă ca fiind „casă parohială” apare înscris în CF nr. C1. nr. T3., loc de casă, respectiv teren intravilan, în suprafaţă de 1756 mp. Aşadar, la data preluării imobilului de la reclamantă, aceasta nu deţinea în proprietate, conform menţiunilor din CF, nicio casă parohială. Dimpotrivă, din probele testimoniale rezultă că aceasta a fost edificată după preluarea imobilului de la reclamantă.
Chiar dacă s-ar admite că imobilul „casă parohială” a fost preluat de la reclamantă, pentru considerentele expuse în cele ce preced, Curtea constată, pe de-o parte, că nu sunt îndeplinite cerinţele unei revendicări întemeiate de art. 480 C. civ., iar pe de altă parte că nu se pot ignora dispoziţiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.
Susţinerile apelantei-reclamante cu privire la caracterul accesoriu al casei parohiale şi la dobândirea prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei de către reclamantă nu pot face obiectul unei analize în apel, deoarece reclamanta nu a investit instanţa de fond cu un asemenea petit. Efectul devolutiv al apelului este limitat, potrivit art. 294 C. proc. civ., de obiectul cererii de chemare în judecată, în calea de atac neputându-se schimba cadrul procesual şi neputând fi primite cereri noi.
În ce priveşte criticile apelantei-reclamante privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., Curtea le-a apreciat ca nefondate pentru următoarele considerente:
Pentru ca dispoziţiile din Protocol să fie aplicabile, reclamanta ar trebui să facă dovada că se bucură de un „bun actual” în sensul Convenţiei. Prin mecanismul creat, Convenţia Europeană aduce protecţie doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Deci speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul de la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma acesteia
În acest sens Curtea Europeană a statuat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual” în înţelesul Convenţiei chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu şi alţii contra României, parag. 140, 143, 144).
În speţă, reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri definitive şi executorii prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar al imobilelor în litigiu. Dimpotrivă, pârâta este întabulată din 1968, în temeiul Decretelor nr. 177/1948 şi 358/1948, în vigoare la data dobândirii imobilelor, şi îşi exercită atributele specifice dreptului de proprietate de peste 40 de ani. În aceste condiţii, reclamanta nu deţine un bun în sensul convenţiei, astfel că nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 645 C. civ., Decretele nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, Decretul-lege nr. 9/1989, art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., art. 29 alin. (3) din Constituţia României, Decretul-lege nr. 126/1990, art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 182/2005, art. 480 C. civ., Legea nr. 489/2006, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.
În susţinerea criticilor formulate se arată, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 645 C. civ. atunci când a considerat că „dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi Decretului nr. 358/1948, iar, la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ. ".
Prin această motivare, instanţa de apel s-a referit la lege ca mod de dobândire a proprietăţii, incluzând în această categorie Decretele nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, nu reprezintă legi, ci acte emise de către Ministerul Cultelor în executarea legilor, deoarece nu au fost emise de Marea Adunare Naţională.
Dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 au fost greşit aplicate atunci când s-a considerat că aceste dispoziţii au consacrat strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioşilor acelui cult trec la alt cult.
Intimata - pârâtă nu se poate prevala în cauză de dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 (act normativ abrogat de Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor) în absenţa hotărârii judecătoreşti cerută de prevederile alin. (4) al art. 37 din actul normativ menţionat.
Alin. 4 alin. art. 37 din Decretul nr. 177/ 1948 prevede o procedură specială judecătorească pentru întabularea dreptului de proprietate, procedură despre care nu se face nici o menţiune în CF nr. C1. S.J., de unde rezultă că lăcaşul de cult înscris în această CF nr. T1., s-a făcut fără titlu.
Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care întabularea dreptului de proprietate al intimatei - pârâte în CF nr. C1. S.S., prin încheierea nr. 689 din 26 noiembrie 1968, nu s-a făcut în baza hotărârii irevocabile a judecătoriei populare a locului, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile acestui articol atunci când a considerat că transferul dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult aparţinând recurentei ar fi operat „ ope legis”.
Şi dispoziţiile Decretului - Lege nr. 9/ 1989 au fost aplicate greşit atunci când s-a apreciat că abrogarea unui act normativ are efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse efecte produse pe durata cât actul a fost în vigoare deoarece, prin Decretul Lege nr. 9/ 1989 s-au abrogat mai multe acte normative edictate de regimul comunist, printre care s-a aflat şi Decretul nr. 358/ 1948, care prin caracterul lor discriminator şi nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state.
În cazul în care s-ar considera ca fiind valabil titlul de proprietate al intimatei - pârâte asupra bisericii greco - catolice ar însemna să fie aprobate şi perpetuate practicile şi măsurile abuzive comuniste, iar pe de altă parte s-ar goli de conţinut actele cu caracter reparator adoptate faţă de cultul recurentei, acestea rămânând doar simple dispoziţii cu caracter declarativ.
Potrivit art. 29 din Constituţie, „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii, fiind autonome faţă de stat” .
Dispoziţiile Decretului nr. 358/ 1948 erau contrare Constituţiei Republicii Populare Române în vigoare de la data de 13 aprilie 1948, care garanta prin art. 27 libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat, dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
Prin emiterea Decretului-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Decretul nr. 358/ 1948 şi-a încetat efectul constitutiv de drepturi, intimata-pârâtă fiind doar un detentor precar al bisericii greco - catolice, şi a terenului aferent acesteia.
Aşadar, în realitate reclamanta nu a pierdut niciun moment dreptul de proprietate asupra imobilelor.
De asemenea Decretul-lege nr. 126/ 1990 are caracter evident reparator, fiind subsecvent Decretului - lege nr. 9/1989 prin care Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică) este recunoscută în mod oficial, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să facă o interpretare sistemică şi teleologică a normelor juridice incidente în prezenta speţă şi nu o interpretare restrictivă şi evident părtinitoare în favoarea cultului ortodox, a acestor norme.
O altă critică se referă la dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938, atunci când a considerat că „persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în CF(...)".
În condiţiile în care, intimata - pârâtă nu are un titlu valabil de proprietate, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv Parohia Ortodoxă Română S.J. ar putea dobândi în mod legal acest imobil prin uzucapiune, doar dacă l-ar poseda cu bună-credinţă timp de 10 ani de la naşterea dreptului nostru de a-l revendica.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece unicul titlu valabil de proprietate este, cel întabulat în CF nr. C1. S.J. în anul 1900 de către reclamantă.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 referitoare la „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri ", atunci când a considerat că „chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor sunt ortodocşi şi nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de foşti credincioşi greco-catolici".
Instanţa de apel a confundat numărul credincioşilor cu dorinţa acestora, stabilind o prezumţie nesusţinută de absolut nicio probă.
Având în vedere că în prezent numărul credincioşilor ortodocşi este majoritar, rezultă că o astfel de aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar goli de orice conţinut caracterul reparator al acestui decret faţă de cultul greco-catolic, deoarece pe această cale toate lăcaşele de cult greco-catolice ar rămâne cultului ortodox, iar liberul acces la justiţie consacrat de alineatele 2-4 ale art. 3 din acest decret, introduse prin Legea nr. 182/ 2005 ar fii complet inutil.
Dorinţa credincioşilor se impune a fi aflată în mod legal, pe calea unui referendum organizat de organele administrative locale, care să asigure echitatea unei astfel de proceduri.
În condiţiile în care nici una din părţile în proces nu a solicitat administrarea unei astfel de probe, raportat la dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. o astfel de solicitare nu mai poale fi făcută în faţa instanţei de recurs, drept pentru care se solicită judecarea cauzei potrivit mijloacelor de probaţiune administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.
Modificarea art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 (introducerea a 3 alin. noi, subsecvente celui iniţial), arată că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun, referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor, care nu au fost niciodată titularii vreunui drept real asupra imobilului în litigiu.
Cu alte cuvinte, prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri-persoane fizice care o alcătuiesc.
Prin apariţia Legii nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, împrejurarea că o comunitate religioasă este mai mare decât cealaltă, este indiferentă pentru corecta soluţionare a acţiunii în revendicare.
Această cerinţă este unicul criteriu cerut de lege privitor la numărul credincioşilor unui cult religios pentru a fi recunoscut cu drepturi patrimoniale depline (art. 27 din Legea nr. 489/2006), numărul credincioşilor parohiilor din ţară neavând nicio relevanţă în acest sens.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. atunci când a considerat că reclamanta nu are un bun actual în sensul Convenţiei, deoarece imobilele nu au ieşit niciodată din patrimoniul cultului greco-catolic, în condiţiile în care aşa-zisul titlu de proprietate al intimatei- pârâte.
Faţă de acestea, dispoziţiile art. I din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. sunt pe deplin aplicabile în cauză, reclamanta fiind protejată de aceste reglementări care se aplică cu prioritate în cazul în care intră în conflict cu normele dreptului intern, faţă de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României republicată.
Prin art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/ 2005, s -a reglementat procedura de restituire de către Biserica Ortodoxă Română a lăcaşurilor de cult ce au fost preluate de aceasta în urma emiterii Decretul Lege nr. 358/ 1948 şi ale Decretului nr. 177/ 1948.
Conformându-ne acestor prevederi legale, a fost convocată la dialog intimata - pârâtă pentru restituirea Bisericii greco-catolice S.J.
Întrucât intimata - pârâtă a refuzat soluţionarea pe cale amiabilă a pretenţiilor reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul Lege nr. 126/ 1990, aşa cum a fost completat de Legea nr. 182/2005 a fost promovată acţiunea în revendicare şi rectificare de cf care formează obiectul cauzei.
În concluzie, se solicită să se constate nulitatea absolută a încheierii nr. 689/26. II. 1968 şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii Decretelor nr. l77/1948 şi nr. 358/ 1948, respectiv revenirea imobilului înscris în CF nr. C1. S.J. sub nr. T1. în deplină posesie şi proprietatea reclamantei.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/19 48 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: 1) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile, cu excepţia moşiilor, în starea lor actuală şi 2) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată de reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinaţ credincioşilor din comunitatea care deţin aceste bunuri.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alin. noi, respectiv alin. (2)-(4) prin O.G. nr. 64/2004, aprobate din Legea nr. 182/2005, rezultă din expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care multe instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschidea calea acţiunii în instanţă.
De aceea, abrogarea la art. 3 a alin. conform căruia, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei acesta nu se întruneşte sau dacă nu se ajung la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, nu poate avea semnificaţia ignorării normei speciale în materie.
Altfel, învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune, lăcaşuri de cult.
O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult prin intermediul Decretului-lege nr. 177/1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţi sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate astfel cum s-a stabilit şi prin jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauza Raicu împotriva României.
Dealtfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase-deciziile Curţii Constituţionale nr. 23/1993 şi nr. 49/1995.
În cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, cu alte cuvinte în temeiul legii, chiar considerate abuzivă, imobilul în litigiu a fost întabulat pe numele Parohiei Ortodoxe S.J.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu roma Greco-Catolică, urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri - Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, iar speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
Cum abrogarea nu produce efecte retroactive şi cum prin aplicarea Decretului nr. 358/1948, în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa legală, deci a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de mai avea un patrimoniu, până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990, susţinerea recurentei în sensul că bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul său sunt vădit nefondate.
Ca atare, reclamanta a predat imobilul în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul acestuia de la momentul preluării.
De precizat că acţiunea în revendicare în speţă nu este una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială, respectiv criteriul dorinţei credincioşilor din comunitatea unităţii administrativ teritorială S.J.
Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit legea specială deoarece a asimilat noţiunea de dorinţă a credincioşilor cu numărul lor.
Argumentul nu are susţinere logică câtă vreme, după recunoaşterea oficială a Bisericii catolice, majoritatea credincioşilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox, opţiune ce valorează cu dorinţa lor de a rămâne credincioşi cultului ortodox.
Criticile privind nevalabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în CF nu schimbă cu nimic soluţia dată de instanţa de apel câtă vreme ponderea cetăţenilor din localitatea S.J. de cult ortodox este de 78,71% (344 persoane din totalul de 437), iar a celor greco-catolici este de 15,33% (67 persoane din totalul de 437), pe de o parte.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat reclamanta nu a făcut dovada existenţei în patrimoniul săi a unui „bun actual” în sensul Convenţiei, astfel cum este el definit în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., respectiv în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Drept urmare, se constată că soluţia instanţei de apel este corectă, chiar dacă în corpul deciziei apar considerente legate de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Instanţa a analizat pricina pe fondul ei atunci când a coroborat dispoziţiile de drept comun cu dispoziţiile legii speciale, statuând că reclamanta nu deţine un bun actual în sensul Convenţiei întrucât, chiar dacă s-ar constata o preluare ilegală a imobilului, aceasta nu constituie o premisă pentru restituirea acestuia în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii prin care să i se fi recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Recurenta dezvoltă şi unele considerente legate de imposibilitatea pârâtei de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului prin intermediul prescripţiei achizitive de 30 de ani, numai că un asemenea argument nu a fost avut în vedere de instanţa de apel la darea soluţiei.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, reţine că legea a fost corect aplicată, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) S.J. împotriva deciziei nr. 144 din data de 23 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6772/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6920/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
