ICCJ. Decizia nr. 6964/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6964/2012
Dosar nr. 6550/62/2010
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 137/S din 28 februarie 2011, Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Braşov şi în consecinţă: A admis cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenienta A.S.S.. A constatat nulitatea Adresei nr. 23672 din 10 martie 2000 emisă de pârâta SC R. SRL. A admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii Ş.S. şi Ş.L. A constatat că intervenienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Braşov, str. G.B., înscris în c.f. ........ Braşov, nr. top. ........ totul /1/13. A respins restul pretenţiilor reclamantului şi intervenientei A.S.S., în contradictoriu cu pârâţii: SC R. SRL, Municipiul Braşov prin Primar, S.A., T.S., B.E., C.P.C., C.V., G.L. şi G.M., S.G., D.D., D.L., P.M., N. (fostă C.) L., B.C. „U.". A respins cererea reconvenţională formulată de reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu intervenienţii Ş.S. şi Ş.L. A constatat nulă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.P.S.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, potrivit înscrierilor din c.f. 13533 Braşov, imobilul cu nr. top. iniţiale ........, ........, ulterior dezmembrat potrivit operaţiunilor evidenţiate la poziţiile A3 - 15 din cartea funciară, a constituit proprietatea numitelor G.T. şi D.T., în cote egale şi în indiviziune, conform înscrierilor de la B4 şi 5, cota de proprietate aparţinând numitei D.T. fiind preluată în anul 1962 în baza Decretului nr. 92/1950, iar dreptul de proprietate al Statului asupra acestei cote fiind înscris sub B6.
Reclamantul şi intervenienta A.S.S. sunt moştenitori în cote egale ai numitei G.T., conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 134/2002, eliberat de notarul public C.E.
La data de 16 martie 2000, în baza Adresei nr. 23672/2000 a RIAL Braşov, asupra cotei constituind proprietatea celei de sub B4 (G.T.) s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
În prezent, asupra apartamentelor rezultate în urma operaţiunilor de dezmembrare au calitatea de proprietari pârâţii persoane fizice, cu menţiunea că P.M. şi S.A. au dobândit drepturile lor prin moştenire după defuncţii lor autori, D.R. şi respectiv S.L., iar pârâta C. (N.) L. a dobândit un apartament prin cumpărare de la P.M.
S-a reţinut că acţiunea reclamantului este una complexă, fiind necesară stabilirea ordinii de soluţionare a cererilor.
Astfel, reclamantul a solicitat să se constate, în primul rând, inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 în persoana autoarei sale, T.G., susţinând că acest act normativ nu îi era aplicabil.
S-a constatat însă, că în anexa Decretului nr. 92/1950, figurează (poziţiile 520 şi 521), numitele T.D., cu 10 apartamente în Braşov, pe str. GB, respectiv T.G., cu 4 apartamente în Braşov, pe str. P, aşa încât este neîntemeiată susţinerea reclamantului în sensul că autoarea acestuia nu ar figura în lista anexă şi astfel, naţionalizarea s-ar fi făcut în mod greşit.
În ceea ce priveşte modalitatea concretă în care s-a înscris dreptul de proprietate al Statului asupra cotei de 1/2 care a aparţinut lui T.G., s-a reţinut că, potrivit menţiunii de sub B 6/A, aceasta s-a făcut în baza Adresei nr. 23672 din 10 martie 2000 emisă de pârâta SC R. SRL.
Potrivit adresei menţionate, pârâta a solicitat instanţei, la data de 10 martie 2000, să procedeze la „corectarea cărţii funciare prin intabularea pe Statul Român”, făcând cunoscut că imobilul din Braşov, str. GB, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, anexa 520, fost proprietatea numitei „T.G./D.”, căreia i-au fost naţionalizate 10 apartamente.
Din analiza anexei a rezultat atât că au existat două persoane distincte, T.D. şi T.G., cât şi că cele 10 apartamente din Braşov, str. GB, au fost naţionalizate de la numita T.D., deşi cele două aveau calitatea de coproprietare asupra imobilului, potrivit menţiunilor din cartea funciară.
În consecinţă, nu a existat nicio persoană numită „T.G./D.”, iar în anul 1962, când s-a solicitat înscrierea în c.f. ....... Braşov, nr. top. ......., ......., a dreptului de proprietate al Statului Român, cu titlul de naţionalizare, asupra fostei proprietăţi a numitelor T.D. şi T.G., a fost înscris dreptul de proprietate al statului numai asupra cotei ce a aparţinut numitei T.D., conform cărţii funciare, în timp ce înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra cotei ce a aparţinut T.G. s-a făcut numai în anul 2000, la cererea pârâtei SC R. SRL
S-a concluzionat că adresa în baza căreia s-a făcut intabularea este lovită de nulitate, întrucât nu are niciun suport faptic şi legal, deoarece T.G. nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din Braşov, str. GB, ci cu imobilul din str. P, şi nici nu a existat vreo persoană numită „T.G./D.”, naţionalizarea vizând numai cota din dreptul de proprietate ce a aparţinut T.D.
În acelaşi timp, instanţa a constatat că, deşi, de principiu, nulitatea acestei adrese ar fi de natură să atragă nulitatea înscrierii efectuate în baza ei, situaţia tabulară actuală a imobilului este schimbată, iar rectificarea cărţii funciare nu se poate face decât în ordinea inversă a înscrierilor, în sensul că radierea se realizează mai întâi în privinţa înscrierilor mai noi şi urcă succesiv până la cea mai veche înscriere vizată de rectificare.
Or, în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate anterior anului 2000, deci anterior înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei din dreptul de proprietate ce a aparţinut autoarei reclamantului, T.G., rezultă că, la data încheierii acestor acte, în cartea funciară figurau în calitate de coproprietari Statul Român, cu cota de 1/2, prin naţionalizarea proprietăţii T.D., şi T.G., prin cumpărare, conform menţiunii de sub B4, cu cota de 1/2, aspect ce putea fi lesne verificat, evidenţele de carte funciară fiind publice.
Aşadar, la data încheierii actelor atacate, dreptul de proprietate asupra imobilului aparţinea în indiviziune Statului Român şi autoarei părţilor, iar înstrăinarea unui bun sau a unei porţiuni dintr-un bun aflat în indiviziune nu este de natură să atragă sancţiunea nulităţii actului translativ de proprietate, ci supune actul unei condiţii rezolutorii, soarta juridică a acestuia depinzând de rezultatul partajului (în sensul că actul se consolidează în mod retroactiv în ipoteza în care bunul sau porţiunea de bun înstrăinată revine în lotul coproprietarului care a înstrăinat, respectiv se desfiinţează în mod retroactiv dacă bunul revine în lotul celuilalt coproprietar, care nu a consimţit la înstrăinare).
În aceste condiţii, contractele de vânzare-cumpărare nu sunt lovite în mod automat de nulitate, aşa cum susţine reclamantul, deoarece nu se poate susţine că Statul Român a vândut ceea ce nu a avut, ci că acesta a vândut porţiuni materiale dintr-un bun aflat în indiviziune şi asupra căruia avea calitatea de coproprietar.
Nu a putut fi reţinut ca motiv de nulitate nici prezumatul concurs fraudulos între pârâta SC R. SRL şi pârâţii persoane fizice, prin faptul că dezmembrarea imobilului a avut loc la cererea celor din urmă, acesta neconstituind un motiv de nulitate prevăzut de lege, şi nici încălcarea dreptului de proprietate, actele astfel încheiate fiind afectate de o condiţie rezolutorie.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate vizând lipsa calităţii de chiriaşi a pârâţilor D.D. şi D.L., respectiv S.L., la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, instanţa a constatat că la dosar nu a fost depusă copia contractului de închiriere ai cărui titulari au fost pârâţii D., iar potrivit răspunsului la interogatoriul luat pârâtei SC R. SRL, Contractul nr. 21 din 13 septembrie 1997 reprezintă contractul reînnoit al pârâţilor D., cel iniţial purtând nr. 29 din 21 noiembrie 1985, iar Contractul nr. 83 din 4 septembrie 1998 reprezintă contractul reînnoit al pârâtei S. (decedată), cel iniţial purtând nr. 1917 din 31 octombrie 1977.
Motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii G., constând în menţionarea calităţii de vânzător a pârâtei SC R. SRL, a fost găsit ca neîntemeiat, reţinându-se că legitimarea acesteia de a încheia acte de înstrăinare de asemenea natură decurge din calitatea de mandatar al Statului Român, izvorâtă din lege (art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996), potrivit cu care vânzarea apartamentelor în condiţiile Legii nr. 112/1995 se face de către societăţile comerciale şi/sau unităţile specializate în vânzarea locuinţelor ori care administrează locuinţele, existente la data intrării în vigoare a legii.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele P.M., dobânditoare prin moştenire a apartamentului cumpărat de autoarea sa D.R., şi respectiv C. (N.) L., instanţa a reţinut că, inalienabilitatea temporară instituită de art. 9 din Legea nr. 112/1995 vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit, nu şi transmisiunile prin moştenire legală sau testamentară şi în consecinţă, pârâta P.M., dobânditoare prin moştenire a apartamentului cumpărat de defuncta D.R., avea posibilitatea legală de a înstrăina apartamentul astfel dobândit.
Cererea reclamantului de rectificare a cărţii funciare a fost găsită neîntemeiată, cu reiterarea chestiunii esenţiale vizând ordinea rectificărilor.
De aceea, chiar dacă adresa în temeiul căreia s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/2 ce a constituit proprietatea autoarei reclamantului, T.G., este nulă, dreptul de proprietate al statului nu poate fi radiat, deoarece această înscriere este anterioară înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor persoane fizice, iar radierea nu se poate face omisso medio (având în vedere că, în prezent, imobilul în litigiu constituie proprietatea tabulară a altor persoane decât Statul Român).
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Ş.S. şi Ş.L., prin care s-a solicitat să se constate că aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Braşov, str. GB, înscris în c.f. ......... Braşov, nr. top. ......... totul /1/13, aceasta a fost analizată în strânsă legătură cu cererea reconvenţională formulată de reclamant faţă de aceşti intervenienţi, întrucât, pe de o parte, intervenienţii pretind a se constata existenţa unui drept al lor, iar reclamantul evocă inexistenţa aceluiaşi drept, solicitând constatarea nulităţii actului juridic prin care intervenienţii au dobândit dreptul pretins.
Reclamantul a invocat ca motiv de nulitate a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 24317 din 11 octombrie 1999, încheiat între Statul Român, în calitate de vânzător, şi numiţii Ş., în calitate de cumpărători, faptul că situaţia intervenienţilor este similară cu cea a pârâţilor din cererea introductivă, în sensul că aceştia au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cunoscând că la data la care au dobândit, calitatea de coproprietari asupra imobilului revenea Statului Român şi T.G., neglijând obligaţia de a verifica situaţia juridică a imobilului, iar pe de altă parte Statul Român nu avea dreptul să vândă imobilul atâta timp cât nu se efectuase partajul.
În raport cu acest motiv de nulitate invocat, instanţa a reţinut că, pentru identitate de raţiune, se impune adoptarea aceleiaşi soluţii ca şi în cazul pârâţilor persoane fizice, referitoare la împrejurarea că vânzarea unui bun sau a unei porţiuni dintr-un bun aflat în indiviziune nu constituie motiv de nulitate, ci supune actul unei condiţii rezolutorii, după cum bunul vândut, sau porţiunea materială din acesta ce a fost înstrăinată, revine sau nu în lotul coproprietarului care a încheiat actul translativ de proprietate.
Aşa fiind, motivul de nulitate invocat s-a apreciat a fi neîntemeiat, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie, în sensul constatării că intervenienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Braşov, str. GB, înscris în c.f. ........... Braşov, nr. top. ........... totul /1/13, prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul Z.W.M., intervenienta A.S.S., pârâţii G.L. şi G.M.
Prin apelul declarat de reclamant şi intervenientă s-a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive, astfel cum a fost precizată şi a cererii reconvenţionale.
S-a susţinut, în primul rând, greşita respingere ca tardivă a cererii completatoare, câtă vreme prin decizia anterioară dată în apel se constatase nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de judecătorie.
Pe fondul cauzei, s-a criticat greşita reţinere a aplicării Decretului nr. 92/1950 autoarei apelanţilor, respingerea eronată a solicitării de restabilire a situaţiei anterioare de carte funciară, în condiţiile în care s-a constatat nulitatea adresei din 2000, precum şi soluţia dată nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere reaua-credinţă a cumpărătorilor.
Apelul pârâţilor G.L. şi G.M. a vizat soluţia de admitere a capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a Adresei nr. 23672/2000, emisă de SC R. SRL Braşov, solicitându-se schimbarea hotărârii în sensul respingerii acestei pretenţii.
Prin Decizia civilă nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelurile declarate ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dezlegarea dată de tribunal tardivităţii depunerii cererii de precizare şi completare a acţiunii este corectă, prin raportare la instituţia primei zile de înfăţişare. În speţă, nu se pune problema valorificării de către tribunal, cu ocazia anulării sentinţei judecătoriei şi reţinerii cauzei pentru judecarea în fond, a unor acte procedurale nule, întrucât potrivit art. 297 alin. (2), art. 160 C. proc. civ., actele de procedură au rămas valabil dobândite raportului litigios.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că respingerea de către prima instanţă a capătului de cerere privind inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 cu privire la autoarea T.G. este lipsită de eficienţă în economia litigiului şi a soluţiei adoptate de către tribunal.
Aceasta, întrucât, atâta vreme cât prin sentinţa atacată s-a constatat nulitatea Adresei nr. 23672/2010, prin care SC R. SRL Braşov a solicitat serviciului de carte funciară al Judecătoriei Braşov înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra cotei de 1/2 care a aparţinut numitei T.G., cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, este lipsită de obiect cererea vizând inaplicabilitatea acestui decret.
S-a reţinut că, prin efectul decretului de naţionalizare a fost trecută în proprietatea statului doar cota ideală de proprietate a numitei T.D., în timp ce cota de 1/2 a lui T.G. a fost înscrisă în favoarea statului prin Adresa nr. 23672/2010, constatată nulă de tribunal, aşa încât, indiferent de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, în raport cu autoarea titularilor acţiunii, finalitatea urmărită prin acest petit a fost atinsă - aceea a înlăturării prevederilor actului normativ menţionat faţă de autoarea lor şi patrimoniul imobiliar al acesteia.
În acelaşi timp, s-a apreciat că respectiva constatare este insuficientă aproprierii bunului de către reclamant şi intervenientă, întrucât contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentele în litigiu au fost încheiate anterior anului 2000, a operaţiunii de înscriere a dreptului statului şi asupra cotei părţi a autoarei T.G. în baza Adresei nr. 23672/2010. În aceste circumstanţe, în care dreptul de proprietate al statului figura în cotă parte asupra imobilului, nu se poate scoate în evidenţă reaua-credinţă a dobânditorilor, fiind lipsită de relevanţă în cercetarea bunei-credinţe, data efectuării dezmembrării asupra imobilului şi persoana care a iniţiat această procedură
Neîntemeiate au fost considerate şi motivele de apel referitoare la situaţia contractelor de vânzare-cumpărare privind pe pârâţii D. şi S., faţă de care tribunalul a arătat în considerente că au avut contracte de închiriere pentru apartamentele cumpărate din anul 1985, respectiv anul 1977.
Cu privire la nulitatea Adresei nr. 23672/2010 s-a reţinut, contrar susţinerii apelanţilor, că această sancţiune nu are nicio înrâurire asupra înscrierilor ulterioare de evidenţă imobiliară.
Aceasta, întrucât la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de transmiţător al dreptului, avea înscrisă o cotă parte ideală din proprietatea asupra imobilului.
De aceea, actul constatat nul desfiinţează cu efect retroactiv înscrierea dreptului statului asupra celeilalte părţi comune indivize, de 1/2 parte, care a aparţinut numitei T.G., fără a afecta valabilitatea înstrăinării pe cota parte care a aparţinut statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, câtă vreme nu s-a obţinut nulitatea absolută a actelor subsecvente întemeiate parţial pe un act nul, nu pot fi extinse efectele sancţiunii, de la una parţială la o sancţiune totală.
În acelaşi timp, s-a reţinut că în mod corect tribunalul a constatat că regulile de evidenţă imobiliară în regimul cărţilor funciare stabilesc rectificarea înscrierilor în ordinea inversă a efectuării lor, pornind de la anularea celei mai noi înscrieri pentru a ajunge la radierea şi rectificarea celei de origine a nulităţii.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant şi intervenientă, care au susţinut critici sub următoarele aspecte:
- În mod eronat a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea precizatoare şi completatoare prin care erau deduse judecăţii pretenţii noi şi, de asemenea, chemate în judecată alte persoane.
Aceasta, întrucât, prin Decizia nr. 26/Ap din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Braşov, admiţându-se apelul reclamanţilor, s-a constatat nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de judecătorie, întrucât au fost efectuate de o instanţă necompetentă material.
De aceea, prima zi de înfăţişare a fost la 27 septembrie 2010, dată care a reprezentat primul termen de judecată după soluţia de casare şi trimiterea spre rejudecare.
Chiar dacă prima instanţă a respins completarea de acţiune, precizarea de acţiune trebuia să o admită deoarece aceasta se poate face oricând pe parcursul procesului.
- Pe fondul cauzei, soluţia este greşită, în primul rând sub aspectul inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, antecesoarea reclamanţilor fiind exceptată, dată fiind profesia acesteia de învăţătoare, de la aplicabilitatea efectelor naţionalizării.
Ambele instanţe de fond au omis să menţioneze înscrisul depus la dosar prin care s-a făcut dovada profesiei antecesoarei şi în mod greşit instanţa de apel a păstrat soluţia tribunalului, potrivit căreia n-au fost aduse dovezi care să răstoarne aplicabilitatea Decretului de naţionalizare.
Tot astfel, eronat s-a reţinut că T.G. ar apărea pe listele anexă la Decret, cu cota de 1/2 din imobilul situat în Braşov, str. GB.
- Cu toate că instanţa de fond a constatat nulitatea Adresei nr. 23672 din 10 martie 2000, în mod eronat a respins petitul privind restabilirea situaţiei de carte funciară, anterioară înscrierii acestei adrese privind pe titularii dreptului de proprietate, iar instanţa de apel a menţinut această hotărâre.
Ambele instanţe de fond au refuzat să ţină cont, la soluţionarea cauzei, de principiul conform căruia anularea actului principal atrage nulitatea tuturor actelor subsecvente, ceea ce presupunea radierea tuturor înscrierilor efectuate ulterior adresei anulate.
Chiar dacă nu s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare, nulitatea adresei atrage şi nulitatea intabulării în cartea funciară, iar inversarea modului de radiere a înscrisurilor este o „invenţie nejuridică” a celor două instanţe, care nu are la bază niciun temei legal.
- În ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în mod eronat a fost respinsă această cerere, întrucât toţi cumpărătorii sunt de rea-credinţă, în condiţiile în care la data la care au cumpărat nu se făcuse ieşirea din indiviziune şi dezmembrarea imobilului, pentru a se şti care este cota Statului şi care este proprietatea lui T.G.
Vânzătorul nu a vândut o cotă de proprietate, ci a vândut apartamentele în integralitatea lor, inclusiv cota de proprietate a recurenţilor.
Intimaţii nu se pot prevala de buna-credinţă şi pentru considerentul că aveau obligaţia să-şi ia în prealabil toate măsurile de precauţie conforme cu prudenţa şi diligenţa, iar aceştia nu au făcut-o.
Instanţa de fond, deşi a constatat cele susţinute în acţiune şi probate cu înscrisuri, nu s-a pronunţat cu privire la cererea de constatare a relei-credinţe a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanţa de apel, la rândul ei, a ignorat acest aspect.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata SC R. SRL Braşov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că soluţia este corectă, atât sub aspectul procedural, al determinării limitelor judecăţii, cât şi în ce priveşte fondul cauzei.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea potrivit căreia instanţele de fond ar fi apreciat greşit asupra posibilităţii modificării cererii de către reclamant, după reluarea judecăţii, ca urmare a anulării hotărârii de primă instanţă (pentru necompetenţă), este neîntemeiată.
- Invocarea pe acest aspect a dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ. (conform cărora actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege) nu poate duce la consecinţa pretinsă de recurent, a existenţei unei noi zile de înfăţişare, moment procesual epuizat deja cu ocazia primei judecăţi.
Dispoziţiile procedurale menţionate trebuie coroborate cu cele ale art. 160 C. proc. civ. - care reprezintă sediul în materia vizată, a declarării necompetenţei -, precum şi cu dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 160 C. proc. civ., „în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.
Or, fiind vorba de păstrarea dovezilor administrate în instanţa necompetentă, evident că este depăşit momentul primei zile de înfăţişare (în sensul art. 134 C. proc. civ.), deoarece administrarea probelor se face într-o fază procesuală ulterioară (după ce a fost verificat cadrul procesual şi s-au stabilit limitele învestirii).
Este incorectă susţinerea potrivit căreia, chiar în condiţiile respingerii ca tardivă a completării de acţiune, instanţa trebuia să se considere învestită cu precizarea de acţiune, întrucât aceasta poate fi făcută oricând pe parcursul procesului.
În realitate, nu a fost vorba de o precizare a elementelor deja deduse judecăţii, ci de o modificare a cadrului procesual, în condiţiile în care, aşa cum recurenţii înşişi arată în motivele de recurs, „prin respectiva cerere au chemat în judecată şi alte persoane decât cele aflate deja în prezentul litigiu şi au solicitat completarea petitelor cererii cu petite noi”.
Faptul că nu poate fi reluată procedura de la prima zi de înfăţişare în urma anulării sentinţei pentru necompetenţă rezultă, de asemenea, din dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., a căror aplicare a făcut-o decizia din apel, care a anulat hotărârea judecătoriei şi a reţinut cauza pentru judecată în fond.
Fiind vorba, în speţă, doar de anularea actului procedural jurisdicţional şi nu de anularea întregii proceduri, înseamnă că instanţa competentă nu se poate considera la momentul procesual al sesizării şi al primei zile de înfăţişare, ci va considera îndeplinite actele procedurale anterioare, inclusiv probele administrate (a căror refacere o poate încuviinţa doar pentru motive temeinice, în termenii art. 160 C. proc. civ.).
- Sunt nefondate, de asemenea, criticile aduse fondului cauzei.
Astfel, susţinerea cu privire la greşita apreciere asupra inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, autoarei recurenţilor, este lipsită de pertinenţă, raportat la argumentele deciziei din apel, care nu a reţinut, cum se pretinde, că nu s-ar fi făcut dovezi vizând excluderea de la efectele naţionalizării, ci a considerat că este lipsită de relevanţă o asemenea constatare, în condiţiile în care s-a dispus anularea adresei în temeiul căreia Statul se intabula (în anul 2000) pe cota de 1/2 din imobil, aparţinând lui T.G.
Or, fără să combată aceste argumente şi să arate de ce este eronată aprecierea instanţei de apel în sensul lipsei de consecinţe juridice, raportat la soluţia adoptată de tribunal, a cererii vizând inaplicabilitatea Decretului de naţionalizare, recurenţii se limitează la a reitera de fapt critici aduse sentinţei fondului, ignorând că obiect al recursului îl reprezintă decizia din apel.
- Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la modalitatea în care se produce radierea înscrierilor în cartea funciară şi faptul că, deşi constată nulitatea adresei de înscriere a cotei de 1/2 în favoarea Statului, aceasta nu atrage şi nulitatea, respectiv radierea înscrierilor făcute pe numele intimaţilor-cumpărători.
Deşi recurenţii pretind că ar fi trebuit făcută aplicarea principiului potrivit căruia anularea actului principal atrage nulitatea actelor subsecvente, în realitate, nu există o asemenea relaţie de determinare între adresa menţionată şi contractele de vânzare-cumpărare, pentru a fi extinse, de maniera pretinsă, efectele nulităţii.
Perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a realizat pe baza adresei menţionate (emisă de altfel, ulterior intervenirii înstrăinărilor) şi în considerarea unei situaţii juridice a imobilului aşa cum a fost ea configurată urmare a înscrierii respectivei adrese în cartea funciară.
Instanţa de apel a reţinut corect că, la momentul înstrăinărilor, Statul avea intabulată o cotă-parte de 1/2 din imobil (rămasă ca atare şi după anularea Adresei nr. 23672/2000), aşa încât nu se poate pune problema valabilităţii vânzării pe cota-parte ce a aparţinut Statului.
În realitate, problema unor asemenea înstrăinări - prin care se depăşeşte cota-parte de proprietate aparţinând vânzătorului - este cea a afectării lor de condiţia rezolutorie, iar nu de sancţiunea nulităţii.
În sensul arătat, nepronunţându-se nulitatea contractelor, nu se putea dispune nici radierea înscrierilor efectuate pe baza acestora, câtă vreme situaţia de carte funciară este conformă cu situaţia dreptului rezultat din acte juridice nedesfiinţate (nefiind astfel întrunite cerinţele art. 34 din Decretul nr. 115/1938, noul art. 34 din Legea nr. 7/1996).
- Critica referitoare la constatarea relei-credinţe a cumpărătorilor nu poate fi primită având în vedere că ea aduce judecăţii în recurs o serie de elemente de fapt, solicitându-se aprecierea asupra acestora pentru a se stabili o situaţie contrară celei reţinute de instanţele fondului.
În faza recursului nu pot fi evaluate însă, situaţii de fapt (cum este şi cea a atitudinii subiective la momentul încheierii contractelor), ci se verifică doar corecta aplicare a legii asupra faptelor deduse judecăţii, aşa cum au fost ele stabilite de instanţele fondului.
Sub acest aspect, instanţele anterioare au reţinut că buna-credinţă nu poate fi contestată, câtă vreme, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Statul figura ca proprietar tabular asupra cotei-părţi de 1/2 din imobil.
Legat de această situaţie juridică a imobilului, instanţele au dezvoltat considerente vizând înstrăinarea de către unul dintre coproprietari (în speţă, Statul) a bunului în materialitatea lui subliniind, în mod corect, că situaţia unei asemenea vânzări este aceea a supunerii ei unei condiţii rezolutorii (de validare sau desfiinţare în funcţie de rezultatul partajului), iar nu sancţiunii nulităţii (nefiind vorba, în această ipoteză de clasica înstrăinare a unui bun al altuia).
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, criticile vizând nelegalitatea soluţiei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite neîntemeiate, neidentificându-se o încălcare a normelor de drept în soluţionarea cauzei.
În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicarea lor s-a realizat formal, nedezvoltându-se, conform motivelor prezentate în cadrul memoriului de recurs, argumente care să poate fi subsumate ipotezelor reglementate de cele două texte procesuale.
Faţă de toate aceste aspecte, nedemonstrându-se nelegalitatea deciziei din apel, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.W.M. şi de intervenienta A.S.S. împotriva Deciziei nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul-intervenient Ş.S., la 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G.L. şi la 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât S.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 6990/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6961/2012. Civil → |
|---|
