ICCJ. Decizia nr. 6960/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6960/2012
Dosar nr. 606/2/2002
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 611 din 7 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţii D.C., R.H., R.V., M.A., M.Ş. şi M.V., împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC "F." SA, P.S., P.M., B.S., B.Gh., T.V., T.M., D.M. şi G.I., a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, compus din teren 536,94 mp şi corpurile de clădire A, B, C şi D (din care s-a exclus apartamentul nr. 1, parter, corp C şi 90,44 mp teren restituite prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995), dacă nu s-au încasat despăgubirile stabilite prin hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995. A admis cererile reconvenţionale şi a obligat pe reclamanţi la plata contravalorii despăgubirilor (constând în valoare îmbunătăţiri) către pârâţi, astfel: 49.081.555 ROL către P.M., 71.621.037 ROL către B.Gh. şi 33.336.715 ROL către T.V., T.M., D.M. şi G.I. A dispus restituirea taxelor judiciare de timbru achitate nedatorat de către pârâţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că imobilul din Bucureşti, str. C., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 536,49 mp şi construcţii edificate pe el, a fost dobândit de autorul reclamanţilor, G.I., prin Acte de vânzare-cumpărare din 1890 şi 1892, transcrise în Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, secţia notariat.
Instanţa a mai reţinut că pârâţii-reclamanţi nu pot opune reclamanţilor buna-credinţă şi prin urmare, niciun titlu care să-l poată înlătura pe acela al adevăraţilor proprietari. Întrucât aceştia au încheiat cu rea-credinţă contractele de vânzare-cumpărare urmează a fi evinşi de către reclamanţi, care sunt titulari ai unui drept de proprietate mai bine caracterizat şi deci preferabil.
Făcând aplicarea art. 480 C. civ., tribunalul a admis cererea şi a dispus obligarea pârâţilor, obligaţia fiind opozabilă fiecăruia pentru ce posedă (C.G.M.B., SC „F.” SA şi pârâţii-reclamanţi, persoane fizice), să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, compus din teren 536,94 mp şi corpurile de clădire A, B, C şi D, mai puţin apartamentul nr. 1, restituit deja în natură reclamantei D.C. prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, condiţionat de neîncasarea despăgubirilor stabilite în favoarea acestora prin aceeaşi hotărâre.
Cu privire la cererile reconvenţionale formulate de pârâţii-reclamanţi, s-a constatat că aceştia au dovedit efectuarea anumitor îmbunătăţiri la apartamentele deţinute, care dau un spor de valoare imobilului. De aceea, pe temeiul art. 43 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, instanţa a dispus restituirea acestora de către reclamanţii-pârâţi, corespunzător valorilor (constând în cheltuieli necesare şi utile) rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii (în ce o priveşte pe D.C., urmare a decesului, procedura fiind continuată de moştenitorii S.E.M. şi D.M.F.), care au susţinut că în mod greşit au fost obligaţi la plata despăgubirilor pentru valoarea îmbunătăţirilor aduse de pârâţi, probatoriul fiind incomplet şi irelevant.
De asemenea, sentinţa a fost apelată şi de către pârâţi, care au arătat că au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare iar Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanţilor pentru corpurile de clădiri şi terenul în suprafaţă de 536,49 mp, a rămas definitivă ca urmare a constatării perimării contestaţiei formulate de reclamanţi.
De aceea, s-a susţinut că promovarea unei acţiuni în revendicare este inadmisibilă, apreciindu-se deja, prin hotărâre a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a stabilit natura şi cuantumul despăgubirilor cuvenit reclamanţilor, că această lege specială este incidentă.
Prin Decizia civilă nr. 31/A din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis apelurile declarate, a schimbat în parte sentinţa şi în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Au fost respinse cererile reconvenţionale ca rămase fără obiect şi menţinută soluţia din sentinţă privind restituirea taxelor de timbru nedatorate achitate de P.M. şi B.Gh.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că reclamanţii au promovat la 9 februarie 2001 o acţiune prin care au revendicat imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, precizând că acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a acestui act normativ. Astfel fiind, dispoziţiile legii speciale se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ., invocate de reclamanţi.
Totuşi, acţiunea în revendicare s-a apreciat ca fiind admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate. Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii, dar acţiunea trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
Cu privire la fondul pricinii, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu, compus din teren, în prezent în suprafaţă de 629,93 mp şi construcţiile edificate pe el, a aparţinut autorului reclamanţilor, G.I., şi că prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a restituit, în natură, apartamentul nr. 1 din imobil, reclamantei D.C., şi cota parte din dependinţele şi părţile de folosinţă comună, acordându-se despăgubiri în sumă de 191.890.610 ROL, reclamantei D.C. într-o cotă de 1/4 din total, R.H. în cotă de 1/8, R.V. în cotă de 1/8, M.V. în cotă de 1/4, M.A.I. în cotă de 1/8 şi M.Ş.H. în cotă de 1/8.
Cererea formulată de M.Ş.H., de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu nu a fost soluţionată, deoarece Comisia municipală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi-a încetat activitatea, iar dosarele au intrat în conservare.
În acelaşi timp, s-a reţinut că SC „F.” SA a vândut pârâţilor câte un apartament din imobil, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3986 din 21 iulie 1998 (pârâţilor B.S. şi B.Gh.), Contractului de vânzare nr. 1739 din 20 ianuarie 1997 (pârâţilor T.V. şi T.Gh.), Contractului de vânzare nr. 4047 din 1 octombrie 1998 (pârâţilor P.S. şi P.M.).
Aşadar, în cauză există titluri de proprietate valabile, pe de o parte, al reclamanţilor - statul preluând abuziv imobilul în litigiu, şi pe de altă parte al pârâţilor, contractele de vânzare-cumpărare ale acestora fiind încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea actului normativ şi cu bună-credinţă, neexistând hotărâri judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii acestora.
S-a menţionat că reclamanţii aveau posibilitatea, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, să solicite constatarea nulităţii sau anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor. Reclamanţii nu au promovat o astfel de acţiune, astfel că titlurile de proprietate ale pârâţilor s-au consolidat. De altfel, reclamanţii au înţeles să urmeze procedura legii speciale în această materie, şi anume Legea nr. 10/2001.
Totodată, din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că în privinţa imobilelor preluate abuziv ce intră sub incidenţa acestui act normativ, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, ea fiind practic înlăturată de legea specială. La aceeaşi concluzie conduce şi aplicarea în cauză a regulii electa una via şi a principiului de drept specialia generalibus derogant.
Curtea a ajuns la această concluzie şi prin aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, decizie prin care s-a statuat că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat un act normativ special care prevede în ce condiţii acestea se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, Curtea a constatat că reclamanţii au uzitat de prevederile legii speciale cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, epuizând calea oferită de legea internă pentru valorificarea dreptului pretins, Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti fiind irevocabilă.
În aceste condiţii, s-a apreciat că restituirea în natură a imobilelor către reclamanţi nu mai este posibilă deoarece s-ar înfrânge principiul stabilităţii juridice, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995 fiind consolidate, nefiind contestate iar pârâţii fiind posesori ai bunurilor imobile în litigiu.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, caracter se ce conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul în patrimoniul celui care revendică, situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză.
Astfel, pârâţii care au dobândit cu bună-credinţă imobilele în litigiu nu trebuie să fie aduşi în situaţia de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Velicovi contra Bulgariei, cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
În respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi a principiului securităţii raporturilor juridice, atât foştilor proprietari cât şi cumpărătorilor de bună-credinţă trebuie să li se aplice aceleaşi reguli. Cum titlul subdobânditorilor nu a fost anulat, Curtea a concluzionat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 18 pct. c coroborat cu art. 45 alin. (1), (2), (21) şi (5) din Legea nr. 10/2001, iar foştilor proprietari urmează să le fie plătite despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Prin soluţia pronunţată, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
În motivarea deciziei se regăsesc considerente contradictorii întrucât se susţine admiterea apelurilor părţilor aflate în proces, deşi reclamanţii solicitaseră prin apelul formulat să se dispună o nouă expertiză „pe considerente de lipsă a realităţii supuse expertizării”.
În această situaţie, de admitere a apelurilor, instanţa desfiinţează doar partea din sentinţă referitoare la datoria reclamanţilor faţă de pârâţi, respingând cererea în revendicare a reclamanţilor.
Astfel fiind, nu se justifică dispoziţia referitoare la menţinerea sentinţei primei instanţe.
- În raport de probatoriul existent, instanţa a pronunţat o hotărâre fără temei legal.
Pe acest aspect, recurenţii au arătat de o manieră generală, incoerentă din punct de vedere juridic sub aspectul criticilor din recurs (în absenţa particularizării la speţă) că, de-a lungul timpului „au apărut tot felul de legi”, modificându-se procedura de judecată şi dându-se noi calificări juridice. Că, din cauza inconsecvenţei legislative este posibil ca ambele părţi să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei şi că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Cu trimitere la soluţia instanţei de apel, s-a arătat că aceasta „în mod tendenţios” afirmă exigenţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice, sancţionând pe reclamanţi că nu au solicitat anularea actelor de vânzare-cumpărare, fără a face precizarea că „aceştia trebuia să dovedească mai întâi calitatea de moştenitori ai imobilului în cauză şi după aceea să poată ataca actele încheiate cu fraudarea legii”.
S-a solicitat „admiterea în principiu a recursului şi reanalizarea probelor” administrate în cauză, astfel încât, rejudecându-se cauza, să fie admisă acţiunea în revendicare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că parte dintre ele sunt neîncadrabile în dispoziţiile invocate, iar parte sunt nefondate, potrivit următoarele considerente:
- În primul rând, invocarea interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii şi pe cale de consecinţă (deşi nu se procedează la o încadrare expresă a criticii) incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, având în vedere că nu este dezvoltat în realitate, niciun argument care să se subsumeze acestui motiv de recurs.
Astfel, reclamanţii nu precizează ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare şi neîndoielnice.
Recurenţii nu fac decât să reitereze norma legală (conţinutul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), aducând, astfel, o simplă afirmaţie în faţa instanţei de recurs, nesusceptibilă de analiză ca o veritabilă critică de nelegalitate.
- De asemenea, susţinerea unor motive contradictorii ale deciziei din apel (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), nu este sprijinită de argumente care să se regăsească în considerentele soluţiei atacate.
Afirmând că, deşi instanţa a admis ambele apeluri declarate în cauză (de reclamanţi şi pârâţi), în realitate, aceasta nu a avut în vedere faptul că, prin apelul exercitat, reclamanţii solicitaseră efectuarea unei noi expertize care nu a fost însă dispusă, recurenţii ignoră conţinutul deciziei, care cuprinde considerentele ce justifică soluţia asupra căii de atac, iar nu asupra probelor administrate (acestea făcând parte dintr-o etapă anterioară a procedurii, vizând dezbaterea judiciară, inclusiv sub aspectul probatoriului).
Aşadar, sub aspect procedural, admiterea unei căi de atac nu înseamnă, cum susţin reclamanţii, pronunţarea soluţiei de admitere a probei cu expertiză solicitată („pe considerente de lipsă a realităţii supuse expertizării”).
- Este nefondată susţinerea potrivit căreia, prin admiterea celor două apeluri, în realitate a fost schimbată în tot sentinţa de primă instanţă (fiind respinsă cererea în revendicare, ca şi cererea reconvenţională a pârâţilor), astfel încât nu se justifică în ce fel a fost admisă calea de atac a reclamanţilor.
Ceea ce a justificat admiterea apelului reclamanţilor a fost, pe de o parte, aprecierea pe care a făcut-o instanţa de apel asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare promovate de aceştia (urmare a respingerii excepţiei de inadmisibilitate invocate de partea adversă procedându-se la analiza fondului pretenţiilor) şi, pe de altă parte, soluţia dată cererilor reconvenţionale ale pârâţilor (având în vedere că în primă instanţă acestea fuseseră admise şi reclamanţii obligaţi la plata despăgubirilor).
- În privinţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta, de asemenea, a fost invocat fără ca recurenţii să indice dispoziţiile de drept material care ar fi fost încălcate sau nesocotite în adoptarea soluţiei.
Sub acest aspect, se constată că recurenţii se limitează la a afirma că instanţa a pronunţat „o hotărâre fără temei legal, greşind totodată, aplicabilitatea legii în materie”.
În rest, aceştia fac aprecieri care de asemenea, se situează în afara unei critici de nelegalitate în termenii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., legate de analiza probatoriului, de inconsecvenţa şi deficienţele legislative, de posibilitatea recurgerii la calea acţiunii în revendicare chiar şi în condiţiile existenţei unei legi speciale, cum este Legea nr. 10/2001.
Apreciind că acest din urmă aspect poate fi considerat unul de nelegalitate - din perspectiva raportului dintre norma generală şi cea specială - se constată că el este, oricum, unul lipsit de pertinenţă faţă de soluţia adoptată, care a considerat admisibilă acţiunea în revendicare.
- De asemenea, cu privire la aplicarea de către instanţa de apel a principiului securităţii raporturilor juridice şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea pârâţilor, recurenţii se limitează la a susţine că este o „afirmaţie tendenţioasă” a instanţei, fără să demonstreze în vreun fel nelegalitatea soluţiei sub acest aspect.
Aceasta, în condiţiile în care în mod corect instanţa de apel a reţinut că titlul pârâţilor a fost consolidat prin împlinirea termenului de prescripţie înăuntrul căruia se putea cere anularea (conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), dat fiind faptul că reclamanţii nu au acţionat pentru a obţine desfiinţarea contractelor în măsura în care le considerau nevalabil încheiate.
Susţinerea acestora, potrivit căreia n-au putut să solicite nulitatea contractelor, deoarece mai întâi trebuia să facă dovada „calităţii lor de moştenitori ai imobilului în cauză”, nu este aptă să le sprijine apărarea, câtă vreme termenele de prescripţie nu curg în funcţie de procurarea mijloacelor de probă de către părţi.
În aceste condiţii, aprecierea pe care a făcut-o instanţa de apel, în sensul că pârâţii sunt cei care se pot prevala de un titlu de proprietate şi de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este corectă şi a dus la consecinţa legală, a respingerii acţiunii în revendicare promovată de către reclamanţi.
Pentru toate considerentele expuse, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.M.F., R.H., R.V., M.A., M.V., S.E.M., M.G. şi M.A.T. împotriva Deciziei nr. 31 A din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7102/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6930/2012. Civil → |
|---|
