ICCJ. Decizia nr. 6921/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6921/2012
Dosar nr. 1601/3/2002
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă;
Prin cererea formulată la 15 decembrie 1998 reclamantul N.V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând să fie obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 2275 mp situat în str. O., fost B., sectorul 1 Bucureşti.
În motivarea acţiunii se arată că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 6 iunie 1934 şi transcris sub nr. V2. de către Tribunalul Ilfov, tatăl reclamantului V.I.N. a cumpărat teren în suprafaţă de 2275 mp şi o construcţie pe parter la care ulterior a făcut o adăugire a unui corp de clădire nou, pe subsol, parter şi etajul existent în prezent.
În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost naţionalizat deşi tatăl reclamantului era exceptat de la naţionalizare, conform art. II din acest act normativ, fiind inginer şi angajat la o întreprindere de stat.
În urma decesului lui V.I.N. au rămas ca moştenitori reclamantul şi fratele său D.D.N., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. M2./1991. La rândul său, D.D.N. a decedat reclamantul fiind unicul moştenitor.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 şi art. 480 C. civ.
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoria sectorului 1 Bucureşti care prin sentinţa civilă nr. 13907 din 17 septembrie 1999 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, sub nr. 4890/1999 iar la data de 13 ianuarie 2000 L.M. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat respingerea acţiunii în revendicare pe considerentul că a dobândit, cu bună - credinţă, prin act de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 un apartament din imobil.
Intervenientul a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 330 din 2 mai 2000 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins acţiunea principală, pentru lipsa calităţii procesuale active, a respins excepţia lipsei obiectului cererii de intervenţie ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti invocată în cauză de intervenient ca rămasă fără obiect şi pe cale de consecinţă a respins cererea de intervenţie în interes propriu, ca rămasă fără obiect, a respins cererea intervenientului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N.V.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 726 din 21 noiembrie 2000 a respins apelul ca nefondat apreciind că nu a fost respectat principiul unanimităţii acţiunii în revendicare, nefiind făcută dovada calităţii de moştenitor după fratele său, declaraţiile autentice nu au relevanţă în privinţa dovedirii calităţii de moştenitor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia civilă nr. 3372 din 4 iulie 2001.
Prin această hotărâre, în majoritate, s-a admis recursul s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În considerentele deciziei s-a arătat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât devoluţiunea succesorală a fost dovedită şi pentru faptul că în situaţia particulară a bunurilor imobile naţionalizate nu este obligatorie regula unanimităţii întrucât, în unele situaţii acţiunea ar fi imposibil de exercitat.
În rejudecare, la data de 6 septembrie 2002 R.E., D.V. şi D.I., C.R. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, F.V. şi F.M. cerere de intervenţie în interesul pârâtului şi în interes propriu.
În cuprinsul cererilor de intervenţie, s-a arătat că pentru apărarea dreptului de proprietate al intervenienţilor, asupra imobilului, dobândit în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se solicită respingerea acţiunii principale. Au apreciat intervenienţii că reclamantul nu mai poate solicita restituirea în natură ci numai drepturile conferite de art. 18 din Legea nr. 10/2001, actul lor de vânzare - cumpărare fiind încheiat când statul avea toate calităţile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a transmite dreptul său de proprietate asupra imobilului.
F.V. şi F.M. au invocat prin cererea de intervenţie şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare precum şi lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
La data de 6 septembrie 2002 reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul restrângerii pretenţiilor în ceea ce priveşte apartamentul nr. X2. din str. O., sectorul 1 cumpărat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V3. de către L.O., recunoscând valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât a fost perfectat anterior revendicării bunului.
La 30 martie 2007 A.A.D. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând respingerea acţiunii şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe motiv că interveninenta a cumpărat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V4. dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X2. din imobilul revendicat, iar pe fondul cauzei a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Dosarul a fost suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi repus pe rol la data de 25 mai 2007.
La data de 14 decembrie 2007 tribunalul constată lipsa efectivă a dosarului şi se dispune reconstituirea dosarului.
În şedinţa publică din 20 septembrie 2008 reclamantul N.V.M. a formulat cerere de renunţare la judecată, în parte, pentru partea din imobil, teren şi construcţie, care a făcut obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995 compusă din apartamentul X1. parter, corp A dobândit de C.R., apartamentul nr. X8., dobândit de F.V., apartamentul X2. de la pater, corp A dobândit de A.A.D., apartamentul de la parterul corpului a dobândit de B.S.A. şi B.P., apartamentul X9. etaj M, corp A dobândit de C.I., apartamentul de la etaj, corp E dobândit de F.V. şi M., apartamentul de la parter, Corp A, sc. C dobândit de O.O. moştenit de P.R., apartamentul nr. X5. de la etajul 1, dobândit de S.I. şi E., apartamentul de la subsol corp A, dobândit de R.E., apartamentul nr. X3. de la parter, dobândit de C.G., apartamentul nr. X1. parter, corp E dobândit de S.S. şi I., apartamentul de la parter, corp Decretul nr. 92/1950 dobândit de S.P. şi I. A menţionat reclamantul, că înţelege să renunţe la judecată şi nu la drept, restrângându-şi obiectul acţiunii la acea parte din teren şi construcţii care nu a fost înstrăinat de pârâtă conform Legii nr. 112/1995 şi la cea vândută numiţilor L.O. - decedată a cărei moştenitoare este L.M. şi D.V. şi D.I.
La data de 19 septembrie 2008 C.G., formulează cerere de intervenţie accesorie şi în interes propriu, B.S.A. şi P. cerere de intervenţie principală prin care a solicitat respingerea acţiunii, S.S. şi I. precum şi S.I. şi P. cerere de intervenţie accesorie şi în interes propriu prin care au solicitat respingerea acţiunii principale, intervenienţii cumpărând apartamente din imobilului revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Parte din intervenienţi au arătat în scris că nu sunt de acord cu renunţarea la judecată, fiind necesar acordul lor.
În şedinţa publică de 17 octombrie 2008 tribunalul a luat act, în temeiul art. 246 C. proc. civ., de renunţarea intervenientelor D.I. şi S.I. la judecată, a stabilit natura juridică a cererilor de intervenţie formulate de către S., C. şi B. ca fiind accesorii, reţinând că această calificare este atrasă de obiectul cererilor şi de motivele cuprinse, acestea constituindu-se doar în apărări şi neavând un petit propriu în raport cu reclamantul.
La data de 10 noiembrie 2008 reclamantul N.V.M. formulează o cerere de micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că înţelege să micşoreze câtimea obiectului cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, acesta restrângându-se la acea parte din teren şi din construcţii care nu a fost înstrăinată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, conform Legii nr. 112/1995, precum şi cea vândută numiţilor L.O. moştenită de L.M., D.V. şi D.I., indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere ce poate fi făcută oricând pe parcursul judecăţii, iar poziţia pârâtei şi a intervenienţilor sunt irelevante, nefiind necesar acordul acestora.
În şedinţa publică de la 23 ianuarie 2009 tribunalul a luat act de cererea formulată de reclamant în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., de micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată.
Cererea de micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată a fost precizată de reclamant la 11 iunie 2009 menţionând că faţă de sentinţa civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, înţelege să solicite în prezenta cauză doar suprafaţa de 446 mp, parte a fostei proprietăţi din str. O. (fost B.), nerestituit conform Legii nr. 10/2001, cuprins în curtea imobilului de pe str. O., aflat în posesia Municipiul Bucureşti, fiind folosit de Colegiul Tehnic de Arhitectură şi Lucrări Publice I.N.S. din cadrul Direcţiei Generale de Învăţământ a Municipiul Bucureşti.
A arătat reclamantul că terenul la care înţelege să-şi limiteze pretenţiile în prezenta cauză se compune din 330 mp teren liber de construcţii şi 116 mp teren ocupat de clădire şi alei de acces, ce nu a făcut obiectul restituirii prin sentinţa civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 40849/3/2007.
La 13 noiembrie 2009 F.V. a formulat cerere precizatoare a cererii de intervenţie, ca urmare a cererii de retrocedare în natură a terenului nevândut chiriaşilor pe Legea nr. 112/1995, prin care a solicitat să se constate dreptul lor de servitute pe terenul aflat în exteriorul construcţiilor, servituţi pietonale şi pentru maşinile de intervenţie şi cerere de intervenţie în interes propriu în scopul apărării dreptului de proprietate asupra apartamentul nr. X8., din str. O., sectorul 1, solicitând să se respingă acţiunea formulată de reclamant.
În cuprinsul cererii s-a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V5. încheiat între SC R.V. SRL, în calitate de vânzător şi intervenient, s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului menţionat anterior, în baza Legii nr. 112/1995, respectându-se în totalitate prevederile acestei legi.
La data cumpărării erau întrunite toate condiţiile impuse de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea transmite dreptul de proprietate de la stat către chiriaşi, decretul nr. 92/1950 fiind considerat titlu valabil, la aceea dată.
În aceste condiţii, a arătat intervenientul, în care imobilul aflat la data cumpărării în proprietatea statului a fost dobândit legal de către foştii chiriaşi, cu respectarea legii, reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Această cerere de intervenţie în interes propriu a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu pentru că se solicită constatarea unui drept de servitute pe alt teren decât cel care formează obiectul cauzei, urmare a micşorării câtimii obiectului cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 1496 din 28 decembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a admis acţiunea principală restrânsă, a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul -teren în suprafaţă de 446 mp parte a fostei proprietăţi din str. O., fost B., cuprins în prezent în incinta imobilului din str. O., a obligat pârâtul la 8700 RON cheltuieli de judecată către reclamant şi a respins, ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel F.V. şi F.M., F.V., R.E., S. P. şi I., A.A.D., L.M., C.G., S.S. şi I., C.R. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
La data de 17 februarie 2011 P.K. a formulat cerere de substituire procesuală în drepturile apelanţilor - intervenienţi F.V. şi F.M., invocând transferul dreptului de proprietate intervenit între aceştia prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V6. din 15 decembrie 2010 de către Biroul Notarului Public T.G.
Apelanţii F.V. şi M. au criticat şi încheierea din 19 septembrie 2008 - prin care s-a constatat reconstituit dosarul, arătând că după dispariţia dosarului, acesta s-a refăcut în parte, lipsind o serie de documente care au existat la dosarele conexe cauzei cum ar fi: hotărâri ale Cur ţ ii de Apel Bucureşti, ale Tribunalul Bucureşti, contractul de ipotecă al reclamantului. Dosarul refăcut conţine o mulţime de documente „de umplutură” care nu sunt relevante în cauză şi nu conţine documentele care au fost depuse în dosarele anterioare relevante în speţă, precum decizia pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie prin care s-a stabilit cu opinie majoritară, că reclamantul are calitate procesuală activă. Pentru acest motiv se solicită casarea în totalitate a hotărârii, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Prin decizia nr. 359A din 04 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile.
În motivarea deciziei s-au re ţ inut următoarele.
În ceea ce prive ş te criticile formulate împotriva încheierii din 19 septembrie 2008 când s-a constatat reconstituit dosarul, Curtea a constatat că sunt nefondate. În şedinţa publică de la 21 septembrie 2007 s-a constatat lipsa dosarului, dispunându-se serviciului registratură identificarea acestuia.
La 16 noiembrie 2007 tribunalul a dispus reconstituirea dosarului şi a pus în vedere părţilor să depună copii după înscrisurile aflate la dosar, iar după mai multe termene de administrare a înscrisurilor la 19 septembrie 2008 instanţa a constatat reconstituit dosarul cauzei şi a dispus renumerotarea acestuia.
Potrivit art. 583 C. proc. civ. dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăşi instanţa învestită cu judecarea pricinii. Spre acest sfârşit, instanţa va fixa termen, chiar din oficiu, citând părţile, martorii şi experţii; va cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise de autorităţi şi de care părţile s-au folosit sau de pe înscrisurile depuse de părţi, dispunând totodată să se scoată din registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac. Copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute ce se află în stăpânirea părţilor, ori altor persoane sau autorităţilor pot folosi la refacerea dosarului. Încheierea de refacere nu se va putea ataca decât o dată cu fondul. Înscrisurile astfel refăcute ţin locul originalelor, până la găsirea acestora.
Din acest punct de vedere, tribunal a procedat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar împrejurarea că s-au depus şi alte acte, în concepţia apelantului „de umplutură”, nu este de natură a vătăma astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nici una din părţi.
Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, de Tribunalul Bucureşti şi de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie se regăsesc la dosarul refăcut al cauzei, astfel încât nici din acest punct de vedere, nu există nici o vătămare a drepturilor procedurale ori substanţiale ale apelanţilor.
Mai mult, Curtea a constatat că, după ce s-a reconstituit dosarul, originalul acestuia a fost găsit şi ataşat celui refăcut, astfel încât toate înscrisurile şi susţinerile părţilor ori ale instanţei, se regăsesc în integralitate, iar hotărârea pronunţată de tribunal şi în prezent apelată, s-a bazat la data pronunţării, pe înscrisurile din dosarul original.
Astfel fiind, dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu au fost încălcate sub nici un aspect.
În ceea ce priveşte motivele de apel, Curtea a constatat că mai mulţi apelanţi au aceleaşi critici, cu acelaşi argumente, astfel încât ele au fost grupate în vederea unor considerente unitare şi comune tuturor apelanţilor care le-au susţinut.
O primă critică comună priveşte calificarea greşită a renunţărilor parţiale la judecată ale reclamantului drept simple reduceri ale câtimii cererii de chemare în judecată (R.E.,L.M., S.I., S.P., A.A.D., C.G., S.S. şi S.I., F.V., C.R.).
Susţin apelanţii că prin cererea cu care a fost sesizată instanţa de fond, reclamantul a revendicat întregul imobil în ansamblul său, pârât fiind Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Întrucât imobilul se compune din mai multe apartamente, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, chiriaşii cumpărători au formulat cereri de intervenţie, invocând un drept propriu. În aceste condiţii, reclamantul a procedat la reducerea câtimii acţiunii, renunţând pe rând la unităţile locative şi părţi din teren.
Modificarea câtimii este specifică doar bunurilor de gen, or, în cauză obiectul pricinii îl formează un bun individual determinat, care nu este susceptibil a fi asociat noţiunii de câtime, astfel încât în condiţiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. nu se putea renunţa la judecată decât cu acordul părţilor. Astfel calificarea corectă a cererilor de reducere a câtimii ar fi fost aceea de renunţări parţiale la judecată.
Curtea nu a primit acest motiv de apel apreciind că cererea reclamantului din 11 iunie 2009 a fost corect calificată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Această calificare juridică este în deplin acord cu principiul disponibilităţii procesului civil care conferă reclamantului dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării şi de a stabili cadrul procesual în privinţa obiectului dedus judecăţii.
Deşi efectele juridice sunt asemănătoare, între renunţarea la judecată şi cererea de micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată există diferenţieri, temeiurile de drept şi condiţiile de exercitare fiind diferite.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit revendicarea unui imobil - teren de 2275 mp şi construcţie, astfel deşi ne aflăm în prezenţa unui bun individual determinat, dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt aplicabile, câtă vreme imobilul are în compunerea sa o suprafaţă de teren ce poate fi măsurată şi divizată, precum şi o construcţie care este divizibilă faţă de suprafaţa de teren de 2275 mp, cât reprezintă întregul drept de proprietatea al reclamantului, în condiţiile în care construcţia nu ocupă toată această suprafaţă.
Reclamantul a înţeles să-şi reducă obiectul pretenţiilor sale de la întreg la numai o fracţiune din dreptul invocat, respectiv suprafaţa de 446 mp exercitând astfel un drept recunoscut şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acela de a fixa limitele obiectului judecăţii.
A primi opinia contrară, ar însemna să se golească de conţinut dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul neputând să-şi exercite acest drept procesual, independent de voinţa celorlalte părţi, şi orice cerere de acest fel să fie calificată doar ca o renunţare la judecată.
Cea de-a doua critică comună se referă la calificarea/recalificarea cererilor de intervenţie din principale în accesorii.
Potrivit art. 47 C. proc. civ. „oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.
Intervenţia principală reprezintă forma de participare a terţilor în proces prin intermediul căreia terţul urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului, iar caracteristica sa esenţială este aceea că se face împotriva ambelor părţi iniţiale (reclamant şi pârât).
Intervenţia accesorie are natura juridică a unei simple apărări, putând fi făcută oricând în cursul procesului chiar înaintea instanţei de recurs.
Intervenientul principal are o poziţie independentă în proces, însă cel accesoriu este subordonat părţii în favoarea căreia a intervenit şi nu poate face decât acele acte care profită părţii respective.
Cererile de intervenţie formulate de către intervenienţii apelanţi L.M., R.E., D.V. şi I., F.V. şi M. şi C.M. au fost formulate la termene diferite ale stadiului procesual al dosarului şi au fost discutate pentru prima dată în şedinţa publică din 4 octombrie 2002, când au şi fost admise în principiu.
Cu acea ocazie, instanţa nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a cererilor de intervenţie, întrucât din încheierea de şedinţă aflată la Dosarul nr. 2893/2002 (1601/3/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), nu rezultă acest aspect.
Singura calificare a naturii juridice a cererilor de intervenţie, inclusiv şi cele ale numiţilor S.S. şi I., S.I. şi P., C.G., B.S.A. şi P., A.A.D., a fost realizată de tribunal în şedinţa publică din 17 octombrie 2008 când, în urma dezbaterilor orale, tribunalul a stabilit natura juridică, apreciindu-le ca fiind accesorii şi „a reţinut că această calificare este atrasă de obiectul cererilor şi de motivele cuprinse, acestea constituindu-se doar în apărări şi neavând un petit propriu în raport de reclamant”. De asemenea, s-a mai reţinut că, în aceste cereri se regăsesc formulări în sensul apărării unui drept de proprietate dobândit în limitele legii, de aici rezultând doar interesul în formularea cererii, fără a se putea considera că aceste formulări conferă cererilor un obiect propriu pentru a fi calificate drept cereri de intervenţie în interes propriu.
Din conţinutul acestor cereri rezultă fără îndoială caracterul acestora, instanţa fiind obligată în temeiul art. 129 C. proc. civ. să dea calificarea corectă a cererilor formulate de părţi şi a temeiurilor lor în drept, indiferent de cum părţile îşi denumesc cererile depuse la dosar ori de temeiurile de drept pe care ele îşi întemeiază pretenţiile.
Deşi denumite cereri de intervenţie în interes propriu (R.E., D.V. şi I.a, C.R., A.A.D. şi F.V.) ori cerere de intervenţie (F.V. şi M.) ori cerere de intervenţie accesorie şi în interes propriu (C.G., S.S. şi I., S.I. şi P.) sau cerere de intervenţie principală (B.S.A. şi B.P.), din cuprinsul acestora rezultă că interesul pentru care au fost formulate este acela al apărării dreptului de proprietate dobândit de chiriaşii cumpărători menţionaţi anterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiecare dintre aceşti intervenienţi arătând actul în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate, temeiul de drept al acestuia şi au arătat că la data cumpărării, pentru cumpărători, statul reprezentat prin SC R.V. SA avea toate calităţile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a transmite dreptul său de proprietate asupra bunului.
S-a apreciat că reclamantul nu mai poate solicita restituirea în natură, ci este îndreptăţit conform art. 18 din Legea nr. 10/2001 numai la despăgubiri. Au concluzionat intervenienţii că, întrucât sunt proprietarii apartamentelor menţionate, acţiunea reclamantului este neîntemeiată, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, vânzând imobilul, nu mai are calitate procesuală pasivă, aceasta având-o intervenienţii.
F.V. şi M. (dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, nr. 2893/2002) au menţionat expres că înţeleg să intervină în proces în interesul pârâtului, pentru a solicita alături de el respingerea acţiunii, arătând în continuare că, „implicit, şi în propriul nostru interes pentru că prin respingerea acţiunii, se exclude posibilitatea unui viitor proces în care să fie chemaţi de către actualul reclamant pentru discutarea titlului lor de proprietate”.
De asemenea, o parte dintre intervenienţi au înţeles să invoce şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe considerentul că în prezent acesta nu mai este proprietarul apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
În nici una din aceste cereri nu se solicită, în contradictoriu atât cu reclamantul, cât şi cu pârâtul, un drept propriu, ci se invocă fie ca apărare de fond, fie în cadrul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi respingerea acţiunii reclamantului, faţă de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, singura calificare dată cererilor de intervenţie de către instanţă este aceea de intervenţie accesorie, din actele şi lucrările dosarului nerezultând susţinerile apelanţilor, în sensul că iniţial aceste cereri au fost calificate în interes propriu, iar ulterior în accesorii.
Consemnarea în citativul unor încheieri de şedinţă a calităţii unor intervenienţi (A.) ca fiind intervenient în interes propriu, reprezintă o simplă eroare materială, astfel cum arată art. 281 C. proc. civ.
În aceeaşi ordine de idei şi vizând motivul de apel invocat de apelantul F.V., Curtea constată că acesta a formulat două cereri de intervenţie (dosarul Tribunalului, după ce s-a dispus reconstituirea). Prima cerere are un conţinut identic cu cererile de intervenţie în interes propriu al celorlalţi intervenienţi, arătându-se doar actul prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat, împrejurarea că statul era proprietar la momentul înstrăinării, că reclamantul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii prin echivalent şi că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă.
La 13 noiembrie 2009, acelaşi apelant îşi precizează cererea de intervenţie, solicitând să se constate „dreptul nostru de servitute pe terenul aflat în exteriorul construcţiilor, servituţi pietonale şi pentru maşinile de intervenţie”.
Această cerere precizatoare a fost calificată de instanţă la termenul din 13 noiembrie 2009 ca fiind în interes propriu şi a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu, întrucât se solicită constatarea unui drept de servitute pe alt teren decât cel care formează obiectul cauzei, urmare a cererii de micşorare a câtimii obiectului cererii, de care tribunalul luase act tot în cadrul aceleiaşi şedinţe publice.
Critica formulată de F.V. se întemeiază pe greşita respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, întrucât nu a fost mai întâi comunicată celorlalte părţi şi ulterior pusă în discuţie, că deşi ceilalţi intervenienţi au susţinut necesitatea acordării unui termen pentru a lua cunoştinţă de aceasta, instanţa a refuzat acordarea unui termen.
Susţine apelantul că instanţa nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii sale de intervenţie nici prin încheierile ce au urmat datei de 13 noiembrie 2009 şi nici în dispozitivul sentinţei civile apelate, din acest punct de vedere fiind întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Precizează apelantul că faptul „că în conţinutul considerentelor din încheierea premergătoare din 13 noiembrie 2009 şi sentinţa civilă nr. 1496/2009, instanţa menţionează că cererea sa nu a fost admisă în principiu, nu echivalează cu o pronunţare pe acest aspect”, lipsa din dispozitiv a poziţiei instanţei faţă de un capăt al unei cereri de chemare în judecată reprezentând o lipsă de pronunţare pe acel capăt, întrucât dispozitivul reprezintă acea parte a unei hotărâri care poate fi pusă în executare.
De asemenea, se mai susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 41 C. proc. civ. şi art. 21 din Constituţie, privind accesul liber şi neîngrădit la justiţie, întrucât cererea sa de intervenţie a fost respinsă fără a i se da posibilitatea să-şi apere drepturile atât sub aspectul dovedirii bunei credinţe la dobândirea apartamentului, cât şi sub aspectul servituţilor ce i s-ar cuveni.
Analizând distinct aceste critici proprii numai apelantului F.V., Curtea constată că nu s-au încălcat drepturile procedurale ale apelantului, acesta beneficiind de un proces echitabil, în condiţiile calităţii sale de terţ intervenient, devenit parte în proces prin voinţă proprie şi i s-a asigurat în acelaşi timp un proces echitabil.
Cu ocazia dezbaterilor care au avut loc la data de 13 noiembrie 2009, tribunalul a pus în discuţie, în mod expres, cererea sa de intervenţie, a acordat cuvântul părţilor, inclusiv apelantului pentru susţinerea acestei cereri, respingând în mod corect acordarea unui termen, mai întâi pentru comunicare şi apoi pentru pronunţare, pe acest aspect.
Terţii pot interveni în proces oricând până la închiderea dezbaterilor, iar ei nu capătă calitatea de parte în acel proces, decât după discutarea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.
Din acest punct de vedere, nu se impunea acordarea unui termen pentru comunicarea cererii de intervenţie şi nici nu s-a încălcat dreptul la apărare al intervenientului, ci, dimpotrivă, instanţa a soluţionat cu celeritate cererile ce i-au fost prezentate în cursul şedinţei de judecată, dosarul suportând oricum un timp îndelungat de soluţionare.
Nu sunt primite nici argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât tribunalul s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii formulate de apelant şi a respins-o ca atare, dispoziţia instanţei fiind cuprinsă în practicaua sentinţei, respectiv încheierea din 13 noiembrie 2009 prin care s-au consemnat dezbaterile şi care face parte integrantă din sentinţa apelată.
Nedobândind calitatea de parte în proces, nu era necesar ca această pronunţare să figureze în mod expres în dispozitivul sentinţei, cu atât mai mult cu cât, fiind respinsă în principiu, nu se pune problema niciunei executări sub acest aspect a sentinţei tribunalului.
În ceea ce priveşte cererea de stabilire a unor servituţi, apelantul a precizat oral în şedinţa publică de la 4 aprilie 2011 că cererea sa de intervenţie a avut în cuprinsul său nu numai stabilirea unui drept de trecere, de acces la locuinţa proprietate personală, ci şi stabilirea unor servituţi de utilităţi, respectiv existenţa unor conducte de gaze, apă, canalizare şi electricitate.
Aceste susţineri nu se regăsesc în cuprinsul cererii de intervenţie depusă la data de 13 noiembrie 2009 (dosar apel), întrucât apelantul a precizat în scris „să constataţi dreptul nostru de servitute pe terenul aflat în exteriorul construcţiilor, servituţi pietonale şi pentru maşinile de intervenţie”.
Raportat la acest obiect, cererea sa de intervenţie în interes propriu a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatând că terenul în suprafaţă de 446 m.p. este cuprins în incinta imobilului din str. O., fiind distinct de terenul aferent construcţiei supraetajate, în care se află apartamentul apelantului, astfel încât nu priveşte obiectul prezentei cauze.
Din acest punct de vedere, este irelevantă neadministrarea unor probatorii în fond ori în apel în stabilirea unor servituţi pe un fond care nu este aservit, neavând legătură cu terenul aferent imobilului deţinut de intervenienţi.
Şi în cererea de intervenţie în interesul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a intervenienţilor depusă în apel, apelantul F.V. a reiterat şi a dezvoltat criticile formulate prin apelul formulat în scris, nefiind identificată nici o apărare nouă în raport cu motivele de apel ale intervenienţilor, ale pârâtului ori cele susţine în propriul apel, tuturor acestor apărări răspunzându-se prin considerentele anterioare, comune pentru toţi apelanţii.
Sub acest aspect, această critică a mai fost formulată şi de alţi intervenienţi, iar considerentele anterioare sunt comune tuturor criticilor formulate de aceştia.
O altă critică formulată de apelanta R.E. este aceea referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.
Se susţine că, potrivit certificatului de moştenitor nr. M1. din 5 decembrie 1969 şi a suplimentului la acest certificat nr. M2. din 18 septembrie 1991 la succesiunea fostului proprietar N.V. au venit fiii acestuia, reclamantul N.V.M. şi N.D.D. N.D.D. a decedat la 30 mai 1994, iar procura din 29 ianuarie 1992 nu poate ţine locul niciunui certificat de moştenitor ori act translativ al vocaţiei succesorale, în condiţiile în care în alte litigii similare rezultă că defunctul N.D.D. a avut şi alţi moştenitori atât legali cât şi testamentari. De asemenea, nici renunţarea la succesiune nu poate produce efecte juridice odată ce succesiunea a fost acceptată potrivit certificatului de moştenitor nr. M1./1969.
Curtea nu a primit această critică, având în vedere că, în primul ciclu procesual acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, argumentată pe aceleaşi susţineri, respectiv lipsa certificatului de moştenitor de pe urma defunctului frate, N.D.D., neindicarea moştenitorilor şi, în consecinţă, neîntrunirea regulii unanimităţii acţiunii în revendicare.
Această chestiune reprezintă o problemă de drept dezlegată de instanţa supremă şi obligatorie în condiţiile art. 315 C. proc. civ. instanţelor de rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 3372 din 4 iulie 2001 C.S.J. a admis recursul formulat de N.V.M., casând atât sentinţa nr. 330/2000, cât şi decizia nr. 726/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În considerentele acestei decizii, calitatea procesuală activă a reclamantului a fost constatată în mod irevocabil, astfel încât ea nu mai poate fi repusă în discuţie prin prezentele motive de apel, întrucât ar reprezenta o încălcare a autorităţii de lucru judecat.
În şedinţa publică de 4 aprilie 2011 apelanţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active motivat de faptul că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V7. din 27 octombrie 2009 de către Biroul Notarului Public T.G. reclamantul a înstrăinat dreptul de proprietate lui Ş.C.G., acest drept fiind şi intabulat.
Curtea a respins şi acest motiv de apel având în vedere că potrivit extrasului de CF nr. C1., obiectul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V7./2009 priveşte ceea ce s-a restituit prin sentinţa civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008, adică suprafaţa de 1377 mp, teren liber de construcţii, teren de 56 mp în cotă indiviză aflat sub corpul de clădire F, precum şi mai multe apartamente (mai puţin terenul şi construcţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995) şi a procesului verbal de punere în posesie din 15 mai 2009 emis de Biroul Executorilor Judecătoreşti BO şi BA., neavând legătură cu obiectul prezentei cauze.
În prezent nu s-a făcut nicio dovadă că terenul ori drepturile litigioase pentru suprafaţă de 446 au fost transmise către altă persoană, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru acest motiv este nefondată.
O altă critică comună apelanţilor o reprezintă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, întemeiată pe două argumente:
Consiliul General al Municipiului Bucureşti a învederat prin motivele de apel şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, arătând că acesta este un organ deliberativ şi că numai Municipiul Bucureşti este persoană juridică de drept civil, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are patrimoniu şi, în consecinţă, nici personalitate juridică.
Un alt argument susţinut de apelanţii intervenienţi este acela că Consiliul General al Municipiului Bucureşti este neposesor în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât s-a restituit un teren aflat sub o construcţie edificată de altă persoană, fără ca această persoană să fie introdusă în cauză.
În acest sens, arată apelanţii că Legea nr. 10/2001 a tranşat această problemă, în sensul că terenul respectiv nu poate fi restituit în natură, ci doar acordate măsuri reparatorii în echivalent.
S-a mai susţinut că terenul în cauză ar aparţine domeniul public prin efectul legii, datorită destinaţiei speciale a acestuia, respectiv curtea unei unităţi de învăţământ şi terenul de sub clădirea acesteia.
Curtea a respins aceste motive de apel formulată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de apelanţii intervenienţi ca nefondate, având în vedere următoarele.
Acţiunea în revendicare a fost formulată de reclamantul intimat la 15 decembrie 1998, anterior Legii nr. 10/2001, astfel încât sub acest aspect şi astfel cum se precizează şi în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, dispoziţiile legii speciale nu sunt aplicabile în cauză.
În ceea ce priveşte lipsa capacităţii de folosinţă şi, prin urmare lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Curtea constată că faţă de data introducerii acţiunii, practica judiciară constantă a instanţelor judecătoreşti a fost aceea de a conferi calitate acestui organ deliberativ al unităţii administrativ teritoriale, având în vedere dispoziţiile legii administraţiei unităţilor administrativ-teritoriale în vigoare la acea vreme, care nu făcea o distincţie clară între atribuţiile de reprezentare şi de administrare a patrimoniului acestor unităţi.
Această practică unitară a instanţelor judecătoreşti şi confirmată de jurisprudenţa internă a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 în procesele întemeiate pe dispoziţiile art. 6 ale acestui act normativ, asupra cărora nu a existat practică neunitară.
Curtea are în vedere şi împrejurarea că, pe tot parcursul soluţionării cauzei, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost reprezentat în proces de Compartimentul Juridic al Municipiului Bucureşti, iar din anul 1998 şi până în anul 2011, nu a invocat niciodată, nici măcar pe cale incidentală, o asemenea chestiune de drept, însuşindu-şi astfel calitatea de apărător al intereselor Consiliului General al Municipiului Bucureşti care este parte integrantă a organelor de conducere ale unităţii administrativ teritoriale Municipiul Bucureşti, chestiunea supusă discuţiei fiind formală, întrucât prezent în cauză a fost Municipiul Bucureşti ca deţinător al patrimoniului unităţii administrativ teritoriale. De altfel, prezentul apel a fost declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General, primar care are atribuţii de reprezentare a unităţii administrativ teritoriale în litigii.
Atât apelantul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cât şi intervenienţii au mai criticat hotărârea şi sub aspectul aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, subsecvent principiului că legea specială derogă de la legea generală.
Astfel cum s-a arătat anterior, prezenta acţiune în revendicare este demarată anterior dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi este supusă dispoziţiilor legale în vigoare la momentul investirii instanţei, respectiv Legea nr. 213/1998 şi dispoziţiile art. 480 C. civ.
Din acest punct de vedere, coroborat şi cu obiectul restrâns al acţiunii, dispoziţiile art. 45 şi 46 din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât porţiunea din teren de 446 m.p. nu priveşte înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la susţinerea că terenul ar aparţine domeniul public prin efectul legii, apelanţii intervenienţi nu au indicat temeiul de drept şi nici nu au prezentat dovezi din care să rezulte că acest teren se află în domeniul public prin vreuna din modalităţile cerute de lege.
De altfel, această apărare nu a înţeles să o facă nici Municipiul Bucureşti, ca deţinător al întregului patrimoniu al oraşului, fie public, fie privat, iar din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat o astfel de situaţie juridică.
Fără a face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză, Curtea reaminteşte că şi în condiţiile acestui act normativ special, potrivit art. 16 „În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a) pot fi retrocedate inclusiv terenuri cu o situaţie identică cu cel din prezenta cauză.
O altă critică invocată de către intervenienta R. priveşte şi faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a fost analizat de către instanţa de fond şi că, cel puţin sub acest aspect s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ califică ca abuziv acest act normativ.
Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât în considerentele sentinţei tribunalului s-a analizat în contextul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului.
Sub acest aspect, instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a legii în timp, arătând în mod expres că se cercetează admisibilitatea acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cât şi din perspectiva regulilor stabilite prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.
De asemenea, s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum şi modalitatea concretă de preluare a imobilului prin Decretul nr. 92/1950, arătându-se în mod expres că acesta contravine dispoziţiilor Constituţiei în vigoare la momentul promulgării sale, a dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În aceeaşi ordine de idei, s-a arătat că titlul reclamantului provine de la adevăraţii proprietari, este preferabil titlului statului, care este constituit de un act normativ abuziv, căruia i se poate da eficienţă.
Nici critica formulată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, nu este fondată.
Prezentul litigiu s-a întins pe o perioadă de 13 ani, a presupus nenumărate faze procesuale desfăşurate în faţa unor instanţe diferite, precum şi apărări la multiple chestiuni de drept ce au fost ridicate de către părţi, astfel încât reducerea cuantumului onorariului de avocat este nejustificată, aceste cheltuieli fiind dovedite de către reclamant cu actele depuse la dosar.
Prin cererea formulată la 29 aprilie 2011 petentul F.V. a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 359 A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, solicitând să se înlăture alin. (4) din pagina 2 prin care instanţa a reţinut că petentul nu deţine actul de înstrăinare a imobilului ce formează obiectul acţiunii în revendicare, arătând că a solicitat expres instanţei să nu se consemneze această susţinere, întrucât ulterior a prezentat actul de înstrăinare şi doreşte a se crea impresia că a dezinformat instanţa.
Se mai solicită a se reanaliza susţinerile consemnate la pag. 5 alin. (1) referitor la afirmaţia apelantului pârât potrivit căruia „acţiunea în revendicare a fost introdusă în anul 1998 pe o suprafaţă de 3.000 mp şi s-a micşorat câtimea obiectului de două ori”, în sensul dacă acestea sunt conforme cu apelul pârâtei Primăriei Municipiului Bucureşti şi cu cele consemnate în respectivul apel, sau este vorba tot de o greşeală materială proprie deciziei.
Se solicită rectificarea susţinerii din pag. 7 alin. (8), în loc de „ci ca trebuie urmărit obiectul” să se dispună inserarea a ceea ce a susţinut petentul şi anume ca „în cazul de faţă este vorba de hotărâri cu aceleaşi părţi dar cu un alt obiect şi că autoritatea de lucru judecat nu presupune întotdeauna identitatea de obiect ci scopul urmărit de reclamant să fie acelaşi”.
De asemenea, solicită a se înlătura din considerente a celor consemnate în pag. 8 alin. (5) în sensul că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost ridicată înainte de începerea dezbaterilor şi nu după începerea dezbaterilor aşa cum eronat s-a reţinut de către instanţă.
Să se înlăture din considerente afirmaţia potrivit căreia cererea de intervenţie a lui L.M. „a fost discutată pentru prima dată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2002 [alin. (4)] cererea fiind discutată şi admisă în principiu, prima dată la 9 martie 2000 de instanţa tribunalului, în Dosarul nr. 4890/1999.
Referitor la preluarea din hotărârea de fond a alin. (1) pag. 7 şi transpunerea lui identică în hotărârea de apel la pag. 18 alin. (2), în calitate de instanţă de control judiciar se solicită lămurirea înţelesului acestui considerente „Prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive B.F. s-a identificat terenul de 2.275 mp” şi refacerea lui în sensul terenul a fost identificat de către reclamant în totalitate [pag. 3 alin. (1) Exp. B.S.] şi terenul este bine identificat având o suprafaţă de 2.162,85 mp (din acte 2.275 mp).
Prin încheierea din 9 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale.
În motivarea încheierii s-au re ţ inut următoarele.
Susţinerile petentului şi ale celorlalte părţi au fost consemnate exact şi în succesiunea în care s-au desfăşurat dezbaterile orale ale cauzei, instanţa neputând interveni în sensul de modificare a acestor susţineri, astfel încât nu există nici o eroare materială de consemnare.
În ceea ce priveşte considerentele deciziei acestea formează opinia instanţei şi, de asemenea, nu pot fi modificate pe calea rectificării erorii materiale, acestea fiind dezlegări de drept şi cenzurabile în căile de atac.
Astfel, cererea nu întruneşte dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Împotriva deciziei men ţ ionată anterior au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii R.E., F.V., S.I., S.P. (P.), L.M., A.A.D., C.G., S.S. şi S.I.
Împotriva încheierii din 9 mai 2011 a declarat recurs F.V.
În motivarea recursului, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a arătat că instan ţ a de apel în mod eronat a re ţ inut capacitatea de folosin ţ ă ş i calitatea procesuală pasivă a acestei institu ţ ii, întrucât într-o acţiune în revendicare (întemeiată pe art. 480 C. civ.) trebuie să existe un proprietar neposesor şi un posesor neproprietar (în speţă Municipiul Bucureşti, persoană juridică de drept public, ce nu a fost însă chemată în judecată).
În anul 1998 (anul introducerii acţiunii în justiţie) era în vigoare şi îşi producea efectele juridice depline Legea nr. 69/1991, legea administraţiei publice locale modificată prin Legea nr. 215/2001), act normativ care stipula fără echivoc faptul că Municipiul Bucureşti este persoana juridică de drept public şi de drept privat, care avea patrimoniu (patrimoniu ce includea şi terenul din prezentul litigiu) şi era reprezentat în justiţie de către Primarul General (ca şi în prezent), iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti era doar o autoritate deliberativă, fără personalitate juridică şi fără patrimoniu, care administra domeniul public şi privat al Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, aspectul esenţial este acela că intimatul-reclamant N.V.M. nu a chemat în judecată posesorul neproprietar (adică Municipiul Bucureşti), ci a chemat în judecată o autoritate deliberativă (Consiliul General al Municipiului Bucureşti) fără capacitate procesuală de folosinţă, care nu poate sta în justiţie într-un proces civil (cu atât mai mult într-o acţiune reală imobiliară cum este acţiunea în revendicare) şi care nu poate avea nici calitate procesuală pasivă într-o asemenea speţă (nefiind posesor neproprietar).
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului intervenienta R.E. a arătat următoarele.
Hotărârea este dată cu încălcarea legii, conform art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. întrucât au fost greşit calificate renunţările parţiale la judecată drept reduceri ale câtimii obiectului cererii. Bunul care face obiectul litigiului, este un bun individual determinat, un imobil compus din teren şi construcţie, construcţia cuprinzând mai multe unităţi locative, la rândul lor individual determinate. Modificarea câtimii obiectului este specifică unor bunuri de gen, care sunt individualizate prin numărare, cântărire, măsurare, etc. şi nu unor bunuri individual determinate. Principiul disponibilităţii are o serie de limitări, între care şi cea de către art. 246 alin. (4) din C. proc. civ., or, recurenta, ca şi ceilalţi intervenienţi s-au opus renunţării. Art.132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă. Conform art. 50 alin. (1) C. proc. civ. ca şi din economia întregii secţiuni din C. proc. civ. care reglementează intervenţia, rezultă că intervenţia în nume propriu este asimilată unei cereri de chemare în judecată, iar intervenientul în nume propriu are o poziţie procesuală similară reclamantului. În aceste condiţii, principiul disponibilităţii trebuia interpretat şi în favoarea intervenienţilor principali, care urmăresc realizarea unui drept propriu şi având dobândită o poziţie procesuală similară reclamantului.
Hotărârea este nelegală, conform art. 304 alin. (1) pct. 9 sub aspectul recalificării cererilor de intervenţie principale în cereri de intervenţie accesorii. Textul de lege încălcat este art. 52 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia încheierea prin care a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie poate fi atacată doar o dată cu fondul. Pentru identitate de raţiune juridică, dar şi conform argumentului de interpretare a fortiori, nici instanţa nu mai poate reveni asupra respectivei încheieri. În faţa instanţei de fond, la data de 06 septembrie 2002 a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 04 octombrie 2002. Prin recalificare a fost încălcat ş i principiul disponibilităţii. Cererea sa de intervenţie este intitulată „în interes propriu", iar în prima propoziţie arată că este formulată „pentru apărarea dreptului său de proprietate". Cererea a fost formulată într-un dosar de revendicare privitor la un bun din care face parte şi apartamentul proprietatea sa.
Recurenta a mai invocat încălcarea dreptului la apărare. Astfel, în şedinţa 04 aprilie 2011 a fost depus de către intervenientul F.V. un extras de CF din care rezulta faptul că reclamantul a vândut pe durata litigiului o parte din imobilul revendicat. A solicitat termen pentru a lua cunoştinţă de acest înscris, cerere care fost respinsă de către instanţa de apel, ulterior a solicitat efectuarea de către instanţă a unei adrese către Biroul de CF pentru a se stabili partea din imobil înstrăinată, cerere care de asemenea a fost respinsă. În acest condiţii a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pentru partea de imobil înstrăinată. În faza apelului, care este o cale de atac devolutivă, se impunea clarificarea împrejurării dacă reclamantul a vândut o parte din bun pe durata litigiului, dacă nu trebuia introdus în cauză în calitate de proprietar şi altă persoană, şi dacă putea renunţa la judecată asupra unui bun faţă de care nu mai avea calitatea de proprietar.
Referitor la încălcarea dreptului la apărare, recurenta a mai invocat şi împrejurarea că instanţa de apel cu ocazia acordării cuvântului pe fond, a arătat că va amâna pronunţarea o săptămână şi a solicitat limitarea concluziilor orale. Ulterior, la depunerea concluziilor scrise, a constatat că instanţa nu a amânat pronunţarea.
Consideră ca fiind un abuz şi modalitatea de soluţionare a cererii de retract litigios formulată de către F.V.. Încadrează acest motiv de critică atât în ipoteza art. 304 pct. 9, fiind încălcate dispoziţiile care consacră dreptul la apărare şi la un proces echitabil art. 21 din Constituţie cât şi art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Recurenta a arătat în continuare că a fost greşit soluţionată excepţia lipsei calităţii procesual pasive. Pentru suprafaţa de teren aflată în curtea Colegiului Tehnic I.N.S. şi sub clădirea acestuia reclamanţii se judecă cu un neposesor, posesia acestei suprafeţe fiind aşa cum s-a stabilit şi prin expertiză exercitată de către sus - amintita unitate şcolară şi nu de către pârât. Mai mult în cauză se pune problema restituirii terenului aflat sub o construcţie edificată de un terţ, fără ca acesta să fi fost introdusă în cauză. Un alt aspect invocat şi care a fost omis este cel al destinaţiei speciale a terenului în cauză: curtea unei unităţi de învăţământ şi terenul de sub clădirea acesteia. Potrivit normelor speciale în materie, din perspectiva utilităţii şi folosirii sale efective, terenul aparţine domeniului public prin efectul legii, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.
A fost respinsă în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active. Potrivit certificatului de moştenitor nr. M1. din 5 decembrie 1969 şi a suplimentului la certificatul de moştenitor nr. M2. din 18 septembrie 1991, la succesiunea fostului proprietar N.V., au venit fii acestuia N.V.M. şi N.D.D. Conform copiei legalizate de pe certificatul de deces nr. D1., N.D.D. a decedat la 30 mai 1994. Procura din 29 ianuarie 1992 nu poate ţine locul nici unui certificat de moştenitor şi ici unui act translativ al vocaţiei succesorale, cu atât mai mult cu cât din celelalte litigii a rezultat faptul că defunctul N.D.D. a avut şi alţi mo ş tenitori, atât legali cât şi testamentari. De asemenea, nici renunţarea la succesiune nu poate produce efecte juridice o dată ce succesiunea a fost acceptată potrivit certificatului de mostenitor nr. M1. din 5 decembrie 1969. Acceptarea, ca şi renunţarea la succesiune, sunt pure şi simple, nefiind susceptibile de a fi condiţionate ori parţiale. Nu pot fi re ţ inute sus ţ inerile reclamantului potrivit cărora prin procura din 29 ianuarie 1992 ar fi fost instituit legatar universal al defunctului său, atâta vreme cât un asemenea lucru nu rezultă din respectivul înscris, procura mărginindu-se să declare doar că renunţă la succesiunea de pe urma părinţilor săi.
Soluţia pe fond este greşită. Instanţele de fond şi apel aveau obligaţia să analizeze în mod concret modalitatea în care s-a făcut aplicarea Decretului nr. 92/1950, fără a-l califica aprioric drept abuziv. Actul normativ în cauză a fost calificat drept abuziv de către Legea nr. 10/2001, dar aşa cum rezultă din motivare instanţa nu a înţeles să facă aplicabilitatea prevederilor legii speciale. În raport de suprafaţa şi caracteristicile sale (mai multe apartamente) imobilul naţionalizat excedea necesităţilor locative ale autorului reclamantei, fiind destinat cel puţin în parte închirierii, astfel încât aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod corect la acel moment.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului intervenien ţ ii S.I., S.P., L.M., A.A., C.G., S.S. şi S.I. au invocat în esen ţ ă acelea ş i motive ca ş i recurenta R.E.
În plus ace ş tia au mai sus ţ inut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B., având în vedere dispoz. art. 19 şi 20 din Legea nr. 215/2001, că nu este o persoană juridică de drept civil, întrucât nu are patrimoniu şi este autoritate deliberativă. Pe de altă parte pentru tot ce s-a vândut din imobilul revendicat există un alt titular al dreptului de proprietate - în speţă chiriaşii cumpărători, ceea ce înseamnă că numai pentru partea din imobil vândută teren şi construcţii se poate discuta despre calitatea procesuală pasivă a C.G.M.B.
În şedinţa publică din 4 aprilie 2011, având în vedere CF cu nr. C1. Bucureşti Sector 1, în baza art. 2 din Decretul nr. 167/1958 au invocat pe cale excepţie nulitatea intabulării dreptului de proprietate pe numele Ş.C.G. cu motivarea interdicţiei instituită de Legea nr. 10/2001, arătând că atâta timp cât notificarea pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată potrivit procedurii administrative, nu poate fi luată nicio măsură cu privire la imobilul formând obiectul notificării sub sancţiunea nulităţii, Curtea de Apel Bucureşti respingând excepţia ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului formulat împotriva deciziei intervenientul F.V. a arătat următoarele.
Referitor la cererea de intervenţie in interes propriu, formulata de către recurent la termenul din 13 noiembrie 2009, s-a arătat că această cerere a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cu aplicarea greşita a legii, conform art. 304 pct. (9) C. proc. civ., întrucât la data introducerii cererii de intervenţie (13 noiembrie 2009) instanţa nu se pronunţase in nici un mod asupra cererii reclamantului de micşorare a câtimii obiectului dedus judecăţii. Instanţa a respins cererea sa ca rămasa fără obiect deoarece exista o cerere de micşorare a câtimii obiectului litigiului depusa de reclamant care solicita doar terenul din curtea scolii pe care nu se punea problema stabilirii de servitu ţ i de nici un fel pentru intervenien ţ i.
Instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, fără a spune nimic despre stadiul procesual, situaţia de fapt in care a intervenit, de ş i era obligata in mod expres sa o facă, conform art. 295 C. proc. civ.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a d-lui av. P.M. a fost respinsa in mod nelegal deoarece in orice acţiune in justiţie, chiar şi in cele in constatare instanţa este obligata sa verifice calitatea păr ţ ilor, pentru ca raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât intre titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecaţii. Cererea de a prezenta un mandat de reprezentare actual a fost susţinuta de către toţi apărătorii dar a fost respinsa in mod nelegal de instanţa de apel prin încălcarea art. 3 C. proc. civ.
Recurentul F.V. a mai criticat decizia instan ţ ei de apel prin raportare la modul de solu ţ ionare a aspectelor privind reconstituirea dosarului, cererea de mic ş orarea câtimii obiectului dedus judecaţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.V.M., aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca fiind titlu valabil de preluare a imobilelor ce au aparţinut antecesorului reclamantului.
Recurentul a mai arătat că retractul litigios invocat in fa ţ a instanţei de apel in baza art. 1402 C. civ. instan ţ a de apel l-a respins cu încălcarea prevederii legale men ţ ionate anterior şi a art. 129 C. proc. civ. ş i că hotărârile recurate au fost date cu încălcarea formelor de procedura, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât Consiliul general al Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuala pasiva.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 9 mai 2011 intervenientul F.V. a arătat că este inexactă sus ţ inerea instan ţ ei în sensul că ar fi cerut modificarea considerentelor. Toate solicitările sale vizează modul în care s-au re ţ inut în cuprinsul hotărârii sus ţ inerile sale privind excep ţ iile ş i fondul, ordinea în care au fost puse în discu ţ ie ş i men ţ ionarea unei stări de fapt în mod gre ş it fa ţ ă de dovezile aflate la dosar. În cererea de îndreptare a solicitat să se redea corect starea de fapt din dosare. De exemplu s-a re ţ inut gre ş it că cererea de interven ţ ie formulată de Legea a fost discutată pentru prima dată la data de 4 octombrie 2002, când la dosar se află încheierea din 9 martie 2000 unde se admitea în principiu cererea de interven ţ ie în interes propriu. De asemenea respingerea solicitării de rectificare a hotărârii, aflată la pct. 4 aduce atingere intereselor intervenien ţ ilor atâta timp cât el a invocat excep ţ ia autorită ţ ii de lucru judecat înainte de închiderea dezbaterilor iar nu ulterior acestui moment.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
Prin recursul C.G.M.B. se critică decizia pronun ţ ată de către instan ţ a de apel doar sub două aspecte, ş i anume a gre ş itei re ţ ineri a capacită ţ ii de folosin ţ ă ş i a calită ţ ii procesuale pasive a acestei institu ţ ii. Ambele excep ţ ii sunt motivate în fapt prin sus ţ inerea aceleia ş i idei ş i anume că pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti era doar o autoritate deliberativă, fără personalitate juridică şi fără patrimoniu, care administra domeniul public şi privat al Municipiului Bucureşti, astfel că pârât trebuia să fie Municipiul Bucure ş ti.
Este nefondat motivul de recurs prin care se sus ţ ine lipsa capacită ţ ii de folosin ţ ă a C.G.M.B. Ac ţ iunea de fa ţ ă a fost formulată la data de 15 octombrie 1998, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 15 ianuarie 1999.
Potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 în litigiile prevăzute la alin. (4), referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, „statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului.”
Ca atare, în temeiul acestei legi Consiliului General al Municipiului Bucureşti i s-a acordat o capacitate procesuală specială de folosin ţ ă, în calitate de reprezentant a unită ţ ii administrativ teritoriale în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului.
Această reglementare specială este în directă legătură cu competen ţ a consiliului local reglementată de art. 84 din Legea nr. 61/1991 de a decide asupra modului de administrare ş i chiar de dispozi ţ ie asupra bunurilor proprietatea unită ţ ii administrativ teritoriale, dispozi ţ ii care se coroborează cu cele ale art. 9-17 din Legea nr. 213/1998.
Pentru acelea ş i argumente men ţ ionate anterior este nefondată ş i excep ţ ia lipsei calită ţ ii procesuale pasive invocată de către recurent cu aceea ş i motivare în fapt formulată în sus ţ inerea excep ţ iei lipsei capacită ţ ii de folosin ţ ă.
Aceste critici se regăsesc ş i în recursurile intervenien ţ ilor, considerentele pentru care sunt nefondate fiind acelea ş i ca ş i cele men ţ ionate anterior.
În ceea ce prive ş te recursurile declarate de către intervenien ţ i, având în vedere că marea majoritate a motivelor de recurs formulate sunt comune, vor fi analizate împreună.
Intervenienţii R.E., S.I., S.P. (P.), L.M., A.A.D., C.G., S.S. şi S.I. au fost considera ţ i încă de la prima instan ţ ă intervenien ţ i accesorii, astfel că recursul lor este limitat, pe de o parte, la această calificare, iar pe de altă parte, în ceea ce prive ş te fondul litigiului, în calitatea lor de intervenien ţ i accesorii, recursul formulat de către ace ş tia, este subsumat păr ţ ii din hotărâre atacată de către partea în favoarea căreia au intervenit, potrivit art. 56 raportat la art. 54 C. proc. civ.
Dacă ar fi considerate întemeiate criticile lor legate de gre ş ita calificare a cererilor de interven ţ ie formulate ca fiind accesorii, iar nu principale, instan ţ a de recurs nu ar putea să analizeze direct în recurs fondul acestor cereri de interven ţ ie ş i apărările deduse din această calitate, ci cel mult ar fi nevoită să trimită cauza spre rejudecare sub acest aspect primei instan ţ e.
Este nefondat motivul de recurs prin care se sus ţ ine gre ş ita calificare de către prima instan ţ ă de fond a cererilor acestora de interven ţ ie ca fiind accesorii, după încuviin ţ area lor în principiu.
Intervenien ţ ii accesorii nu au formulat preten ţ ii proprii împotriva niciuneia dintre păr ţ i, în sensul de a fi obligată la ceva fa ţ ă de ei ş i nici măcar în sensul de a se constata existen ţ a unui drept al lor în contradictoriu cu reclamantul sau pârâtul în cauză, ei solicitând doar respingerea ac ţ iunii formulată în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât au cumpărat o parte din imobilul revendicat în cauză.
Simpla intitulare a cererii ca fiind de interven ţ ie în interes propriu (sau chiar principală) nu îi conferă calitatea de cerere de interven ţ ie principală, ci con ţ inutul acesteia.
A ş a cum se re ţ ine în doctrină denumirile de interven ţ ie în interes propriu ş i de interven ţ ie în interesul uneia dintre păr ţ i utilizate de art. 49 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.. nu sunt corecte, deoarece în ambele situa ţ ii interesul apar ţ ine intervenientului. De altfel, chiar art. 49 alin. (1) C. proc. civ. prevede că oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.
Prin interven ţ ia principală ter ţ ul urmăre ş te realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând deci să câ ş tige pentru sine obiectul procesului, făcându-se împotriva ambelor păr ţ i ini ţ iale.
Atâta timp cât la momentul discutării admisibilită ţ ii în principiu nu a fost discutată calificarea acestei cereri în raport de con ţ inutul acesteia care a rămas nemodificat instan ţ a putea să facă această calificare ulterior, în temeiul art. 84 C. proc. civ.
Astfel, nu se pune problema revenirii asupra dispozi ţ iilor dintr-o încheiere interlocutorie, dar nici despre încălcarea principiului disponibilită ţ ii, instan ţ a nefăcând altceva decât să califice cererea raportat la con ţ inutul acesteia.
Discu ţ iile asupra admisibilită ţ ii în principiu a cererii de interven ţ ie s-au purtat doar referitor la existen ţ a interesului personal al intervenien ţ ilor, iar nu cu privire la natura cererii de interven ţ ie, raportat la con ţ inutul acesteia.
Este nefondată ş i sus ţ inerea recurentei R.E. privind încălcarea dreptului la apărare pe motivul că nu s-a acordat un termen pentru a se face verificări referitoare la partea din imobil vândută, raportat la certificatul de CF nr. C1.
A ş a cum a re ţ inut instan ţ a de apel certificatul de CF privea o altă parte din imobil restituită printr-o hotărâre pronun ţ ată într-un alt dosar, iar nu imobilele proprietatea intervenien ţ ilor. Astfel, era inutilă acordarea unui termen în cauză sub acest aspect. Chiar dacă ar fi transmis calitatea procesuală cu privire la o parte din imobilul revendicat unei alte persoane înainte de formularea cererii de mic ş orare a câtimii obiectului litigiului, intervenien ţ ii nu au interesul să invoce acest lucru având în vedere că singura persoană prejudiciată ar fi cea care a preluat dreptul de proprietate. De asemenea, privind alte păr ţ i din imobil decât cele proprietatea intervenien ţ ilor ace ş tia nu au interesul să invoce critici legate de legala restrângere a obiectului litigiului cu privire la acestea.
Pe de altă parte, nulitatea întabulării înstrăinării men ţ ionate anterior a fost invocată cu prilejul dezbaterilor pe fondul apelurilor, astfel că în mod legal nu a fost cercetată de către instan ţ a de apel, neîndeplinind condi ţ iile art. 294 alin. (1), dar nici pe cele ale art. 292 C. proc. civ.
Nu este fondat nici motivul de recurs prin care se sus ţ ine că instan ţ a ar fi arătat cu prilejul acordării cuvântului pe fond că va amâna pronun ţ area, dar că în realitate s-a pronun ţ at în ziua ş edin ţ ei de judecată, având în vedere că în partea introductivă a deciziei ş edin ţ ei nu există nicio men ţ iune în sensul sus ţ inerilor recuren ţ ilor intervenien ţ i nefăcându-se vreo altă dovadă care să sus ţ ină aceste afirma ţ ii.
Criticile recurentei interveniente R.E. privitoare la modalitatea de solu ţ ionare a cererii de retract litigios formulată de către F.V. privind cererea formulată de către o altă parte sunt lipsite de interes.
Astfel, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la apărare ş i nici a prevederilor art. 105 alin. (2) raportat la art. 260 alin. (1) C. proc. civ.
Motivele de recurs prin care se critică modul de solu ţ ionare a excep ţ iei lipsei calită ţ ii procesuale pasive a pârâtului, raportat la faptul că suprafa ţ a de teren care face obiectul dosarului s-ar afla în curtea Colegiului Tehnic I.N.S., excep ţ iei lipsei calită ţ ii procesuale active, precum ş i fondul ac ţ iunii în revendicare (na ţ ionalizarea fără titlu) sunt neavenite întrucât, pe de o parte, recurentul pârât nu a criticat decizia recurată sub aceste aspecte, iar pe de altă parte, intervenien ţ ii accesorii nici nu au interesul să formuleze apărări cu privire la acest teren, raportat la care nu au pretins nici un drept.
Cererile lor de interven ţ ie au fost considerate admisibile în principiu, verificându-se condi ţ ia existen ţ ei interesului personal, raportat la partea din imobil pe care au cumpărat-o în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu cu privire la cea care ar excede acestor contracte, cum este ş i cea restituită prin sentin ţ ă.
În ceea ce prive ş te motivele de recurs referitoare la legala calificare a cererii reclamantului de mic ş orare a câtimii obiectului litigiului, Înalta Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.
Pârâtul nu a criticat decizia recurată sub aspectul corectei calificări a cererii reclamantului de restrângere a cuantumului preten ţ iilor conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Singura parte împotriva căreia erau formulate preten ţ ii prin ac ţ iune era pârâtul C.G.M.B.
De altfel, intervenienţii, fiind accesorii, nu se puteau opune nici renun ţ ării par ţ iale la judecată privind o parte din imobilul revendicat ini ţ ial, atâta timp cât pârâtul nu s-a opus acestei renun ţ ări. Opunerea la renun ţ area la judecată este un act personal, implicând aprecieri subiective, astfel că acesta nu poate fi exercitat de către intervenientul accesoriu, care sprijină doar apărarea păr ţ ii în favoarea căreia a intervenit.
A ş a cum se re ţ ine în doctrină, în cazul renun ţ ării reclamantului la judecată, cererea de interven ţ ie accesorie ar rămâne lipsită de interes, situa ţ ie aplicabilă ş i în cazul renun ţ ării par ţ iale la judecată, când cererea de interven ţ ie accesorie era formulată în legătură cu partea din ac ţ iune cu privire la care s-a renun ţ at la judecată, ini ţ ial, iar ulterior s-a restrâns obiectul judecă ţ ii.
Chiar dacă s-ar considera că, în lipsa atacării hotărârii sub acest aspect de către pârât, intervenienţii accesorii ar avea calitatea să critice această parte din hotărâre, aceste motive sunt nefondate.
Instan ţ a de apel a re ţ inut corect că restrângerea obiectului litigiului (preten ţ ia concretă) doar la o parte din imobilul revendicat prin cererea ini ţ ială îndepline ş te condi ţ iile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.., atâta timp cât acest text de lege nu distinge între natura bunului, de gen sau individual determinat. Nu se poate re ţ ine că prin mic ş orarea câtimii obiectului cererii s-a modificat cadrul procesual, atâta timp cât ac ţ iunea a fost formulată împotriva unui singur pârât, care a ş i rămas parte în cauză.
În ceea ce prive ş te recursul formulat de către recurentul F.V. împotriva deciziei, Înalta Curte a re ţ inut că acesta a intervenit în proces pentru prima dată prin cererea de interven ţ ie principală formulată ş i precizată la data de 13 noiembrie 2009, prin care solicita constatarea dreptului de servitute pe terenul aflat în exteriorul construc ţ iilor, servitu ţ i pietonale ş i pentru ma ş inile de interven ţ ie, raportat la cererea reclamantului privind retrocedarea în natură a păr ţ ii din imobil nevândută chiria ş ilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Sunt nefondate sus ţ inerile acestuia în sensul că prima instan ţ ă de fond s-a pronun ţ at cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de interven ţ ie principală mai înainte de a lua act de cererea de restrângere a obiectului litigiului doar cu privire la suprafa ţ a de 446 mp teren cuprins în curtea imobilului de pe str. O., formulată la data de 11 aprilie 2009.
Din practicaua încheierii din data de 13 noiembrie 2009 rezultă că prima instan ţ ă de fond a luat act de această restrângere a obiectului litigiului înainte de a se pronun ţ a asupra admisibilită ţ ii în principiu a cererii de interven ţ ie formulată de către F.V., în sensul respingerii ca inadmisibilă în principiu.
Ordinea pronun ţ ării acestor incidente procesuale este legală atâta timp cât cererea reclamantului de mic ş orare a câtimii obiectului litigiului în discu ţ ie a fost formulată la data 11 aprilie 2009, cu mult timp înainte de formularea cererii de interven ţ ie principală de către F.V.
Ca atare, recurentul F.V. nu a devenit parte în cauză, prin apel ş i recurs acesta neputând să formuleze critici decât cu privire la legalitatea respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii sale de interven ţ ie, raportat la prevederile art. 53 C. proc. civ.
Din această perspectivă recurentul F.V. nu poate să critice nici legalitatea măsurilor dispuse de către instan ţ ă anterior solu ţ ionării cererii sale de interven ţ ie, referitoare la reconstituirea dosarului, legalitatea încadrării cererii de mic ş orare a câtimii obiectului litigiului în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., legalitatea solu ţ ionării fondului litigiului, calitatea procesuală activă, pasivă, legala calificare a preluării ca fiind fără titlu, incluzând excep ţ ia autorită ţ ii de lucru judecat, motivele legate de aceste aspecte fiind astfel neavenite.
Nedobândind calitatea de parte nu putea pretinde nici aplicarea prevederilor referitoare la retractul litigios, trecând peste faptul că acesta se referea la un teren care făcuse obiectul unei alte judecă ţ i, finalizate prin sentin ţ a civilă nr. 1537/2008, iar dispozi ţ ia primei instan ţ e prin care s-a luat act de mic ş orarea câtimii obiectului litigiului a fost considerată legală.
Recurentul F.V. a formulat în fa ţ a instan ţ ei de apel cerere de interven ţ ie accesorie în sprijinul apărării pârâtului ş i intervenien ţ ilor, dar instan ţ a de apel a apreciat-o ca lipsită de interes raportat la faptul că acesta avea deja calitatea de apelant. Recurentul F.V. nu a criticat această dispozi ţ ie în recurs astfel că nu se poate aprecia că ar fi devenit intervenient accesoriu în apel, instan ţ a de recurs fiind ţ inută de limitele recursului în temeiul art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ.
În ceea ce prive ş te respingerea ca inadmisibilă a cererii de interven ţ ie principală formulată de F.V. aceasta este legală atâta timp cât prin această cerere se solicita constatarea dreptului de servitute cu privire la un teren care nu mai făcea obiectul litigiului, astfel că intervenientul nu avea interesul personal de a interveni în prezenta cauză, putând să formuleze o astfel de cerere pe cale separată în cazul în care considera că îi este încălcat vreun drept de către reclamant.
Este nefondat motivul de recurs privind nelegala respingere a excep ţ iei lipsei calită ţ ii de reprezentant a avocatului reclamantului, atâta timp cât a fost dovedită această calitate cu împuternicirea aflată la dosar. Recurentul nu a făcut vreo probă în sensul retragerii mandatului de către reclamant, prin raportare la prevederile art. 1169 C. civ., simplele afirma ţ ii privind vârsta înaintată a reclamantului ş i informa ţ iile pe care le-ar fi avut privind înstrăinarea imobilului neîndeplinind condi ţ iile pentru a fi considerate probe.
În ceea ce prive ş te recursul declarat de F.V. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a aceleiaşi instanţe Înalta Curte l-a constatat nefondat având în vedere că încheierea a fost pronun ţ ată cu respectarea art. 281 C. proc. civ.
Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale din hotărârea pronun ţ ată în apel recurentul F.V. s-a referit la men ţ iuni din cuprinsul păr ţ ii introductive a hotărârii ş i din considerente.
În ceea ce prive ş te ordinea ş i modul de consemnare a sus ţ inerilor păr ţ ilor în partea introductivă a hotărârii, instan ţ a de apel a arătat că au fost consemnate exact şi în succesiunea în care s-au desfăşurat dezbaterile orale ale cauzei, iar recurentul nu a făcut dovada că s-ar fi desfă ş urat în realitate conform sus ţ inerilor sale.
Referitor la cele men ţ ionate în considerentele deciziei, recurentul nu are interesul să invoce pretinse erori materiale survenite în legătură cu cererea unei alte păr ţ i, în spe ţ ă, a intervenien ţ ilor legali, a ş a cum nu poate face obiectul cererii de îndreptare a erorii materiale lămurirea considerentelor.
În consecin ţ ă, în temeiul art. 312 alin. (1) ş i art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii R.E., F.V., S.I., S.P. (P.), L.M., A.A.D., C.G., S.S. şi S.I. împotriva deciziei nr. 359A din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca nefondat recursul declarat de F.V. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6923/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6918/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
