ICCJ. Decizia nr. 7063/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7063/2012
Dosar nr. 42579/3/2009
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 42579/3/2009, la data de 28 octombrie 2009, reclamanta I.D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.C., aparţinând de SC C.M. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei de a-i acorda daune morale în valoare de 3.000.000 euro pentru prejudiciile provocate prin încălcarea art. 88 alin. (1), art. 94, art. 96 lit. c), art. 98 alin. (1), lit. a), b), c), g), h) din Legea nr. 8/1996 a dreptului de autor, încălcarea art. 5 şi art. 6 lit. c) şi f) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 legea protecţiei datelor cu caracter personal, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, pârâta făcând-se vinovată de difuzarea imaginii reclamantei, fără acceptul său, în două spoturi publicitare difuzate în datele de 7 şi 10 decembrie 2008, precum şi publicarea a trei fotografii în poziţii indecente în R.C. şi ataşate articolele publicate în zilele de 8 decembrie 2008, 11 decembrie 2008, 9 ianuarie 2009, 19 iunie 2009 şi 22 iunie 2009; obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, în cazul în care aceasta nu va pune în executare sentinţa ce se va pronunţa, solicitare întemeiată în baza art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., obligarea pârâtei de a publica pe cheltuiala sa, sentinţa ce se va pronunţa, în trei publicaţii de mare tiraj, precum şi publicarea unui articol pe prima pagină a R.C., prin care pârâta să-şi ceară scuze în mod public pentru delictul comis, cât şi obligarea acesteia de a şterge imaginile reclamantei în format electronic ww., apărute la datele menţionate în primul capăt de cerere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în ziua de 1 decembrie 2008, s-a prezentat la un eveniment privat (casting filme pentru adulţi), eveniment la care publicul larg cât şi presa nu au avut acces, nefiind un eveniment de cultură şi de interes public.
Cu toate acestea, patru paparazzi ai R.C. au fost prezenţi la acest eveniment (reclamanta luând cunoştinţă despre acest fapt abia a doua zi), moment în care, în timp ce îşi presta reprezentaţia (printre altele fiind fotografiată şi filmată de către echipa firmei organizatoare a evenimentului), paparazzi C. au fotografiat-o fără ştirea şi implicit fără acordul său în timp ce a fost surprinsă în mai multe poziţii indecente, în doua fotografii fiind înfăţişată cu rochia ridicată, cu picioarele desfăcute şi văzându-i-se bikinii, iar în cea de-a treia fiind în genunchi pe o canapea, cu spatele, cu rochia ridicată şi surprinsă intenţionat dintr-un unghi în care îi reda posteriorul mai mare decât era în realitate.
Prin prestaţia pe care reclamanta a executat-o s-a încadrat în categoria artist interpret (art. 95 din Legea nr. 8/1996), cu toate drepturile morale şi patrimoniale ce decurg din aceasta, respectiv art. 96 lit. c), art. art. 97 alin. (1), art. 98 alin. (1) lit. a), b), c), g), h) din Legea nr. 8/1996, drepturi ce i-au fost încălcate de către pârâta care a furnizat opiniei publice, imagini cu reclamanta în poziţii care o dezonorează şi care i-au prejudiciat grav onoarea şi reputaţia, cu repercusiuni ireparabile asupra profesiei sale, vieţii personale, relaţiilor familiale, sănătăţii fizice şi integrităţii psihice.
Reclamanta a precizat că nu este model şi că nu a fost remunerată (nici de organizatorul evenimentului şi nici de către pârâtă), astfel încât nu îi sunt aplicabile prevederile art. 88 alin. (2) şi art. 88 alin. (3) lit. a), iar fotografiile realizate şi publicate ulterior de către pârâtă au reprezentat secvenţe ale reprezentaţiei sale, care au fost atât statice cât şi în mişcare.
Astfel, în datele de 7 şi 11 decembrie 2008, pârâta şi-a publicat prin folosirea neautorizată a imaginii sale, realizând beneficii materiale ilicite, la fel cum a realizat beneficii ca urmare a publicării imaginii reclamantei, în articolele publicate în datele de 08 decembrie 2008, 11 decembrie 2008, 09 ianuarie 2009, 19 iunie 2009 şi 22 iunie 2009.
Prin aceasta, reclamanta consideră că daunele morale solicitate sunt justificate şi trebuiesc avute in vedere aspecte extrem de grave şi anume acela că prin folosirea imaginii sale, parata nu numai ca a încălcat prevederile a trei legi care îi protejează dreptul la imagine (Legea nr. 8/1996; Legea nr. 148/2000 şi Legea nr. 677/2001), dar ultimele doua legi atrag şi răspunderi penale pe care nu le pune in discuţie şi nici nu a acţionat în acest sens prin formularea unei plângeri penale, iar de acest lucru pârâta trebuie să ţină cont. De asemenea, prin folosirea imaginii sale, fără acordul său, în două spoturi publicitare şi ulterior prin reproducerea acestor imagini în format tipărit, ceea ce implicit a dus la multiplicarea şi distribuirea lor, pârâta a beneficiat pe nedrept de nişte beneficii ilicite prin vânzarea revistei.
Mai mult, pârâta nu s-a limitat la a-i face cunoscută numai imaginea la nivel naţional, supunând-o oprobriului public, atât la nivel naţional cât şi internaţional prin intermediul internetului, dar imaginea sa a fost însoţită de datele de identificare (nume şi vârsta), cât şi de conţinutul celor 5 articole în care a fost defăimată şi umilită, lezându-i-se onoarea. Totodată, reclamanta a arătat că pârâta i-a evocat numele în contextul relatărilor despre situaţia fostului său soţ, M.N., care în acea perioada a fost reţinut în Statele Unite.
Pârâta a majorat preţul R.C. după publicarea primelor fotografii ale reclamantei, ceea ce dovedeşte vandabilitatea subiectului. Acţiunile pârâtei i-au afectat reclamantei psihicul, starea de sănătate fizică, raporturile cu familia, cunoştinţele şi prietenii, viaţa profesională, cât şi cea personală şi intimă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 139 alin. (1), art. 88 alin. (1), art. 94, art. 96 lit. c), art. 98, alin. (1) lit. a), b), c), g), h), Legea nr. 148/2000; Legea nr. 677/2001, Constituţia României, precum şi prevederile art. 998-999 C. civ.
Pârâta SC C.M. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civila nr. 392 din 8 martie 2011 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea a fost respinsa ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
A rticolele de presă referitoare la reclamanta I.D.V. au fost publicate de pârâta SC C.M. SRL cu acordul reclamantei şi pe baza informaţiilor comunicate de aceasta, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în baza art. 998 - 999 C. civ.
Astfel, reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat prevederile art. 88 alin. (1), art. 94, art. 96 lit. c), art. 98 alin. (1), lit. a), b), c), g), h) din Legea nr. 8/1996 legea dreptului de autor, încălcarea art. 5 şi art. 6 lit. c) şi f) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 legea protecţiei datelor cu caracter personal, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, prin publicarea imaginii sale şi ale unor date cu caracter personal, fără a avea acordul său, atât într-un video-clip publicitar difuzat pe posturile TV în datele de 7 şi 10 decembrie 2008, cât şi în articolele din data de 08 decembrie 2008, 11 decembrie 2008, 09 ianuarie 2009, 19 iunie 2009 şi 22 iunie 2009 ale cotidianului C.
Sub acest aspect, referitor la fotografiile şi înregistrările video conţinând imaginea reclamantei, care au apărut în spoturile publicitare şi în articolele revistei menţionate, tribunalul a reţinut că acestea provin de la organizatorul casting-ului la care reclamanta a participat la data de 01 decembrie 2008, în vederea selecţionării de actori pentru filme pentru adulţi.
Totodată, s-a constatat că înainte de a susţine casting-ul, reclamanta a încheiat o convenţie cu organizatorul evenimentului, prin care ceda dreptul exclusiv şi irevocabil, fără restricţii, de a crea, copia, folosi, edita, modifica, publica, ceda, autoriza şi distribui materialul video, film şi/sau foto efectuat, precum şi drepturile exclusive care decurg din publicarea imaginilor foto sau video în orice tip de publicaţie sau suport.
În aceste circumstanţe, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine că fotografiile ar fi fost făcute, astfel cum a susţinut reclamanta, de către prepuşi ai pârâtei, fără ştirea şi acordul său şi nici nu au fost făcute publice prin încălcarea drepturilor sale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât însăşi reclamanta a recunoscut că a participat la casting-ul din data de 01 decembrie 2008 organizat în vederea selecţionării de actori pentru filme pentru adulţi, situaţie în care echipa firmei organizatoare a efectuat o serie de fotografii şi filmări ale reclamantei în ipostaze specifice caracterului casting-ului.
În privinţa datelor cu caracter personal, acestea şi detalii legate de căsătoria reclamantei, în trecut, cu o persoană publică, au fost puse la dispoziţia unui reporter C. de către reclamantă, fapt confirmat în cuprinsul motivelor cererii înregistrate sub nr. 44291/3/2009, în care reclamanta confirmă că a avut cunoştinţă despre calitatea de ziarist a interlocutorului său, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord să-i dezvăluie informaţii despre persoana şi viaţa sa. Ulterior, reclamanta a transmis reporterului respectiv un document, din care reiese numele purtat de aceasta la data căsătoriei şi în urma divorţului de soţul său M.N., scopul urmărit prin dezvăluirea acestor informaţii fiind în mod evident acela de a-şi face publicitate.
În acest context, tribunalul a apreciat că sunt justificate apărările pârâtei, conform cărora prin publicarea imaginii şi a datelor personale ale reclamantei în cuprinsul articolelor şi spoturilor publicitare menţionate, pârâta nu a încălcat nicio normă a dreptului obiectiv ori un drept subiectiv aparţinând reclamantei, exercitând numai dreptul fundamental, consacrat de art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi anume dreptul la liberă exprimare.
Ca urmare, publicarea unor articole într-o revistă, conţinând informaţii despre persoane publice, respectiv reclamanta şi fostul său soţ, date care au fost dezvăluite de aceasta, ceea ce implică acordul său, nu reprezintă fapte ilicite, de natură a conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, ci constituie expresia exercitării normale a dreptului pârâtei la liberă exprimare.
Prima instanţă a mai apreciat că reclamanta nu a probat nici prejudiciul pretins a-i fi fost cauzat prin publicarea imaginii şi datelor personale în articolele incriminate, neadministrând dovezi care să demonstreze că i-a fost creată o imagine defavorabilă, prin prezentarea unor fapte care nu corespund realităţii, că au fost dezvăluite fapte/acte/afirmaţii ale reclamantei care ar putea-o expune unei sancţiuni civile/penale ori de altă natură sau oprobriului public, că a fost defăimată prin interpretarea unor fapte cu rea-credinţă şi cu scopul de a o discredita în ochii opiniei publice.
Inexistenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale reprezentate de fapta ilicită şi prejudiciu, determină neîndeplinirea cerinţei legăturii de cauzalitate, în timp ce cu privire la vinovăţie, se constată în speţă absenţa intenţiei de a discredita, precum şi a încălcării drepturilor subiective ale reclamantei.
Pentru considerentele evocate, tribunalul a respins în întregime acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel, pe care nu l-a motivat, situaţie în care instanţa de apel l-a analizat în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 277A din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune morale pentru încălcarea art. 88 alin. (1), art. 94, art. 96 lit. c), art. 98 alin. (1), lit. a), b), c), g), h) din Legea nr. 8/1996 a dreptului de autor, încălcarea art. 5 şi art. 6 lit. c) şi f) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 legea protecţiei datelor cu caracter personal, art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, susţinând că pârâta s-ar face vinovată de difuzarea imaginii sale, fără acceptul său, în două spoturi publicitare difuzate în datele de 7 şi 10 decembrie 2008, precum şi de publicarea a 3 fotografii în poziţii indecente în R.C. şi ataşate articolelor publicate în zilele de 8 şi 11 decembrie 2008, 9 ianuarie, 19 iunie şi 22 iunie 2009.
S-a apreciat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este conformă probelor administrate în cauză, din care rezultă că reclamanta s-a prezentat în data de 1 decembrie 2008 la un casting pentru filme destinate adulţilor, ocazie cu care a fost fotografiată şi filmată de organizatorii evenimentului şi, totodată, a completat şi semnat declaraţia prin care a cedat către SC V. SRL, reprezentanţilor săi legali, moştenitorilor săi şi celor care posedă permisiunea lui ca părţi autorizate „dreptul exclusiv şi irevocabil, fără restricţii de a crea, copia, folosi, refolosi, edita, modifica, publica, autoriza, ceda şi distribui materialul video, film sau/şi foto, cu sau fără sunet din care fac parte integral sau parţial numit „imagini publicate” material exact sau distorsionat în caracter sau forma fără restricţii de schimbare sau transformare în conexiune cu numele meu, un nume fictiv, nume de scena sau chiar fără nume” pct. 1 lit. a), „drepturile exclusive ce decurg din publicarea imaginilor video sau foto în orice tip de publicaţie, revistă, ziar, copertă sau media pe suport analogic sau digital (CD, DVD, CDV) transmisie televizată, transmisie prin satelit sau prin orice alt mijloc tehnologic existent în acest moment cât şi în viitor în lume, pe site-uri de internet cu sau fără plată, world wide web, e-mail, reţea de calculatoare, distribuţie şi reproducere digitală în scop ilustrativ, promoţie, artă, publicitate şi comerţ, pct. 1 lit. b), precum şi „orice drept pe care l-ar avea pentru a examina sau aproba materialul finit şi va fi de acord cu forma şi aspectul imaginilor video sau foto, spre a fi publicate, chiar în condiţiile în care imaginea este distorsionată intenţionat sau nu.”
Pe de altă parte, între SC V. SRL şi SC C.M. SRL a fost încheiat contractul aflat la dosarul tribunalului, prin care SC V. SRL a autorizat SC C.M. SRL să publice informaţii despre vedete, materiale video, filme, fotografii asupra cărora SC V. SRL invocă un drept de autor.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că SC C.M. SRL a avut autorizarea SC V. SRL pentru publicarea materialelor video, filmelor şi fotografiilor.
De asemenea, din extrasul corespondentei electronice depus la dosarul de fond, instanţa de apel a apreciat că rezultă că reclamanta a pus la dispoziţia unei persoane date privind prima sa căsătorie, iar din copia cererii de chemare în judecată ce face obiectul altui dosar, rezultă că aceasta a dezvăluit telefonic date personale aceleiaşi persoane, persoană cu privire la care a cunoscut faptul ca este reporter la publicaţia C.
Ca atare, curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţa a reţinut că datele şi imaginile privind-o pe reclamantă au fost publicate de pârâtă cu acordul acesteia, exprimat prin punerea la dispoziţia unui reporter în mod direct a unor date cu caracter personal sau prin semnarea declaraţiei de cedare a drepturilor către SC V. SRL, situaţie în care nu poate fi reţinut caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei.
De asemenea, s-a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa că nu s-a făcut dovada în cauză a producerii prejudiciului pretins, cu atât mai mult cu cât prevederile de la pct. 11 din declaraţia semnată la 1 decembrie 2008 exclud opoziţii ale reclamantei referitoare la posibilitatea punerii sale în „situaţii jenante/penibile” sau care îi aduc prejudicii morale, etice ori îi pot afecta viaţa particulară şi/sau cariera.
Drept urmare, Curtea de Apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, astfel că, apelul a fost respins ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
În preambului motivelor de recurs, reclamanta susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil şi imparţial, ci a fost discrimintaă de ambele instanţe, întrucât părţile implicate în această cauză au fost tratate în funcţie de statutul social, favorizându-se partea adversă, respectiv, pe intimata SC C.M. SRL, care reprezintă presa - a patra putere în stat, în timp ce recurenta a fost defavorizată pentru considerentul că face parte dintr-o clasă socială defavorizată şi marginalizată -respectiv, actriţe de filme XXX- aşa cum a fost prezentată şi mediatizată de către pârâtă; drept urmare, şi instanţele au perceput-o în acelaşi mod, tratând-o cu aroganţă şi lipsă de respect şi nesocotindu-i atât drepturile constituţionale cât şi pe cele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care va depune plângere la C.E.D.O.
1. O primă critică susţinută de recurentă priveşte faptul că de la data înregistrării dosarului de apel, respectiv 17 august 2011 şi până la primul termen de judecată din 08 noiembrie 2011, intimatei pârâte nu i-a fost comunicat apelul formulat de aceasta, astfel încât, din acest motiv, cauza a fost amânată la primul termen de judecată în apel, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu favorizarea pârâtei care avea interes în tergiversarea soluţionării cauzei; prin urmare, cauza nu a fost amânată pe baza cererii reclamantei pentru lipsă de apărare.
2. O a doua critică priveşte compunerea completului de judecată care a soluţionat apelul său care a inclus un judecător incompatibil, respectiv, pe d-na jud. G.S. cu al cărei soţ, judecătorul M.S. de la, secţia I penală, a Tribunalului Bucureşti, recurenta este în relaţii de duşmănie, întrucât acesta a fost preşedintele completului de judecată care a soluţionat o altă cauză a sa în care doi salariaţi ai intimatei aveau calitatea de intimaţi; împotriva d-lui jud. M.S., recurenta susţine că a formulat plângere la Consiliul Superior al Magistraturii în cursul anului 2010, astfel că, presupune că s-a realizat trafic de influenţă în cauza sa, întrucât este prea mare coincidenţa ca în două cauze având aproximativ aceleaşi parţi, judecata să se realizeze de doi judecători (soţ şi soţie), cu unul dintre aceştia recurenta fiind în relaţii de duşmănie, ambele acţiuni fiindu-i respinse.
Recurenta mai arată că întrucât la cele două termene de judecată din apel nu a fost prezentă, nu a putut formula cerere de recuzare în temeiul art. 27 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte, consideră că d-na jud. ar fi trebuit să se abţină.
3. O a treia critică pe care o formulează priveşte încălcarea dreptului său la apărare prin graba instanţei de a se pronunţa încă de la al doilea termen de judecată, fără să se ţină cont de faptul că a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 06 decembrie 2011, fapt dovedit de cele patru citaţii anexate la cererea de amânare formulată, care demonstrau că în acea zi trebuia să fie prezentă în faţa altei instanţe de judecată, respectiv la Tribunalul Bucureşti.
Respingerea cererii sale cu motivarea că avea posibilitatea angajării unui apărător este netemeinică întrucât angajarea unui avovat ţine de liberul său arbitru, cât şi de posibilităţile sale financiare limitate şi nu constituie o obligaţie legală, de vreme ce acordarea unei amânări în cazuri justificate intră în atribuţia instanţei de judecată şi constituie un drept al său ce i-a fost încălcat cu bună ştiinţa şi cu scopul de a se da o sentinţă în favoarea părţii adverse.
4. Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui apel pe care reclamanta nu l-a motivat, sens în care s-a prevalat de dispoziţiile art. 287 alin. (2) coroborat cu art. 134 C. proc. civ, astfel încât Curtea de Apel nu era în măsură să aprecieze dacă acest apel era întemeiat sau nu.
Faptul că instanţa a acceptat obiecţiunile apărătorului intimatei, care s-a opus la o nouă amânare în condiţiile în care acesta se prezenta pentru prima dată în faţa instanţei, dovedeşte ca instanta a discriminat-o pe reclamantă, mai susţine aceasta, favorizând-o astfel pe intimată şi nesocotind drepturile procesuale şi constituţionale ale reclamantei.
5. Curtea de Apel nu a observat nepronunţarea primei instanţe asupra tuturor faptelor ilicite imputate pârâtei, ceea ce ar fi fost de natură a atrage casarea sentinţei apelate; astfel, nu au fost analizate încălcarea Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal (publicarea imaginii sale în presă), cât şi încălcarea Legii nr. 48/2000 privind publicitatea; pe de altă parte, prima instanţă nici nu a motivat respingerea capătului 3 din acţiune prin care solicita obligarea intimatei de a şterge fotografiile cu imaginea recurentei publicate de intimată în format electronic pe site-ul ww.
Recurenta dezvoltă şi o serie de critici împotriva sentinţei tribunalului:
1. Astfel, s-a susţinut nerespectarea principiului contradictorialităţii pe toată perioada procesului, întrucât la fiecare dintre cele 5 termene de judecată (la care preşedinte a fost d-na jud. M.S.), nu i s-a permis să dea replici apărătorului intimatei, să formuleze cereri sau să-şi exprime punctul de vedere, nu era lăsată să vorbească, în timp ce partea adversă a fost favorizată din acest punct de vedere, profitându-se de faptul că nu avea apărător şi nici cunoştinţe juridice temeinice, instanţa omiţând că avea obligaţia nu numai să o sprijine pe reclamantă, dar şi de a afla adevărul care ar fi condus la dezlegarea pricinii.
Favorizarea intimatei printr-o serie de acţiuni potrivnice mie.
2. O a doua critică priveşte inegalitatea armelor, întrucât intimatei i s-au admis toate probele solicitate, în timp ce reclamantei nu numai că i-au fost respinse o serie de probe solicitate, dar s-a „omis" să se menţioneze într-o încheiere de şedinţă cererea sa de a se obliga pârâta să depună în instanţă mai multe înscrisuri; din acest motiv, a formulat cerere de recuzare a preşedintelui de complet, cererea care a fost respinsă, pentru ca în final d-na jud. M.S. sa se pensioneze la cerere (împotriva căreia, de altfel a formulat plângere la Curtea Superioara a Magistraturii dar şi plângere penală), iar completul de judecată s-a schimbat de la sine, cee ce s-ar fi putut întâmpla prin admiterea recuzării formulate.
3. Recurenta mai arată că prima instanţă a pronunţat sentinţa la data de 18 martie 2011, termen la care apărătorul pârâtei a prezentat în instanţă o serie de probe cu înscrisuri, şi anume înscrisurile pe care le solicitase reclamanta anterior şi care ar fi trebuit să-i fie comunicate, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că pronunţarea s-a dat în absenţa sa, în loc să se amâne cauza pentru a lua la cunoştinţă aceste înscrisuri, care astfel au devenit inutile cauzei.
4. Prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor faptelor ilicite pe care le-a reclamat prin formularea cererii de chemare în judecată, astfel încât două din trei fapte ilicite nu au fost analizate, anume: încălcarea Legii nr. 677/2001 (publicarea neautorizată a imaginii sale), cât şi încălcarea Legii nr. 148/2000 privind utilizarea neautorizată a imaginii sale în două clipuri publicitare difuzate de către pârâtă pe mai multe posturi de televiziune în zilele de 7 şi 10 decembrie 2008.
Cu toate că la dosarul cauzei se afla un CD cu cele două clipuri publicitare difuzate de către pârâtă care demonstrează clar că aceasta a încălcat prevederile art. 5 şi 6 lit. c) şi f) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, instanţa nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere, iar în ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal, instanţa a făcut referire doar la datele personale ale reclamantei (care fac obiectul unei alte acţiuni), limitându-se doar la a preciza că imaginea sa a fost publicată în baza acordului încheiat între reclamantă şi organizatorul castingului, fără a ţine seama de drepturile pe care le are conform legilor menţionate.
În plus, recurenta mai arată că prima instanţă nu a observat nulitatea convenţiei dintre aceasta şi organizatorul castingului.
Sentinţa pronunţată este netemeinică întrucât deşi se face referire la declaraţia sa de cedare a drepturilor de autor încheiată între reclamantă şi organizatorul castingului, instanţa nu a ţinut cont de mai multe aspecte, şi anume: că la data introducerii acţiunii reclamanta nu era în posesia unui exemplar al acestei declaraţii al cărei cuprins nu îi era cunoscut, de conţinutul înscrisului luând cunoştinţă în instanţă prin depunera lui la dosar de apărătorul intimatei.
Se mai arată de către recurentă că această declaraţie de cedare a drepturilor sale de autor îi încalcă drepturile morale prevăzute de art. 10 lit. d) coroborate cu art. 96 lit. c) din Legea nr. 8/1996, situaţie în care convenţia încheiată cu organizatorul castingului este lovită de nulitate.
Fotografiile publicate în R.C., format tipărit şi electronic poartă pe diagonala emblema C., şi nu V., ceea ce, în opinia recurentei, presupune ca acestea au fost realizate de revistă, or, dacă acestea ar fi fost obţinute de la organizator, aveau înscrise pe ele sursa care era de fapt autorul şi proprietarul de drept al fotografiilor.
De altfel, într-un răspuns la interogatoriu, intimata a recunoscut că a trimis la castingul organizat în data de 01 decembrie 2008 pe numitul V.N., reporter al acesteia, fiind greu de presupus că acesta împreună cu colegii săi nu au avut asupra lor şi aparate de fotografiat ca orice paparazzi, ceea ce confirmă afirmaţiile sale din acţiune, în sensul că aceştia au fotografiat-o în timpul prestaţiei. Faptul ca intimata a prezentat instanţei un acord media între aceasta şi organizatorul castingului prin care ultimul se angaja să-i pună la dispoziţie informaţii şi fotografii despre vedetele agenţiei, nu este concludent, în opinia recurentei, întrucât acest acord putea fi încheiat chiar cu puţin timp înainte de a fi prezentat în instanţă ca probă, atât timp cât instanţa nu a cerut şi originalul acestui document aflat la ambele părţi (intimată şi organizatorul castingului).
Pe de altă parte, orice document încheiat de către o societate comercială se înregistrează în registrul de intrări, iar acordul media în cauză nu poartă un număr de înregistrare la data când se presupune ca a fost încheiat.
5. Nepronunţarea şi nemotivarea capătului 3 din acţiune.
De asemenea, recurenta susţine că soluţia primei instanţe este netemenică şi pentru aceea că instanţa nu s-a pronunţat pe capătul de cerere privind obligarea intimatei de a şterge fotografiile publicate în format electronic pe site-ul WW. unde se fală de mai bine de 3 ani, fiind în continuare supusă oprobriului public din cauza modului indecent în care este prezentată.
În plus, respingerea cererii sale privind acordarea de daune morale nu se află în corelaţie cu respingerea sau admiterea acestui capăt de cerere, iar recurenta consideră că a fost umilită a doua oară de către o instanţă în faţa căreia s-a prezentat pentru a-şi găsi dreptatea, iar nu pentru o nouă umilinţă.
6. Înscrisuri incomplete şi motive străine de cauză.
Recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 a solicitat instanţei ca intimata să prezinte documente contabile din care să reiasă incasările acesteia din datele de 8 şi 11 decembrie 2008, 9 ianuarie 2009, 19 şi 22 iunie 2009, date la care au fost publicate fotografiile cu reclamanta şi de pe urma cărora a realizat beneficii necuvenite; or, în loc ca intimata să prezinte file din registrul de încasări de la datele respective, aceasta a prezentat un bilanţ contabil stufos, compus din mai multe file, documente ce nu ar fi putut fi desluşite decât de un expert contabil, însă reclamanta nu a fost în măsură să solicite această probă, întrucât la data la care au fost înfăţişate documentele, reclamanta eu nu era prezentă în instanţă, iar cauza nu a fost amânată pentru a avea posibilitatea să ia cunoştinţă de cuprinsul lor.
Prima instanţă motivează respingerea acţiunii pe baza unor argumente ce nu au legătură cu cauza; astfel, se face referire la „articole de presă publicate cu acordul reclamantei”, precum şi la „date cu caracter personal puse la dispoziţia unui reporter C. de către reclamantă”, aspecte ce nu fac obiectul cauzei de faţă, ci al unei alte pricini separate.
Recurenta consideră că publicarea celor două videoclipuri publicitare cât şi a fotografiilor ce o reprezintă în poziţii indecente la un eveniment privat, o îndreptăţesc să obţină daunele morale solicitate, întrucât faptele ilicite comise de către intimată s-au repercutat asupra imaginii sale publice şi au condus la o deteriorare a stării sale de sănătate, ceea ce este demonstrat prin documentele medicale ce atestă că suferinţa sa cardiacă s-a deteriorat atât de mult, încât a fost încadrată într-un grad de handicap accentuat, şi în final, pe fond de stres a suferit o intervenţie chirurgicală pe cord; de asemenea, punerea la dispoziţia publicului cititor a imaginilor sale a condus la deteriorarea raporturilor interumane cu familia, cunoscuţii, vecinii, împiedicându-o, totodată, să-şi găsească un loc de muncă.
În consecinţă, intimata a contribuit la deteriorarea imaginii recurentei, iar instanţa i-a nesocotit drepturile constituţionale prevăzute de art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, invocându-se în sentinţă libertatea de exprimare a intimatei. Or, conform art. 16 alin. (2) din Constituţia României, nimeni nu este mai presus de lege, şi aşa cum intimata are dreptul la liberă exprimare, şi recurenta îşi afirmă dreptul la protejarea imaginii sale publice, cu atât mai mult cu cât nu a dorit ca imaginile fotografice făcute fără acordul meu, să fie publicate într-o revistă de scandal.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă dovada schimbării sale de denumire din SC C.M. SRL în SC W.P. SRL, conform Hotărârii Adunării generale nr. A1., menţiune efectuată în evidenţele de le Registrul Comeţului, astfel cum reiese din ceritificatul O.N.R.C. de înregistrare menţiuni nr. 636038 din 22 mai 2012 şi Rezoluţiei O.N.R.C. nr. 547635 din 24 mai 2012.
Nu s-au admnistrat alte înscrisuri în această etapă procesuală.
La termenul de azi, în şedinţă publică, intimata pârâtă, prin apărătorul său, a invocat excepţia nulităţii recursului, în susţinerea căreia a arătat că motivele dezvoltate de recurenta reclamantă nu se încadrează în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici în ipotezele de la art. 304 pct. 7 şi 8 pe care recurenta şi-a întemeiat recursul.
Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia invocată, date fiind prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ, întrucât, astfel cum se va detalia în analiza criticilor formulate, unele dintre criticile dezvoltate de recurentă sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304, chiar dacă nu în ipotezele de recurs indicate de recurentă - pct. 7 şi 9 -, astfel că acestea vor fi recalificate, dacă este cazul.
Recursul formulat este nefondat, pentru cele ce urmează.
1. În ce priveşte critica generică susţinută de recurentă cu privire la procedura derulată atât în faţa primei instnţe, cât şi a celei de apel, Înalta Curte constată că ipoteza discriminării nu poate fi reţinută (critică ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sanţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), principiul independenţei şi imparţialităţii constituind o regulă fundamentală a procedurii judiciare).
În primul rând, pentru a se invoca discriminarea, cel ce se pretinde victima unei astfel de conduite a autorităţilor, trebuie să indice o situaţia identică sau similară în care o altă persoană s-ar fi aflat şi căreia, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, instanţa (în acest caz) i-a acordat un tratament mai favorabil; or, o atare premisă nu a fost susţinută de către recurentă.
Pe de altă parte, cu titlu general, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept procesual incidente în cauză şi a analizat pricina potrivit dispoziţiior de drept material invocate de reclamantă şi pretins incidente în speţă, soluţionând calea de atac în limitele devoluţiunii ce decurg din observarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în mod independent şi imparţial.
2. Şi cea de-a doua critică este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinzând încălcarea normelor referitoare la compunerea completului de judecată, anume, cele prevăzute de art. 24 (invocându-se incompatibilitatea d-nei jud. G.S.) şi art. 27 pct. 9 C. proc. civ.
Nici aceasta însă nu este fondată.
Astfel, incidenţa art. 24 C. proc. civ. nu poate fi luată în considerare, având în vedere premisele normei - participarea judecătorului la pronunţarea soluţiei într-o etapă procesuală anterioară, legea interzicând judecătorului de a face parte din completul învestit cu soluţionarea căii de atac împotriva acelei hotărâri sau în cazul rejudecării după casare, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Pe de altă parte, invocarea dispoziţiilor art. 27 pct. 9 C. proc. civ. referitor la unul dintre membri completului învestit cu soluţionarea apelului nu poate fi invocată direct în recurs, remediul procesual pentru o atare susţinere fiind acela al unei cereri de recuzare ce se formulează în faţa completului din care face parte judecătorul recuzat; de asemenea, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei privind absenţa sa la termenele de judecată acordate în dosarul de apel, date fiind obligaţiile sale procesuale înscrise imperativ în dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.: „Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului: De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească acele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să îşi probeze pretenţiile şi apărările.”
Totodată, recurenta nu arată la ce moment a adus la cunoştinţa instanţei de apel despre împrejurarea presupusei vrăjmăşii în care susţine că se află cu un membru al familiei unuia dintre judecătorii apelului său, pentru a intra în discuţie prevederea de la art. 25 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a formulat cerere de recuzare şi nici nu a invocat printr-o altă petiţie la dosar o astfel de împrejurare.
3. Pretinsa încălcare a dreptului la apărare (obiect al celui de-al treilea motiv de recurs), reprezintă, din nou, o critică susceptibilă, în principiu, de analizare pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Şi această critică se impune a fi înlăturată.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. a dispus amânarea soluţionării apelului pentru lipsă de apărare al solicitarea apelantei reclamante la termenul din 8 noiembrie 2011, cât şi pentru comunicarea cererii de apel către intimată la sediul său social.
În aceste condiţii, este excesiv a se susţine că o nouă cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare, susţinută cu anexarea unor citaţii emise de alte instanţe pentru acelaşi termen (6 decembrie 2011) în alte cauze ale apelantei, este de natură a încălca dreptul la apărare al recurentei, pentru că dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative în sensul că instanţa de judecată va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Instanţa de apel în mod corect a indicat apelantei remediul pe care îl avea la îndemână, anume acela de a-şi fi angajat apărător; în plus, Înalta Curte constată că apelanta avea posibilitatea de a recurge la acordarea unei procuri judiciare unei alte persoane decât încheierea cu un avocat a unui contract de asistenţă juridică sau reprezentare; mai mult decât atât, prezenţa sa în faţa instanţei de apel nu era obligatorie, iar o conduită procesuală diligentă i-ar fi permis să depună motivele apelului „până la prima zi de înfăţişare din apel” sens în care prevede art. 287 alin. (2), iar nu chiar la prima zi de înfăţişare (momentul limită prevăzut de normă).
4. Şi această critică este una de ordin procedural, astfel că poate fi analizată pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, în condiţiile în care art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede că. „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.”
Aşa cum s-a arătat şi anterior, apelul se motivează până la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel, iar prima zi de înfăţişare, astfel cum este prevăzută de art. 134 C. proc. civ., a fost cea de la termenul din 6 decembrie 2011, ca urmare a respingerii noii cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apelantei, circumscrisă aceleiaşi noţiuni de lipsă de apărare, în condiţiile în care prezenţa părţilor în faţa instanţei civile nu este obligatorie, ca regulă (aplicabilă şi în speţă).
Prin urmare, soluţionarea apelului în baza arat. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost determinată de opunerea intimatei la o nouă amânare, ci de conduita omisivă a apelantei reclamante de a proceda la motivarea căii de atac înăuntrul termenului procedural, după cum o soluţie de aplicare de către instanţă, conform obligaţiilor legale statuate prin art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., a unei dispoziţii procedurale imperative nu poate primi calificarea de favorizare a părţii adverse şi aplicarea unui tratament discriminatoriu părţii aflate în culpă şi astfel sancţionate.
5. Recurenta susţine că instanţa de apel nu a observat nepronunţarea primei instanţe asupra tuturor faptelor ilicite imputate pârâtei: încălcarea Legii nr. 677/2001 şi a Legii nr. 48/2000; şi acest motiv de recurs este susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că această critică nu poate fi formulată în ipoteza apelului devolutiv reglementat de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest motiv, dacă ar fi real, ar fi de natură să aducă o vătămare părţii a cărei cerere nu a fost analizată; ca atare, invocarea acestei nulităţi virtuale nu se poate realiza din oficiu, ci numai de partea care are interes să o invoce, astfel cum prevede art. 108 alin. (2) C. proc. civ., iar modalitatea de invocare de către recurentă era formularea unor critici în apel cu un atare conţinut.
Instanţa învestită cu judecata unui apel devolutiv în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu poate soluţiona decât ceea ce face obiectul celor dezlegate de prima instanţă, neputând să valorifice decât motive de ordine publică în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar nu şi de ordine privată.
Pe de altă parte, instanţa de apel este ţinută de observarea celor două limite ale devoluţiunii în apel, reguli incidente în mod cumulativ: tantum devolutum quantum apellatum, anume să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant, regulă aplicabilă în cazul unui apel motivat; în ipoteza apelului nemotivat, ea nu este incidentă, date fiind dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.; în aceeaşi măsură, este aplicabilă şi limita stabilită prin regula tantum devolutum quantum judicatum - în apel nu se poate soluţiona decât ceea ce a judecat prima instanţă.
În ce priveşte criticile formulate de recurentă în mod explicit şi neechivoc împotriva sentinţei tribunalului (motivele 1-6, astfel cum au fost grupate de instanţă), Înalta Curte urmează a constata inadmisibilitatea acestora, întrucât sunt invocate omisso medio, obiectul recursului fiind hotărârea recurată, iar nu sentinţa tribunalului ce putea fi criticată doar pe calea apelului; instanţei de recurs nu îi este permis să cenzureze în mod direct, nemijlocit hotărârea primei instanţe (susceptibilă de apel), ci doar prin prisma dezlegărilor date de instanţa de apel.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamanta I.D.V. împotriva deciziei nr. 277A din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7064/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7039/2012. Civil → |
|---|
