ICCJ. Decizia nr. 6930/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6930/2012
Dosar nr. 2379/105/2009/a1
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin Cererea formulată, reclamanta Parohia Sf. Nicolae Nou a chemat în judecată Municipiul Ploieşti - prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.577 mp, situat în Ploieşti, str. S., judeţul Prahova, şi asupra construcţiilor existente pe acesta, respectiv clădirea bisericii parohiale, clopotniţa, casa parohială corp A şi casa parohială corp B, drept de proprietate dobândit prin uzucapiunea de lungă durată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilele menţionate se află în inventarul Parohiei din anul 1969, fiind stăpânite de ea în toată această perioadă în mod continuu, public, paşnic şi sub nume de proprietar. S-a mai învederat că imobilul principal - Biserica de cult - a suferit mai multe degradări în urma cutremurelor din 1940 şi 1977 şi a celor două războaie mondiale, dar a fost refăcută prin contribuţia enoriaşilor şi a conducerii superioare a bisericii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1846, 1847 şi urm. C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1786 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Prahova a admis acţiunea, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 2.577 mp situat în Ploieşti, str. S., judeţul Prahova, dobândit prin uzucapiune, precum şi asupra Bisericii Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotniţa, casa parohiala corp A şi casa parohială, corp B.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză s-a identificat şi măsurat imobilul-construcţie în litigiu, stabilindu-se că terenul este situat în Ploieşti str. S., judeţul Prahova şi are 2.577 mp.
Cu referire la declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa a statuat că biserica a avut aceeaşi aşezare şi a deţinut aceleaşi imobile enumerate şi în cererea de chemare în judecată de peste 60 ani, în toată această perioadă terenul fiind împrejmuit cu gard, fără să fi suferit modificări de suprafeţe şi fără ca nimeni să fi tulburat posesia reclamantei asupra acestor imobile.
A reţinut tribunalul incidenţa dispoziţiilor art. 1890 C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi faptul că în speţă, reclamanta a făcut dovada unei posesii efective exercitată în tot timpul prevăzut de lege, actele materiale de stăpânire reflectând intenţia certă a acesteia de a se comporta ca adevăratul titular al dreptului de proprietate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Municipiul Ploieşti - prin primar, criticând-o pentru nelegalitate, pe considerentul că, potrivit O.U.G. nr. 94/2000, privând retrocedarea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială şi în condiţiile în care această lege nu a intrat în vigoare, acţiunea apare ca fiind prematur introdusă.
Pe de altă parte, s-a susţinut că prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada că reclamanta nu a stăpânit o perioadă de 30 de ani suprafaţa de teren pe care expertul a găsit-o la măsurători, câtă vreme prin acţiunea introductivă s-a solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil-teren în suprafaţă de 2.577 mp, în adresa de la Serviciul Public Finanţe Locale se menţionează că reclamanta figurează în evidenţe cu o suprafaţă de 1.860 mp, în timp ce, potrivit listei de inventar depuse la dosar, Parohia Sf. Nicolae Nou deţine 1.200 mp teren cu destinaţia de curte a bisericii şi 200 mp cu destinaţia de curte a casei parohiale.
Prin Decizia nr. 134 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că potrivit alin. (2) al art. unic din Legea nr. 455/2006, pentru soluţionarea unor astfel de cauze este necesar ca, odată cu procedura de citare a persoanelor interesate, să se dispună publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a şi într-un ziar de largă răspândire, a unui anunţ cuprinzând datele de identificare a părţilor şi obiectul procesului, cerinţă imperativă, nerespectată de instanţă.
Reluând judecata, Tribunalul Prahova a pronunţat Sentinţa civilă nr. 793 din 21 aprilie 2011, prin care a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit Adresei nr. 862404 din 13 martie 2008 emisă de Consiliul Local Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale, Parohia Sf. Nicolae Nou figurează în evidenţele acestei instituţii la adresa str. S., cu biserică şi construcţiile aferente acesteia (casă parohială, cancelarie parohială, clopotniţă) şi teren în suprafaţă de 1.860 mp, impuse în baza Declaraţiei nr. 242622 din 29 ianuarie 2004, scutită de plata impozitului conform Legii nr. 571/2003.
De asemenea, biserica, clopotniţa, cele două corpuri ale casei parohiale şi teren de 1.400 mp figurează în patrimoniul Parohiei Sf. Nicolae Nou din anul 1869 astfel cum reiese din tabelele existente la dosar, iar potrivit depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că biserica a avut permanent aceeaşi locaţie, a deţinut clădirile enumerate în cererea de chemare în judecată, terenul a fost permanent împrejmuit cu gard şi nu a suferit niciodată modificări, iar posesia imobilului nu a fost tulburată de nicio persoană.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiza tehnică construcţii, pe terenul situat în Ploieşti str. S. există mai multe clădiri constând în biserică, clopotniţă, casă parohială cu două corpuri, respectiv Corpul A (clădire principală pentru preot) şi Corpul B (clădire personal auxiliar parohie), iar terenul a fost identificat având suprafaţa de 2.577 mp, fiind împrejmuit cu gard pe toate laturile.
A apreciat tribunalul că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să formuleze cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, cu excepţia cazului în care are posibilitatea formulării cererii în realizarea dreptului, iar dispoziţiile art. 1837 şi următoarele C. civ., prevăd că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în exercitarea unei posesii neîntrerupte, continue, netulburată şi sub nume de proprietar timp de 30 ani asupra bunului respectiv.
S-a mai reţinut că disp. art. 488 şi urm. C. civ. reglementează accesiunea imobiliară artificială constând în faptul că proprietarul terenului devine proprietarul construcţiilor şi că, din analiza probelor dosarului rezultă că în anii 1869, 1936, 1938 au fost edificate construcţiile în litigiu, situate în Ploieşti str. S., constând într-o biserică, clopotniţă, casă parohială cu două corpuri, biserica folosind şi un teren de 2.577 mp, imobile cu care parohia figurează în evidentele fiscale din anul 2004.
Câtă vreme construcţiile în litigiu au fost edificate în anii menţionaţi, fiind amplasate pe un teren de 2.577 mp şi cu care parohia figurează în evidenţele fiscale începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra acestor imobile deoarece nu există niciun act la dosar care să ateste că aceasta a fost cea care a achiziţionat materialele de construcţie, a achitat manopera şi orice alte lucrări pentru edificarea unor asemenea construcţii precum şi modalitatea în care a edificat construcţiile şi a întrat în posesia terenurilor.
Cu referire la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, s-a menţionat că bunurile proprietate publică a statului nu pot face obiectul înstrăinării, nefiind supuse circuitului civil de drept comun, fiind inalienabile, indivizibile şi nu pot fi expropriate de către terţe persoane în favoarea acestora.
Totodată, tribunalul a apreciat că însăşi vechimea de mai bine de 200 de ani a construcţiilor impune acestora un regim juridic special, de natură a le înscrie în patrimoniul cultural naţional, putând face parte din categoria imobilelor protejate de stat tocmai datorită stilului arhitectural, vechimii lor, iar reclamanta nu a dovedit că aceste clădiri şi terenul aferent nu ar fi supuse regimului special instituit de legislaţia ce reglementează cultele religioase.
În consecinţă, prima instanţă a stabilit că, împrejurarea că imobilele figurează în patrimoniul reclamantei, că s-a înscris cu acestea în evidenţele fiscale în anul 2004, nu înseamnă în mod automat că a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, sub nume de proprietar, deoarece inventarierea patrimoniului, înscrierea în evidentele fiscale constituie simple stări de fapt cu efect din punct de vedere fiscal în ceea ce priveşte plata impozitelor, a taxelor, reprezentând dovada folosirii acestor bunuri la un moment dat, folosire ce nu poate avea efecte juridice respectiv nu poate duce de drept, automat, la dobândirea proprietăţii.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a susţinut că în mod greşit nu au fost analizate cerinţele prevăzute de lege pentru a uzucapa, că motivarea referitoare la vechimea construcţiilor şi la nedovedirea construirii imobilelor de către parohie sau a cumpărării materialelor de construcţie este nelegală, la fel ca şi referirea făcută la incidenţa Legii nr. 213/1998, având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege (nr. 455/2006) tocmai pentru clarificarea situaţiei juridice a bunurilor imobile aflate în posesia parohiilor.
De asemenea, s-a susţinut caracterul eronat al motivării instanţei de fond, potrivit căreia, dacă reclamanta ar dobândi proprietatea asupra bunurilor menţionate în acţiune, ar fi îngrădit accesul membrilor comunităţii ortodoxe în acest imobil, întrucât scopul existenţei unei parohii este acela de a fi la dispoziţia credincioşilor din parohie, nepretinzându-se dobândirea dreptului de proprietate în vreun scop ocult.
Prin Decizia nr. 185 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat şi în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 2.577 mp situat în Ploieşti, str. S., judeţul Prahova, prin uzucapiune, precum şi dreptul de proprietate al reclamantei asupra Bisericii Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotniţa, casa parohială corp A şi casa parohială corp B.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, referirea din conţinutul considerentelor sentinţei la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 este eronată, întrucât în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, cu atât mai mult cu cât, intimata-pârâtă nu a susţinut niciodată că bunurile imobile menţionate în acţiune ar fi în proprietatea publică a statului şi nu pot fi dobândite de către terţe persoane.
S-a constatat de asemenea, întemeiată critica potrivit căreia instanţa de fond nu a analizat dacă au fost îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a uzucapa, deşi s-a reţinut că bunurile imobile au fost în inventarul din 1969, iar declaraţiilor martorilor audiaţi nu li s-a dat nicio eficienţă.
Totodată, din actele depuse la dosar (lista de inventariere din 31 decembrie 1969) a rezultat că Parohia Sf. Nicolae Nou are în proprietate biserica din str. S., clădire construită în anul 1869, clopotniţă, construită în acelaşi an, casă parohială corp. A, construită în 1936 şi casă parohială corp. B construită în anul 1938, iar în ce priveşte terenul, acesta a fost identificat de expert, stabilindu-se că este în suprafaţă de 2.557 mp, având categoria de folosinţă curţi-construcţii.
Ca atare, a rezultat că reclamanta a exercitat posesia asupra terenului şi asupra construcţiilor în mod neîntrerupt, netulburat, public, sub nume de proprietar, începând cu anul 1869, data construirii bisericii şi până în prezent, ceea ce echivalează cu dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, conform art. 1847 C. civ.
S-a constatat că în mod greşit instanţa de fond a motivat că atâta timp cât construcţiile în litigiu au fost edificate în anii 1869, 1936, 1938, dar a figurat cu ele în evidenţele fiscale începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra acestor imobile, deoarece nu există niciun act de proprietate la dosar care să ateste că aceasta a fost cea care a achiziţionat materialele de construcţie, a efectuat lucrări pentru ridicarea acestor construcţii, precum şi modalitatea în care a edificat construcţiile şi a intrat în posesia terenurilor.
Aceasta, întrucât la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1846, 1847 C. civ., nu trebuie să se facă dovada cu acte cu privire la achiziţionarea materialelor, plata manoperei şi a altor lucrări pentru edificarea construcţiilor, dimpotrivă, textele legale menţionate enumeră alte condiţii pentru a se putea dobândi proprietatea imobilelor prin uzucapiune.
În cauză, posesia exercitată de reclamanta-apelantă asupra imobilelor în litigiu întruneşte atât animus cât şi corpus, fiind aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Eronată a fost considerată şi motivarea instanţei de fond, potrivit căreia dacă reclamanta ar dobândi proprietatea asupra bunurilor menţionate în acţiune, ar fi îngrădit accesul membrilor comunităţii ortodoxe în acest imobil, având în vedere că scopul existenţei unei parohii este acela de a fi la dispoziţia credincioşilor din parohie, nesolicitându-se dobândirea dreptului de proprietate în scopuri oculte.
Ca atare, constatându-se îndeplinite condiţiile prescrise de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, a fost admis apelul şi schimbată în tot sentinţa, în sensul admiterii acţiunii formulate.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârât, care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
- Potrivit O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a stabilit că „regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială” (art. 1 alin. (2)).
Întrucât o asemenea lege specială încă nu a fost adoptată, înseamnă că acţiunea este prematură.
- Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008, prevede la art. 41 faptul că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul, mănăstirea şi parohia sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică.
De asemenea, conform art. 170 din acelaşi Statut, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune, iar bunurile sacre sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (fiind considerate ca atare, şi lăcaşurile de cult, casa parohială).
Rezultă că, în cauză, reclamanta nu a făcut pe deplin dovada pozitivă a calităţilor posesiei, neputându-se stabili cu certitudine dacă a stăpânit pentru sine şi sub nume de proprietar, în condiţiile în care cultul religios este o organizaţie de utilitate publică al cărei scop trebuie exercitat în folosul comunităţii.
De aceea, stăpânirea imobilului de către reclamantă nu este de natură să ducă la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece posesorul nu a exercitat o posesie utilă, ţinând cont de faptul că bisericile reprezintă lăcaşuri de cult care deservesc interesul public şi nu un interes propriu, astfel încât aceste imobile nu pot fi expropriate reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, având în vedere următoarele considerente:
- Susţinerea recurentului în sensul prematurităţii acţiunii în constatarea uzucapiunii, nu poate fi primită.
Astfel, în sprijinul acestei critici, recurentul face referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi la faptul că nu a fost adoptată, încă, o lege specială care să reglementeze regimul juridic al lăcaşurilor de cult.
Formulând critica de această manieră, recurentul ignoră faptul că acţiunea în constatarea uzucapiunii, prin care se tinde la recunoaşterea unui drept în patrimoniul reclamantei - ca efect al unei posesii îndelungate, în termenii prescrişi de lege - este diferită de cea în retrocedare, care presupune un act normativ special.
Pentru constatarea intervenirii uzucapiunii există cadru normativ dat de dispoziţiile Codului civil, instanţa trebuind să verifice îndeplinirea condiţiilor posesiei exercitate pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept.
De aceea, hotărârea pronunţată în această materie are, din punct de vedere al efectelor, caracter mixt, deopotrivă declarativ (se bazează pe posesia exercitată anterior sesizării instanţei) şi constitutiv (pentru că, în absenţa verificării jurisdicţionale a îndeplinirii condiţiilor posesiei, aceasta nu se transformă în drept de proprietate).
Or, în speţă, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, în cadrul normativ aplicabil indiferent de calitatea titularului acţiunii, instanţa a făcut în mod corect aceste verificări, neputându-se pretinde că demersul reclamantei era prematur (pentru că, într-o materie reglementată de la 1864 prin Codul civil, nu se poate susţine că trebuia aşteptată o reglementare nouă, care să corespundă calităţii titularului acţiunii).
- Critica referitoare la precaritatea posesiei, dată fiind natura bunului, de lăcaş de cult şi casă parohială, este de asemenea, nefondată.
Faptul că parohia este persoană juridică de utilitate publică nu înseamnă că aceasta nu poate deţine bunuri în patrimoniul său, obiect al proprietăţii private.
Referirea la caracterul sacru al unor bunuri ale bisericii nu este de natură să atragă consecinţa imprescriptibilităţii acestora, atunci când problema dobândirii bunurilor prin efectul prescripţiei achizitive se pune în favoarea bisericii, iar nu a unor terţe persoane.
Astfel, toate modalităţile de dobândire a proprietăţii reglementate de dreptul pozitiv sunt recunoscute şi Bisericii, în egală măsură în care ele sunt accesibile oricărei persoane publice sau private (la acestea doar adăugându-se mijloace canonice de dobândire a averilor ecleziastice, prevăzute de Regulamentul de organizare şi administrare a bunurilor bisericeşti al B.O.R. şi de Statutul B.O.R.).
În acest sens, Regulamentul Bisericii Ortodoxe Române prevede în art. 25, că „Patriarhia, părţile componente locale şi toate persoanele juridice ale Bisericii Ortodoxe Române pot dobândi bunuri, în conformitate cu dispoziţiile Codului civil, ale celorlalte legi, ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi ale Regulamentului pentru administrarea bunurilor bisericeşti”.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi la bunurile sacre aici menţionate, recurentul este în eroare când pretinde că această dispoziţie statutară este de natură să justifice caracterul imprescriptibil achizitiv al acestor bunuri în raport cu parohia.
În realitate, bunurile sacre şi cele sfinte sunt destinate exercitării cultului şi este evident că ele pot avea ca titular parohia (persoană juridică canonică de drept public).
Prevederile statutare menţionate, referitoare la regimul juridic al bunurilor sfinte şi sacre, constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terţe persoane, ceea ce înseamnă că astfel de bunuri, aparţinând persoanelor juridice publice din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate (ele fiind, în mod asemănător cu dispoziţiile art. 1844 C. civ., scoase în afara circuitului civil).
Este vorba, aşadar, despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva Bisericii, iar nu de situaţia în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită posesia.
De aceea, fiind eronată susţinerea că bunurile din litigiu nu puteau face obiect al prescripţiei achizitive, se constată că în mod corect instanţa de apel a analizat elementele posesiei şi a stabilit, pe baza probelor administrate, că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate.
- Susţinerea caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică a cultului religios (al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul comunităţii), este nefondată.
Pretinzând precaritatea posesiei (stăpânirea materială a bunului lipsită de animus sibi habendi), recurentul este, de fapt, în aceeaşi confuzie legată de titularul unor astfel de bunuri şi de posibilitatea deţinerii unui patrimoniu de către persoanele juridice canonice de utilitate publică.
În consecinţă, constatând caracterul nefondat al criticilor şi faptul că în speţă s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să respingă recursul.
În privinţa cheltuielilor de judecată pretinse de intimata-reclamantă, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării lor, cererea va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti prin primar împotriva Deciziei nr. 185 din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă Parohia Sf. Nicolae privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 6960/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6922/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
