ICCJ. Decizia nr. 6826/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6826/2012
Dosar nr. 51044/3/2010*
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 605 din 07 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Ţ.I. şi M.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor la plata către reclamante a sumei de 111.920 euro, (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. X1., situat în Bucureşti, str. B. - mezanin, sector 1; a respins cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la plata dobânzii şi a contravalorii cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuinţă, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor la 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, la data de 09 decembrie 1996, reclamanta Ţ.I. şi soţul acesteia, Ţ.M., au devenit proprietarii apartamentului nr. X1., situat în Bucureşti, str. B., mezanin.
Prin sentinţa civilă nr. 8713 din 01 iunie 2007, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererile formulate de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ţ.I. şi M.A.E., a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului, situat în Bucureşti, str. B., mezanin, ap. X1., sector 3 şi a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie.
Potrivit art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Aşadar, dispoziţia este aplicabilă şi în situaţia desfiinţării titlului chiriaşilor, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare introduse de fostul proprietar, astfel că reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulaţie a imobilului este de 111.920 euro (la data efectuării raportului de expertiză).
Tribunalul a respins cererea privind plata dobânzii şi a cheltuielilor necesare mutării, întrucât dispoziţiile legii speciale nu prevăd aceste chestiuni, valoarea de circulaţie acoperind întregul prejudiciu suferit de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, motivând că instanţa trebuia să oblige pârâtul la plata preţului de circulaţie al imobilului, a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv dobânda legală şi cheltuielile necesare mutării reclamantelor, şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care a susţinut că Statul Român este distinct de instituţia Ministerului Finanţelor Publice, astfel că Ministerul Finanţelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, iar, pe fondul cauzei, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, astfel că instanţa fondului greşit a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 742A din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele - reclamante Ţ.I. şi M.A.E. şi de către apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanţă, precizată de reclamante pentru termenul din 17 februarie 2009, are ca obiect obligarea pârâţilor să restituie reclamantei preţul de piaţă al apartamentului nr. 2, situat în str. B. şi ca temei juridic dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009.
Faţă de precizarea reclamantelor, în mod corect, instanţa fondului a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pârâtul fiind obligat să plătească preţul de piaţă al apartamentului în litigiu, în echivalent în RON la data plăţii.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, aşa cum este el statornicit în art. 129 C. proc. civ. şi judecătorul este obligat să hotărască numai asupra obiectului cererii dedus judecăţii. Odată ce reclamantele au optat pentru prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu pot să invoce ca aplicabile în cauză şi dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3)] reprezintă lege specială care derogă de la dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca efect al nulităţii actului juridic civil.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în soluţionarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata preţului actualizat, achitat conform contractului de vânzare - cumpărare nr. V1., Curtea a apreciat că instanţa fondului a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2001 - norma de drept specială în materia restituirii preţului, potrivit căreia plata sumelor reprezentând preţul actualizat, achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001, desfiinţarea unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se produce fie ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare. Or, în prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 8713 din 01 iunie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva reclamantelor.
Buna-credinţă a reclamantelor la încheierea contractului nu a fost analizată, instanţa reţinând că buna-credinţă, „singură, nu valorează un drept de proprietate”.
În plus, sumele încasate din vânzarea apartamentelor, în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu au fost însuşite de unităţile administrativ - teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte, ci s-au constituit ca venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor şi Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Rezultă astfel că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligaţia de plata a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)], cât şi Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3)] reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât, în cauză, nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca efect al nulităţii actului juridic civil.
Acest raţionament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în asemenea procese, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecaţii, în calitate de reprezentant al statului, care are răspunderea generală, în repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că Ministerul Finanţelor Publice stă în judecată drept reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziţii legale de drept comun, astfel încât norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe norma menţionată anterior.
De altfel, ca principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, şi în temeiul principilor de drept general acceptate şi al principiilor internaţionale, la care România a aderat, ca urmare a semnării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esenţiale ale cetăţenilor, printre care se află şi dreptul la proprietate privată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele M.A.E., Ţ.I., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă a imobilului, de la data producerii evicţiunii, conform expertizei administrate în cauză.
În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele M.A.E. şi Ţ.I. au arătat următoarele:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în mod greşit, au apreciat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice trebuie să plătească, ca despăgubire, suma de bani, reprezentând valoarea preţului de piaţă al imobilului de la data efectuării expertizei.
Având în vedere conţinutul normelor care reglementează evicţiunea şi faptul că Legea nr. 1/2009 dă valoare de lege specială normelor din C. civ. referitoare la evicţiune, pentru o soluţionare justă a cauzei şi pentru o cât mai cuprinzătoare dezdăunare, ar fi fost corect ca instanţele să hotărască obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de circulaţie al imobilului a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv suma de 150.180 euro, (în echivalent RON la data plăţii), ce reprezintă preţul de la data producerii evicţiunii - 26 noiembrie 2007.
Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul de a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, in ceea ce priveşte plata preţului la valoarea de piaţa a imobilului şi respingerea acţiunii, formulata in contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În dezvoltarea criticilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a arătat următoarele:
I. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă, întrucât instanţa, in mod greşit, a menţinut obligaţia Ministerului Finanţelor Publice la plata valorii de piaţa a imobilului, având în vedere că reclamantele au formulat cererea de chemare in judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, in calitate de reprezentant al Statului Roman, iar nu în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare in judecată.
În cazul in care reclamanţii au învestit instanţa cu cererea de chemare în judecată in contradictoriu cu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nicidecum in contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, instanţele de fond nu au respectat principiul disponibilităţii, nepronunţându-se doar pe ceea ce s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
II. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă, întrucât, în mod greşit, s-a respins excepţia calităţii procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerului Finanţelor Publice, motiv pentru care s-a reiterat această excepţie, pentru următoarele considerente:
În prezenta cauză, Statul Roman, prin Ministerului Finanţelor Publice, nu are legitimare procesuală, întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare şi cel care a stat in judecata in calitate de parat, şi anume Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamante, este terţ fata de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătoarelor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut in baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, in conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., dispoziţii de drept comun ce nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie speciala contrara, fiind pe deplin aplicabila intre părţile din prezentul litigiu.
În acelaşi sens, s-a susţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica in nici un fel obligarea Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, la achitarea preţului la valoarea de circulaţie a imobilului, întrucât este evident că instituţia Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice nu este identică cu cea a Ministerului Finanţelor Publice.
Un alt aspect evidenţiat de recurentul pârât s-a raportat la faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează in mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţa, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte sa fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, instanţele de fond, obligând Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de piaţă a imobilului, au încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât legiuitorul a reglementat, in mod expres şi limitativ, aceasta ipoteza, iar instanţa, prin pronunţarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
Concluzionând, recurentul a susţinut că, in prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuala pasiva nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti), nicidecum Statul Roman, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta in raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate in baza actului atacat, cat şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) in Legea nr. 10/2001.
III. Pe fondul cauzei, recurentul pârât a susţinut că, în mod greşit, instanţa a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulaţie a imobilului.
Astfel, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) trebuie interpretate, în sensul că trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţa al imobilului, fiind evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă pentru imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate in considerarea Legii nr. 112/1995, ci aceasta valoare trebuie acordata in ipoteza in care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de către art. 501, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Astfel, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevăd, ca o condiţie esenţiala pentru restituirea preţului, nu numai existenţa unei hotărâri din care să rezulte buna - credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar şi, ca la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, sa fi fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că preluarea imobilului in litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente in prezenta cauză, iar încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, având in vedere că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine, încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
IV. S-a susţinut că este criticabilă hotărârea instanţei şi in ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON, in sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecata, chiar daca va fi obligat la plata valorii de piaţă a imobilului, deoarece culpa procesuală nu ii aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, parte in contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantele, iar, in absenţa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având in vedere ca Primăria Municipiului Bucureşti a încheiat, in temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Asupra recursului exercitat de reclamante:
Singura critică adusă hotărârii instanţei de apel, în conţinutul sumar al motivelor de recurs, în care nu se precizează ce dispoziţii legale au fost greşit interpretate şi aplicate, se raportează la momentul stabilirii sumei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu ce li se cuvine reclamantelor, prin raportare la data efectuării expertizei, iar nu la momentul producerii evicţiunii - 26 noiembrie 2007, pretins de către reclamante.
Or, afirmaţiile recurentelor, conform cărora momentul de la care ar fi trebuit calculată acordarea despăgubirii este cel al admiterii acţiunii în revendicare, nu au susţinere în dispoziţiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât acest moment este stabilit de lege.
Astfel, conform art. 501 din Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
Cum, în cauză, s-a stabilit că cererea reclamantelor este guvernată de dispoziţiile legii speciale, temeiul juridic al acestei cereri constituindu-l art. 501 din Legea nr. 1/2009, nu se poate admite teza reclamantelor, conform căreia despăgubirile pentru evicţiune ar trebui acordate de la momentul admiterii acţiunii în revendicare exercitate împotriva lor, ci acestea trebuie acordate de la momentul efectuării expertizei evaluatorii în prezentul litigiu, probă dispusă în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.
Mai mult, nu se poate reţine argumentul recurentelor reclamante, în susţinerea acestui motiv de recurs, conform căruia „Legea nr. 1/2009 dă valoare de lege specială normelor din C. civ. referitoare la evicţiune”, această lege reprezentând ea însăşi o lege specială (lex specialis), derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de normele C. civ., în materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantele M.A.E., Ţ.I. urmează a fi respinse ca nefondate.
Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti:
Analizând primul motiv de recurs, prin care se critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii, întrucât reclamantele au formulat cererea de chemare in judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, in calitate de reprezentant al Statului Roman, iar nu în mod distinct, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, care a şi fost obligat în raportul juridic dedus judecăţii, instanţa apreciază că această critică nu poate fi invocată în cauză din unghiul principiului disponibilităţii, ci din cel al legitimării procesuale pasive, ce formează obiect de critică şi, implicit, de analiză în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs.
Astfel, recurentul pârât nu poate pretinde încălcarea principiului disponibilităţii, reclamantele fiind cele care stabilesc cadrul procesual, sub aspect obiectiv - al obiectului şi limitelor cererii de chemare in judecată şi sub aspect subiectiv - al persoanelor chemate în judecată, iar voinţa procesuală a reclamantelor a fost neechivoc exprimată, în sensul că pârât este Ministerul Finanţelor Publice, care reprezintă Statul Român în raporturile patrimoniale ce presupun repararea prejudiciilor particularilor în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat (a se vedea în acest sens precizarea cererii de chemare în judecată).
Analizând cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât Ministerul Finanţelor Publice, excepţia procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune reglementată de C. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât Legea nr. 10/2001, ca lege specială, stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor, a obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
Astfel, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009 [art. 50 alin. (3)], se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi cele reprezentând valoarea de circulaţie se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulităţii şi restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat preţul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Tot astfel, deşi este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preţ, de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat sau a valorii de circulaţie (a preţului de piaţă) a imobilului către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului sau admiterii acţiunii în revendicare, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de prevederile legii speciale care statuează şi cu privire la persoana juridică obligată la restituirea preţului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se critică soluţionarea fondului cauzei, respectiv admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulaţie a imobilului, instanţa apreciază că şi acesta este nefondat.
Astfel, deşi este corectă susţinerea recurentului pârât, conform căreia, şi după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) trebuie interpretate, în sensul că trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, această distincţie funcţionând, în opinia instanţei, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii in nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate, recurentul ignoră însăşi situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel cum a fost stabilită în mod corect de instanţele anterioare şi căreia i-a fost aplicată distincţia deja relevată.
Astfel, potrivit acestei situaţii de fapt, ce nu mai poate fi modificată în recurs, recurentele reclamante Ţ.I. şi M.A.E. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ce făcuse obiectul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu prin desfiinţarea acestui contract, ca urmare a aplicării sancţiunii nulităţii, ci ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor existente asupra aceluiaşi bun imobil, titlul acestora nefiind contestat prin mijloacele juridice şi în termenele legale, astfel încât acesta a fost supus operaţiunii comparării de titluri ca un titlu valabil.
În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006), pentru a demonstra că se operează cu această distincţie, existenţa sau nu a unui „bun” actual, în analizarea privării de proprietate şi a despăgubirilor ce trebuie să însoţească o asemenea măsură, jurisprudenţa formând împreună cu dispoziţiile convenţionale un bloc de convenţionalitate, ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor.
Astfel, în speţa dedusă judecăţii, contrar susţinerilor pârâtului, urmează a se constata că titlul de proprietate al reclamantelor nu a fost desfiinţat, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză ce ar fi antrenat obligarea pârâtului numai la restituirea preţului reactualizat, ca o consecinţă a aplicării regulilor care guvernează efectele nulităţii contractelor şi a restituirii prestaţiilor, ci reclamantele au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului imobil, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, în operaţiunea comparării titlurilor, considerându-se că titlul fostului proprietar este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, iar cel al reclamantelor provine de la stat, care nu era adevăratul proprietar, ceea ce antrenează posibilitatea pentru reclamante de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, întrucât reclamantele sunt în posesia unui titlu neanulat, valabil, consolidat prin neexercitarea unei acţiuni în nulitate în termenul legal, deci, a unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar privarea de proprietate trebuie să fie însoţită de o despăgubire proporţională acestei măsuri, care, în litigiu, corespunde valorii de piaţă a bunului în litigiu.
Este, de asemenea, nefondat şi motivul de recurs prin care se critică obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În acest sens, culpa procesuală este determinată de atitudinea părţii pe parcursul procesului.
În sarcina pârâtului, căruia i s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fiind obligat în raportul juridic dedus judecăţii, nu s-ar fi putut reţine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată, dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantelor, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reţine îndeplinirea acestor dispoziţii legale, câtă vreme, chiar şi în recurs, acesta contestă dreptul reclamantelor la plata sumelor în cauză.
Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 742A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele M.A.E., Ţ.I. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 742A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6852/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... | ICCJ. Decizia nr. 6819/2012. Civil → |
|---|
