ICCJ. Decizia nr. 6889/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare, revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6889/2012
Dosar nr. 1206/2/2011
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16 noiembrie 2006, sub nr. 39634/3/2006, reclamanţii G.I., H.T. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, formulând contestaţie împotriva refuzului pârâtului de a soluţiona notificarea nr. N1. înregistrată sub nr. N1. din 22 iunie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, B-dul. A., sector 1, solicitând tribunalului să constate ca imobilul situat la adresa sus menţionată, proprietatea autorului acestora H.D.M., a fost preluat de stat in mod abuziv şi deţinut fără titlu, să se constate că, atât reclamanţii cat şi autorii acestora au păstrat calitatea de proprietari avuta la data preluării, pe toata perioada de la preluare pana in prezent, să se constate că dreptul de proprietate al pârâţilor G.N., G.I., G.D.F., B.I., B.M. şi C.I. nu izvorăşte dintr-un titlu valabil, urmând astfel a se dispune obligarea acestor pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu.
În motivarea cererii s-a arătat că prin Notificarea
înregistrata la Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub nr. N1. din 22 iunie 2001, formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea in natura a imobilului situat in Bucureşti, B-dul A., sector 1 in calitate de moştenitori ai defunctului, H.D.M., ataşând acesteia înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor şi a calităţii acestora de moştenitori. Până în prezent notificarea nu a fost soluţionată, deşi termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, astfel că această nesoluţionare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţa competenta in conformitate cu dispoziţiile art. 26 din lege, astfel cum s-a statuat şi in practica instanţei supreme (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, dec. nr. 3573 din 14 mai 2004).
Prin sentinţa civilă nr. 1623 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În raport de probele administrate, instanţa de fond a apreciat că, în speţă, nu se poate constata un refuz abuziv din partea unităţii deţinătoare cu privire la soluţionarea notificării, câtă vreme reclamanţii nu au depus toate înscrisurile, dosarul fiind incomplet iar pe de altă parte, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti către foştii chiriaşi - pârâţii din prezenta cauză, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, unitatea deţinătoare nu mai poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci doar acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, cererea adresată instanţei prin care i se pretinde să se substituie unităţii deţinătoare, în sensul retrocedării imobilului, deşi acesta a fost vândut în mod valabil, apare ca fiind inadmisibilă.
Împotriva sentinţei civile nr. 1623 din 10 decembrie 2007 au declarat apel reclamanţii G.I. şi H.T., care au critica hotărârea instanţei de fond, susţinând că în mod greşit s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât timp există refuzul pârâtului Municipiul Bucureşti de a soluţiona notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, refuz ce poate fi cenzurat de instanţă .
Prin decizia civilă nr. 478 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut culpa Primăriei în nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut de lege, ce are valoarea unui refuz de restituire a imobilului ce poate fi cenzurat de instanţa competentă în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, apreciind că acest capăt de cerere nu putea fi respins ca inadmisibil.
În privinţa celorlalte capete de cerere, şi anume constatarea preluării abuzive a imobilului, fără titlu valabil şi ca o consecinţă păstrarea calităţii de proprietar a reclamanţilor şi revendicarea imobilului de la chiriaşi cumpărători, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond le-a respins ca inadmisibile, acestea fiind deja soluţionate printr-o sentinţă irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 9298/2002.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii H.T. şi G.I. şi pârâţii G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. şi C.D., iar prin decizia civilă nr. 1053 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii H.T. şi G.I. şi pârâţii G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. şi C.I.
Cauza a fost înaintată Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, pentru rejudecarea pe fond, la data de 25 iunie 2009, fiind înregistrat sub nr. 39634.01/3/2006.
La data de 06 ianuarie 2010 reclamanţii G.I. şi H.T. au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata unei despăgubiri băneşti în cuantum de 1.000.000 euro, egală cu valoarea de piaţă a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil şi înstrăinat de pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia.
În motivarea cererii modificate se arată că, prin sentinţa civilă nr. 9298 din 29 octombrie 2002 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, deşi a reţinut caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, a respins acţiunea în revendicare pentru considerentul că titlul persoanelor care au dobândit bunul de la stat are prioritate faţă de titlul proprietarului deposedat abuziv, care nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001.
Mai arată că notificarea depusă de reclamanţi la data de 22 iunie 2001 sub nr. N1. nu a fost soluţionată nici până în prezent, motiv pentru care apreciază că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu pot conduce la înlăturarea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Având în vedere modul în care funcţionează Fondul Proprietatea şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, consideră, în raport cu dezlegarea problemei de drept dată prin Decretul nr. 33 din 09 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii şi cu practica C.E.D.O., că singura posibilitate de înlăturare a ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor este obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil şi înstrăinat unor terţi.
La 17 marite 2010, pârâţii persoane fizice G.N., G.I., G.D., B.I., B.M. şi C.I., în raport de modificarea acţiunii depusă de către reclamanţi, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de faptul că, faţă de limitele investirii instanţei - contestaţie împotriva unui pretins refuz al Primăriei Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea - nu există raport juridic substanţial între reclamanţi şi pârâţii persoane fizice.
Prin încheierea dată în şedinţa publică din 17 marite 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reţinând că urmare a modificării petitului cererii de chemare în judecată, nu există identitate între persoana pârâţilor persoane fizice şi cel ce urmează a fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
La data de 24 marite 2010 pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat întâmpinare, solicitând tribunalului respingerea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură se stabileşte de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unitatea deţinătoare, în speţă pârâta, emiţând doar o dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii.
Mai arată că, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta nu are îndrituirea legală de a stabili cuantumul formei de despăgubiri, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care va emite un titlu de despăgubire care poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ.
Pe fondul cererii modificate, având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor băneşti echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului preluat abuziv, tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 10 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire.
În cazul tăcerii unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării, instanţa de judecată va soluţiona litigiul pe fond, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, stabilind prin decizia nr. XX/19 marite 2007 că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Aşadar, lipsa răspunsului la notificare poate fi considerată ca fiind un refuz de restituire, fapt care îndreptăţeşte instanţa de judecată să se substituie unităţii competente a soluţiona notificarea şi să răspundă ea însăşi notificării, stabilind cu plenitudine de competenţă măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate.
Asupra cererii de restituire ce formează obiectul notificării nr. N1. din 22 iunie 2001, tribunalul reţine următoarele:
Legea reparatorie recunoaşte dreptul la restituirea unui imobil preluat abuziv în favoarea proprietarului persoană fizică la momentul preluării abuzive.
Ca atare, restituirea bunului preluat abuziv este condiţionată de dovada calităţii de proprietar la momentul deposedării abuzive. Această dovadă revine celui care pretinde dreptul, conform principiului actori incumbit probatio, respectiv reclamanţilor.
Asupra imobilului în litigiu, tribunalul reţine că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23957/1935 transcris în Registrul de Transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 14291 din 18 iulie 1935, autorul reclamanţilor, numitul H.D.M. a dobândit de la vânzătorii I. şi M.S. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 412,50 mp. situat în B-dul. G.B., pe care autorul reclamanţilor a edificat în regie proprie, în perioada 1942 - 1944, în baza autorizaţiei de construcţie nr. 15A/01 iunie 1942, o clădire de locuit formată din subsol, parter şi două etaje.
La data dobândirii terenul purta nr. X1. pe b-dul. G.B., fiind renumerotat cu nr. X2. pe Şos. J., denumită ulterior B-dul. I.A., B-dul. I.V.S., iar începând cu 1962 B-dul. A.
Din actele dosarului rezultă că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, caracterul abuziv al preluării fiind constatat prin sentinţa civilă nr. 9298 din 29 octombrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Tribunalul reţine că dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă din certificatul de moştenitor nr. 6 din 27 ianuarie 1965 eliberat de pe urma defunctului H.M. din care rezultă că de pe urma defunctului H.M.I. au rămas moştenitori H.M.A.M. - soţie supravieţuitoare, H.S.M. - fiică şi H.T. - fiu. Din certificatul de moştenitor eliberat de pe urma defunctei H.S.M. nr. M1./1981 rezultă că a rămas ca moştenitoare mama sa H.M.A.M., iar de pe urma acesteia, conform certificatului de moştenitor nr. M2./1996 a rămas ca moştenitor G.I.
Prin urmare, reclamanţii fac dovada calităţii de proprietar a autorului acestora la momentul deposedării abuzive, respectiv la data naţionalizării imobilului în litigiu, precum şi dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, aspecte care au fost analizate şi în considerentele sentinţei civile nr. 9298/2002, prin care se reţine cu autoritate de lucru judecat faptul că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, dar şi faptul că restituirea în natură nu este posibilă, titlul cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 fiind preferabil titlului invocat de către reclamanţi, care pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent
Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în proprietatea statului, iar restituirea în natură nu este posibilă, tribunalul constată că devin incidente în cauză dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, în temeiul deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, aceasta urmează a fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aceasta întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se face după parcurgerea procedurii reglementată de Titlul VII din acest act normativ de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Este adevărat că, C.E.D.O. a constatat în mai multe cauze împotriva României că Fondul Proprietatea este nefuncţional, dar procedura în faţa fondului este una execuţională, care intervine după ce, prin decizia Comisiei Centrale dreptul este stabilit.
Este rolul şi obligaţia organelor statului ca, în respectarea art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să-şi construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competenţă a instanţelor de judecată şi nici o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că, în faţa unităţii deţinătoare se emite doar decizie sau dispoziţie prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la Comisia Centrală se stabileşte valoarea finală a despăgubirilor şi emite titlul de despăgubiri.
Or, şi decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanţei de judecată, de contencios administrative, de această dată.
Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanţelor de judecată, acestea având plenitudine de competenţă, în funcţie de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În acest context, faptul că fondul Proprietatea nu este funcţional nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărâri judecătoreşti, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.
În realitate, singura consecinţă ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătoreşti, a căror eficienţă cu atât mai puţin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obţine partea nu ar avea nicio garanţie de executare, în condiţiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii şi deci, în afara bugetului de stat proiectat).
În realitate, nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia instanţelor de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială), pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
Aşa fiind, tribunalul apreciază ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de obligare a unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat.
Având în vedere temeiul juridic al cererii modificate şi faptul că aplicarea Legii nr. 10/2001 trebuie făcută în favoarea persoanelor îndreptăţite, raţiunea acestei legi restrângând principiul disponibilităţii în privinţa măsurilor reparatorii, tocmai în ideea de a pune capăt actelor abuzive de preluare a imobilelor, în perioada de referinţă a legii, Tribunalul va admite în parte cererea modificată în sensul constatării dreptului reclamanţilor în calitate de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, motiv pentru care, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată va obliga pârâtul, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului imposibil de restituit în natură să emită dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu ce formează obiectul notificării nr. N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005.
În raport de considerentele referitoare la lipsa identităţii între persoana pârâţilor persoane fizice şi cel ce este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, avute în vedere de instanţă la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul va respinge acţiunea pentru lipsă calităţii procesuale pasive a pârâţilor G.N., G.I., G.D., B.I. şi B.M.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a - III - a civilă, în Dosarul nr. 39634/2006 a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanţii G.I. şi H.T. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu ce formează obiectul notificării nr. N1./2001 al căror cuantum va fi stabilit conform art. 16 titlul VII Legea nr. 247/2005 şi s-a respins pentru lipsă calităţii procesuale pasive cererea îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice G.N., G.I., G.D., B.I. şi B.M.
Împotriva sentinţei civile nr. 1523 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, au declarat apel reclamanţii G.I. şi H.T. iar prin decizia civilă nr. 620 din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, cu majoritate de voturi s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor reţinându-se următoarele considerente:
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte o procedură specială şi amănunţit reglementată de acordare a despăgubirilor sub controlul autorităţii administrative - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII: „Prezenta lege reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001…”
Intimatul - pârât a fost obligat prin sentinţa instanţei de fond să emită decizie/dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, urmând a se înainta documentaţiile necesare pentru ca autorităţile administrative să poată proceda la stabilirea modalităţii concrete de acordare a despăgubirilor datorate de către stat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII, unitatea deţinătoare are exclusiv obligaţia de a înainta dispoziţiile/deciziile emise în soluţionarea notificărilor, cu toată documentaţia aferentă, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pe bază de proces - verbal de predare - primire.
Doctrina şi jurisprudenţa reţin că titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 este statul, prin mecanismul instituit de Titlul VII şi nu unitatea deţinătoare investită cu soluţionare notificărilor care au doar obligaţia, dacă este cazul, de emitere a unei decizii/dispoziţii prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii, iar, ulterior Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, stabileşte valoarea finală a despăgubirilor şi emite titlu de proprietate.
Or, din această perspectivă, sentinţa civilă apelată este temeinică şi legală.
S-a reţinut astfel că este nefondată critica apelanţilor reclamanţi G.I. şi H.T. vizând obligarea directă a intimatului - pârât, Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor băneşti în valoare de 1.476.000 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert M.E.
Evaluarea stabilită prin expertiza tehnică, în cadrul procedurii contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este obligatorie pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) şi (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Prin urmare, acordarea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor băneşti pretinse prin cererea modificatoare contravine dispoziţiilor exprese ale legii speciale nr. 10/2001 - respectiv nr. 247/2005 - fiind atribuţia exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cererea modificatoare depusă la fond la data de 06 ianuarie 2010, vizează „ (…) obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata unei despăgubiri băneşti în cuantum de 1.000.000 euro, egală cu valoarea de piaţă a imobilului preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil şi înstrăinat de pârât dintr-o cauză imputabilă acestuia”, consecinţă a nesoluţionării notificării de „(...) aproape 9 ani (…)”, nu a fost întemeiată în drept, însă prin concluzii scrise, apelanţii - reclamanţi au făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. precum şi la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.., art. 1073 şi 1078 C. civ.
Acest temei de drept a fost reluat în motivarea apelului, astfel căinstanţa de apel a constatat pe de o parte că nu s-au respectat cerinţele art. 132 C. proc. civ. privind întregirea sau modificarea cererii, iar pe de altă parte, prin invocarea direct în apel, a unor dispoziţii legale, neexaminate în primă instanţă în contextul enunţat sunt înfrânte prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii G.I., H.T. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine astfel că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată nici până în prezent, fiind puşi în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii au mai susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de, secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel se mai învederează că cererea modificatoare a fost întemeiată în drept şi în fapt în condiţiile în care pârâtul a refuzat să soluţioneze notificarea.
Reclamanţii mai susţin că procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea ar fi fost soluţionată în termen.
Or, prin respingerea apelului, susţin reclamanţii, li s-a îngrădit practic accesul efectiv la justiţie, fiind totodată încălcate şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În aceeaşi idee reclamanţii invocă jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Porteanu, Balaşiu, Străin) care statuează că în situaţia în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi reparată prin măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, şi că Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă a duce la obţinerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă a bunului de care au fost deposedaţi.
În ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie se susţine că reclamanţii dispun de un bun sau cel puţin au „o speranţă legitimă atât în sensul Convenţiei cât şi al jurisprudenţei C.E.D.O., iar dreptul reclamanţilor la repararea prejudiciului este reglementat şi de dreptul comun art. 998 - 999 C. civ. în condiţiile în care pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de soluţionare a notificării şi de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termenul de 60 de zile de la depunerea notificării.
Reclamanţii au solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel şi pe cale de consecinţă schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată şi precizată şi obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 1.476.000 euro contravaloarea în lei la cursul de schimb RON/euro al Băncii Naţionale a României de la data plăţii reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Acţiunea reclamanţilor a fost determinată de nesoluţionarea notificării înregistrată sub nr. N1. din 22 iunie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, B-dul. A., sector 1.
Or, raportat la nesoluţionarea notificării, sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii, care statuează cu putere obligatorie că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestatia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii investite cu soluţionarea notificării
Întrucât în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie, este incident principiul de drept „specialia generalibus derogant” ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, motiv pentru care într-adevăr sunt incidente în cauză doar dispoziţiile legii speciale Legea nr. 10/2001, şi nu şi cele ale dreptului comun prevăzut de art. 998 - 999 C. civ.
În ce priveşte regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiti reclamanţii este de reţinut că acestea sunt reglementate tot de legea specială, Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora în materia stabilirii şi a plăţii despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, are atribuţii speciale în acest sens, urmând a emite decizii ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ în condiţiile art. 19 şi 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cum dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială şi derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii, în raport de dispoziţiile art. 25 şi 26 din acest act normativ, legitimare procesuală pasivă o are doar entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv unitatea deţinătoare.
Nemulţumirea reclamanţilor legată de stabilirea şi plata efectivă a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, poate fi examinată doar în cadrul procedurii instituite prin legea specială şi doar după emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor, singura autoritate învestită cu atribuţii în acest sens prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu privire la acest aspect este de reţinut că urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competenţa privind modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce se vor acorda în titluri de despăgubiri.
O eventuală evaluare a imobilului printr-o expertiză în cadrul procedurii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect juridic şi de altfel nici nu poate lega Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) şi (2) finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Deciziile date de Comisia Centrală pentru Despăgubiri pot fi atacate apoi potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001 în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, conform art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege.
Din această perspectivă este nefondată şi critica legată de încălcarea dreptului la o instanţă.
Astfel C.E.D.O. a statuat în cauza Golden împotriva Regatului Unit, 1975 că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, şi că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar şi în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept. Statul poate să reglementeze într-un mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări cu condiţia ca dreptul să fie efectiv.
O modalitate prin care un stat parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la justiţie, este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti.În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa, însă în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justitie, la un tribunal, nu este afectat.
Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire ci şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Astfel nu se poate reţine că refuzul pârâtei, şi respectiv al instanţei de a determina valoarea măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Conventie, în condiţiile în care împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de stabilire a Despăgubirilor, se poate declanşa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Or, din această perspectivă este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete, în fapt şi în drept de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Pe de altă parte procedura administrativă nu poate fi evitată câtă vreme există expres prevăzută obligaţia de înaintare a întregului dosar Comisiei Centrale de stabilire a Despăgubirilor şi respectiv obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfăşura în faţa acesteia conform art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr LII din 4 iunie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a reţinut că prin art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi şi notificările ce nu erau soluţionate, în privinţa cărora s-a prevăzut în alin. (2) al art. 16 să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Or, în prezenta cauză nu suntem în prezenţa unei notificări soluţionate la data intrării în vigoare a legii noi, sau a unei decizii emise anterior acestei date şi contestate în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001, ci ceea ce se discută este o notificare nesoluţionată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ca atare în aceste condiţii, instanţa nu are competenţa de a stabili şi acorda efectiv despăgubiri pentru imobiliul preluat abuziv, ci acest atribut apraţine doar Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, în condiţiile urmări procedurii expres prevăzute de dispoziţiile legale sus evocate.
Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţie faţă faptul că în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O. a reţinut că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
.„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţtii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel din perspectiva celor expuse, nefind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I., H.T. împotriva deciziei nr. 620A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6920/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6880/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
