ICCJ. Decizia nr. 6990/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6990/2012
Dosar nr. 32281/3/2009
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1754 din 22 decembrie 2010, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu SC OMV P. SA, fostă SNP P. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Contractul de vânare-cumpărare autentificat sub nr. 41568 din 21 decembrie 1935, numitul Gh.R.P. a cumpărat suprafaţa de 504 mp teren identificat ca fiind lotul 79 prevăzut în Planul de parcelare a moşiei satului Chiajna - Străuleşti din Judeţul Ilfov, comuna Chiajna.
Urmare decesului lui Gh.P. intervenit la data de 11 aprilie 1948, a rămas ca moştenitor P.I., în calitate de fiu, urmare decesului acestuia a rămas ca unică moştenitoare, în calitate de soţie supravieţuitoare P.M., de pe urma decesului acesteia ramând ca unic moştenitor reclamantul, aşa cum rezultă din Certificatului de moştenitor nr. 54 din 15 mai 2007 emis de BNP Asociaţi „C., S. & N.A.”.
Imobilului aparţinând autorilor reclamantului i s-a atribuit nr. 220 pe şos. C., aşa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia de Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Evidenţă Proprietăţi, nr. 16679 din 7 noiembrie 2007.
În prezent, imobilul este în proprietatea pârâtei, aşa cum rezultă din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria ........, nr. ........ din 16 iunie 1966, titlu obţinut în anul 1996 în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 843/1991.
Reclamantul a susţinut că este deţinătorul unui titlu de proprietate, transmis pe cale succesorală, însă cum titlul pârâtei s-a constituit prin aplicarea Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 843/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, rezultă că terenul revendicat a intrat anterior aplicării Legii nr. 15/1990 în patrimoniul statului.
La momentul intrării imobilului în patrimoniul statului dreptul de proprietate al autorului reclamantului a încetat să existe, astfel că nu s-a mai putut beneficia de prerogativele acestui drept, prerogative garantate şi protejate de disp. art. 480 - 481 C. civ., astfel că, în speţă, nu mai poate fi pusă în discuţie existenţa a două titluri de proprietate ce trebuie analizate din perspectiva preferabilităţii.
Din adresa emisă de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti sub nr. 26918/ind.XII-C rezulta că „P.” foloseşte terenul din anul 1959, fără a cunoaşte modul de trecere în proprietatea statului a acestui teren.
Deşi reclamantul a susţinut că imobilul a trecut din patrimoniul autorului său în patrimoniul statului în mod abuziv, din actele dosarului nu rezulta în ce mod s-a constituit dreptul de proprietate al statului, însă nu s-a putut reţine că titlul autorului reclamantului a subzistat.
Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate de reclamant au fost aplicabile pârâtei, aceasta fiind cea care a putut justifica existenţa unui bun actual, iar Convenţia nu garantează dreptul de a redobândi un bun.
Noţiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamantul să fi avut cel puţin o speranţă legitimă cu privire la acest bun, situaţie ce nu se putea regăsi în speţă întrucât reclamantul, la momentul formulării acţiunii, nu mai putea invoca nici existenţa în patrimoniul său a unui bun actual nici speranţa legitimă că bunul îi aparţinea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 807A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant P.I., împotriva Sentinţei civile nr. 1754 din 22 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC OMV P. fostă SNP P. SA Bucureşti, şi pe cale de consecinţă: a schimbat în parte Sentinţa civilă apelată în sensul că:
A obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 405,88 mp, din suprafaţa totală de 504 mp şi construcţie în suprafaţă de 10 mp din imobilul situat în Bucureşti, şos. Chitilei nr. 220, sector 1, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar B.C., anexă la Dispoziţia nr. 11525 din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
A dispus rectificarea cărţii funciare nr. 27844 a localităţii Bucureşti, sector 1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei pentru această suprafaţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a criticat, în esenţă, hotărârea apelată sub aspectul necercetării nevalabilităţii titlului statului de către prima instanţă, precum şi sub aspectul neanalizării comparative a celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi pentru a stabili care dintre ele este preferabil, în condiţiile în care acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Răspunzând primei critici, Curtea a constatat că era necesar să pornească de la situaţia juridică a imobilului revendicat, aşa cum aceasta rezulta din materialul probator administrat în faţa primei instanţe. Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul-apelant a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti prin emiterea a două dispoziţii: 11525 din 17 aprilie 2009 prin care s-a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 405, 88 mp precum a şi a unei construcţii în suprafaţă de 10 mp şi 11526 din 17 aprilie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 98,12 mp din suprafaţa totală de 504 mp, ocupat de sistematizarea şoselei Chitila şi care nu se putea restitui în natură. Aceste dispoziţii nu au fost contestate în instanţă.
Potrivit relaţiilor comunicate de către Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, terenul, care a fost dobândit de autorul reclamantului, prin Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 decembrie 1935, se află pe şoseaua Chitilei, nr. 220, la nivelul anului 1986 figura în administrarea Consiliului Local Sector 1 (proprietate de stat, categoria de folosinţă: curţi construcţii) cu o suprafaţă de 414 mp (dintre care 10 mp construiţi), fără a se cunoaşte modul de preluare a terenului de către stat, iar începând cu anul 1959, terenul respectiv a fost folosit de către P.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, Curtea, faţă de cele expuse anterior, a reţinut că modul de trecere a imobilului în proprietatea statului este abuziv, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că reclamantul a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care în art. 2 reglementează noţiunea de imobil preluat abuziv, incluzând în această categorie şi situaţia imobilelor care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat. Faptul că nu se cunoaşte şi nu se poate stabili pe bază de documente modalitatea în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului nu este imputabil reclamantului-apelant şi nu este de natură să conducă la concluzia valabilităţii titlului acestuia şi nici să afecteze dreptul reclamantului la obţinerea unei reparaţii echitabile, potrivit dispoziţiilor legale.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la operaţiunea juridică a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, Curtea a pornit în analiza sa de la faptul că obiectul acţiunii în revendicare, întemeiat de reclamant pe prevederile dreptului comun şi pe dispoziţiile CEDO, este reprezentat de un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist, astfel că mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi nu se putea face conform regulilor clasice ale revendicării imobiliare, ci examinarea acţiunii în revendicare s-a făcut cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi cu observarea şi aplicarea regulilor speciale statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte a tranşat asupra a două chestiuni esenţiale, şi anume admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun faţă de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, precum şi criteriile în funcţie de care organul judiciar trebuie să evalueze preferabilitatea titlurilor prezentate de părţi, prin raportare directă la normele CEDO, astfel cum au fost interpretate şi aplicate în jurisprudenţa europeană.
Pe cale de consecinţă, instanţa era obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea a reţinut că preluarea abuzivă a imobilului, de facto, aşa cum a fost cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestuia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa CEDO.
Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde, în exhaustiv, criticilor formulate de către reclamant, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă reclamantul deţinea sau nu un bun în sensul CEDO şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul apelant.
Pornind de la cele statuate de instanţa supremă prin decizia anterior menţionată, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, după care instanţa de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuţie de către recurenţii reclamanţi şi care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008. Curtea a apreciat că se impunea a se lămuri această problema şi din perspectiva celorlalte critici formulate de apelant, referitoare la stabilirea preferabilităţii titlurilor prezentate de părţi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor şi regulilor juridice conform cărora se analizează acţiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalităţii, prin recunoaşterea valabilităţii contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepţia bunei-credinţe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu faţă de regimul juridic al nulităţii absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acţiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă.
Sintetizând, Curtea a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componenţă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamantul a făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care a fost deposedat autorul său, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, Curtea a reţinut că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de apel consideră că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, învestită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză, în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie, promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii, porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României. Din această perspectivă, trebuie avute în vedere şi evenimentele care au survenit deciziilor Curţi Europene, şi anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanţa să-i dea relevanţă cuvenită în actualul context legislativ.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantului, Curtea a avut în vedere aspectele care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă, în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii, aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi/sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, Curtea a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamantul-apelant a urmat procedura legii speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care a fost soluţionată de Primăria Municipiului Bucureşti, prin cele două dispoziţii emise în anul 2009, în sensul restituirii în natură a unei suprafeţe de 405,88 mp şi a unei construcţii de 10 mp, precum şi în sensul acordării de măsuri reparatorii, constând în despăgubiri, în condiţiile prevederilor Legea nr. 247/2005 (titlul VII), pentru restul suprafeţei de 98 mp, care, fiind ocupată de elemente de sistematizare, nu era restituibilă în natură. Având în vedere că dispoziţia de restituire în natură nu a fost contestată în instanţă în termenul legal, prevăzut de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 405,88 mp, reclamantul beneficiază, în definitiv, de recunoaşterea, pe cale administrativă, a dreptului său de proprietate imobiliară, ceea ce este de natură să-i confere existenţa unui bun în patrimoniul său, această noţiune fiind consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere că prin Dispoziţia nr. 11525, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus retrocedarea terenului în favoarea apelantului-reclamant, Curtea a apreciat că reclamantul este titularul unui drept la restituire, aşa cum această noţiune a fost configurată de instanţa contencios european în materia drepturilor omului în cauza Maria Athanasiu contra României.
Astfel, pentru a stabili natura şi conţinutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că trebuie avute în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot anterior menţionată, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că, în speţa dedusă judecăţii, reclamanţii-intimaţi nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă în sensul că se poate reţine, în favoarea fostului proprietar, existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.
În speţă, reclamantul-apelant nu este deţinătorul unei astfel de hotărâri judecătoreşti (de admitere a revendicării), însă este în posesia unei dispoziţii emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus retrocedarea unei suprafeţe de teren. Făcând aplicarea în cauză a celor statuate cu valoarea de principiu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cauza Athanasiu, Curtea a considerat că recunoaşterea pe cale administrativă a dreptului de proprietate conferă reclamantului-apelant un drept la restituire.
În ceea ce priveşte restul suprafeţei de teren de 98 mp, pentru care s-a emis Dispoziţia nr. 11526/2009, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 247/2005, Curtea, dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că reclamantul este titularul unui drept de creanţă, valorificabil prin procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care intră în sfera de protecţie a noţiunii de bun prevăzută de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar nu poate conferi un drept la restituirea terenului respectiv.
Aşa cum rezultă din menţiunile dispoziţiei emise în conformitate cu prevederile legii speciale, Primăria Municipiul Bucureşti a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piaţă a apartamentului. Pe lângă această Comisie, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor căreia i s-a acordat competenţa de a valida sumele finale de plată şi de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnaţi pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plăţii despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deşi acţiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă şi se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptăţite într-un termen rezonabil, Curtea a apreciat că se impune a se observa dacă acest fond a început să funcţioneze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României.
În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o iniţiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanţa de recurs a înţeles să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat şi faptul că aceste chestiuni reliefează şi aspectele în privinţa cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenţia este sub semnul întrebării, în condiţiile în care convenţionalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanţa supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acţiunii în revendicare.
De asemenea, instanţa supremă în decizia anterior menţionată, a arătat că în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură, atât reclamantul cât şi pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, astfel că obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepţia instanţei supreme, exprimată în decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată, este în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin Hotărârea-pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de a obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.
De remarcat este faptul că instanţa de contencios european, în materia drepturilor omului, a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligaţiei statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.
Având în vedere că hotărârea-pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impunea a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs SC OMV P. SA, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Decizia nr. 807/A/2011 a fost dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
- Reclamantul P.I. s-a prevalat de Contractul de vânzare-cumpărare din 1935.
- Operaţiunea comparării titlurilor urmând să se facă între Contractul de vânzare-cumpărare din 1935 şi titlul recurentei, iar nu între dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti nr. 11525/2009 şi certificatul de atestare emis în favoarea antecesoarei noastre.
- Decizia instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 10, 28, 29 din Legea nr. 10/2001.
- Temeiul juridic indicat de reclamant prin acţiunea introductivă îl constituie dispoziţiile art. 480, 481, C. civ., iar nu Legea nr. 10/2001.
- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 10, 27, 28, 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
- Fondul Proprietatea nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie (adică restituirea în natură).
- Dispoziţia nr. 11525 din 17 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001.
- Am dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 416 mp situat în Bucureşti, şos. C., în baza Legii nr. 15/1990 şi în temeiul H.G. 843/1991.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 4 august 2009 sub nr. 3228/3/2009 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta SC OMV P. SA, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Şos. C., compus din teren şi construcţie şi, comparând titlul autorului său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris în anul 1935, cu titlul pârâtei, respectiv Certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria ........ nr. ........ din 11 iunie 1996, să se constate că titlul autorului este mai vechi, mai bine caracterizat, emană de la adevăratul proprietar, este preferabil faţă de titlul pârâtei care provine de la un posesor neproprietar, să se dispună radierea întabulării în cartea funciară cu nr. 27844 sector 1, a titlului pârâtei.
În motivarea cererii, reclamantul susţine că autorul său, P.Gh., a dobândit, cu titlu de proprietate, terenul situat în Bucureşti, Şos. C. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 41568/1935.
Acest imobil a fost identificat în anul cumpărării ca fiind în lotul 79 prevăzut în Planul de parcelare a moşiei satului Chiajna - Străuleşti din judeţul Ilfov, comuna Chiajna.
Mai arată reclamantul că autorul său, P.Gh., în calitate de comerciant, a edificat pe acest teren o construcţie în suprafaţă de 10 mp.
În perioada anilor 1950 - 1951, acest teren, împreună cu construcţia, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu, în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, în administrarea Consiliului Popular al Sectorului 1.
În prezent, pârâta deţine imobilul situat în Bucureşti, Şos. C., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria ........ nr. ........ din 16 iunie 1966, titlu obţinut în 1996 în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 843/1991, imobil care se afla iniţial în folosinţa SNP P. SA, care era un posesor neproprietar.
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor: Contractul de vânzare-cumpărare încheiat şi transcris în 1935 de care se prevalează reclamantul P.I.; certificatul care atestă existenţa dreptului de proprietate dobândit prin lege, invocat de recurenta-intimată SC OMV P. SA).
Reclamantul a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că în perioada anilor 1950 - 1951, terenul în litigiu, împreună cu construcţia, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu.
În atare situaţie, acţiunea formulată de reclamant se încadrează în aria de reglementare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De menţionat este faptul că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar reclamantul a introdus pe rolul instanţei cererea de chemare în judecată la data de 4 august 2009.
De reţinut este şi faptul că reclamantul şi-a întemeiat în drept cererea de revendicare pe dispoziţiile Codului civil, care constituie dreptul comun în materie.
Cum în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia numai acţiunile în revendicare de drept comun în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi se mai pot soluţiona în acest mod, se impune concluzia că acţiunea în revendicare promovată trebuia respinsă ca nefondată.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare”, nerespectarea acestui termen atrăgând „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
În acest sens s-au pronunţat şi Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, „iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe”.
Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Secţiile Unite a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Prin urmare, orice acţiune în justiţie privitoare la acest imobil trebuie făcută în cadrul şi limitele Legii nr. 10/2001, prealabil oricărui alt demers în justiţie întemeiat pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).
Cu privire la respectarea dreptului de proprietate, potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1, instanţa europeană a stabilit că exigenţele acestui articol şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al deţinătorului actual.
Cu privire la acest aspect, se apreciază că deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii, în speţă apelanta, proprietara terenului din Şos. C., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este de acord ca persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, cauza Pincova şi Pinc contra Republici Cehe, citat şi din cauza Raicu contra României).
Revendicarea este acţiunea reală prin care proprietarul, care nu mai are posesiunea bunului său, cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deţine fără drept.
În speţă, prin acţiunea formulată la data de 4 august 2009, de către reclamantul P.I., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta a dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti, Şos. C., şi pretins în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea acestui drept care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului de expropriere nr. 92/1950.
Anterior acestei solicitări de restituire a imobilului, reclamantul nu a mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu a uzat de procedura specială reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar, în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că, în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii, trebuia pornit de la principiul - generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ., norma generală în materie de restituie a imobilelor preluate abuziv de Statul Român.
Aşadar, faţă de cele reţinute, se va admite recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA, împotriva Deciziei civile nr. 807/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, pe cale de consecinţă: se va casa decizia atacată şi se va menţine Sentinţa civilă nr. 1754 din 11 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA împotriva Deciziei civile nr. 807A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată.
Menţine Sentinţa civile nr. 1754 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7039/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6964/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
