ICCJ. Decizia nr. 7072/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7072/2012
Dosar nr. 2079/3/2004
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1408/2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, reclamanţii T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat să le respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A.C. compus din terenul de 720 mp şi construcţia cu parter, etaj şi mansardă prevăzută cu mai multe apartamente şi dependinţele aferente.
Prin cererea de la dosar, reclamanţii T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. şi-au modificat acţiunea principală, în sensul că au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor-cumpărători I.J.M., G.R., D.M.C., C.D.D. şi C.O.D., precum şi a SC H.N. SA Bucureşti, prin care s-au efectuat vânzările apartamentelor către foştii chiriaşi.
Referitor la obiectul cauzei, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare: nr. V1. din 12 ianuarie 1999, nr. V2. din 14 ianuarie 1999, nr. V3. din 19 ianuarie 1999, nr. V4. din 19 decembrie 1996 şi nr. V5. din 09 ianuarie 1997 încheiate în favoarea pârâţilor, solicitând totodată, ca toţi pârâţii, inclusiv C.G.M.B. chemat iniţial în judecată, să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul aflat în litigiu, considerând că dreptul autoarei sale dobândit prin vânzare-cumpărare asupra terenului şi prin construire referitor la construcţie, este preferabil faţă de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea pârâţilor-chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au invocat cauza falsă şi nelicită, ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, considerând că la încheierea contractelor s-au încălcat dispoziţiile art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 din C. civ., precum şi dispoziţiile legii speciale reparatorii.
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia nr. 5433 din 16 decembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 965/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal, numai pentru judecarea pe fond privind acţiunea principală formulată de reclamanţii-recurenţi, constatând că în mod greşit acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual active.
S-a reţinut că toţi reclamanţii, cu excepţia lui T.C., au calitate procesuală activă pentru a solicita drepturile cuvenite părinţilor lor T.A.M.P. şi T.A. zis AU.
Într-un al doilea ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 9989/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare numai cu privire la soluţionarea acţiunii în contradictoriu cu pârâta D.M.C., pentru ap. nr. X2. al imobilului în litigiu, constatându-se că în mod greşit acţiunea a fost respinsă pentru lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei G.R., întrucât pârâta D.M.C. a fost chemată în judecată atât în nume propriu, cât şi ca moştenitoare a defunctei G.R., cauza fiind soluţionată irevocabil cu privire la celelalte aspecte.
Cu ocazia rejudecării cauzei după desfiinţarea parţială cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a constituit Dosarul nr. 2079/3/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 342 din 18 februarie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor T.R., T.S., T.C., T.P., T.N., în contradictoriu cu pârâţii D.M.C., Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 14 ianuarie 1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatarul SC H.N. SA şi autoarea G.R., însă a fost admisă acţiunea în revendicare şi obligată pârâta D.M.C. să le lase reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesia asupra locuinţei formată din cele două camere situate în ap. nr. X2. de la etajul 1 al imobilului din str. A.C., cu dependinţele aferente şi părţile comune identificate mai sus, moştenite de la autoarea G.R.
Această soluţie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin care au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi T.R., T.P., T.S., T.N.S. şi de către apelanta - pârâtă D.M.C.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că din menţiunile existente pe verso -ul cererii de cumpărare formulată de chiriaşa G., rezultă că numita reclamanta T.R. a solicitat doar apartamentul nr. X1., iar pentru restul imobilului despăgubiri, iar reclamantul T.P. a solicitat doar despăgubiri, existând şi menţiunea privind inexistenţa vreunui proces de revendicare pe rolul instanţelor.
În aceste condiţii, buna-credinţă, reţinută, în mod corect, în persoana cumpărătoarei, avea ca efect salvarea actului de la nulitate, astfel că respingerea capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului este legală şi temeinică.
În plus, prin hotărârile pronunţate anterior în prezentul litigiu, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că pârâta B.M.C. a fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului său de vânzare - cumpărare pentru o cameră din imobil, situată tot la etajul 1, astfel că nu se poate reţine că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. X2. de la etajul 1, când a acţionat în calitate de mandatară a cumpărătoarei G.R., apartament pe care ulterior l-a dobândit prin succesiune, ar fi fost de rea-credinţă.
Instanţa de apel a mai constatat că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei Europene în materia drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesităţii înlăturării în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare faţă de pârâta-cumpărătoare, a normei interne în virtutea prevalenţei normei internaţionale, posibilitatea instituită în mod expres şi de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanţă.
Era esenţial, aşadar, ca reclamanţii să facă dovada că deţin un „bun” în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauzele împotriva României şi, mai ales, în cauza Atanasiu ş.a., din 15 octombrie 2010.
Instanţa de apel a constatat că reclamanţii au un „bun” în sensul Convenţiei, confirmat irevocabil prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit nelegalitatea naţionalizării şi s-a dispus obligarea celorlalţi pârâţi să le lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, parte din imobilul revendicat.
În acelaşi timp, Curtea nu a contestat faptul că intimata-pârâtă, deţinătoare şi ea a unui titlul asupra apartamentului, dispunea la rândul său, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului său - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului titlul, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului său în concurs cu cel al reclamanţilor mai bine caracterizat.
Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale, susţinerile apelanţilor reclamanţi din acest punct de vedere fiind corecte.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit până la această dată efectiv, reclamanţii neprimind o soluţionare a notificării lor nici până la această dată.
Verificând mecanismul de acordare a despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, C.E.D.O. a constatat în mod repetat totala sa ineficienţă (Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, Cauza Katz contra României ş.a.) chiar şi în urma listării sale la bursă.
Prin art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei O.U.G. a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Având în vedere faptul că reclamanţii nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi, instanţa de apel a apreciat că acestora li se impune o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor ei, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În aceste condiţii, restituirea în natură dispusă în mod corect de tribunal reprezintă unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei.
Împotriva menţionatei decizii, au declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţii T.N.S., T.P., T.R. şi T.S. şi apelanta-pârâtă D.M.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate apelanta-pârâtă D.M.C. s-a arătat că prin decizia de casare nr. 9989 din 08 decembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cu putere de lucru judecat lipsa culpei sale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care statul român stabilise deja un mod de a repara daunele pentru foştii proprietari.
Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 112/1995 prevedea imperativ că, din momentul în care fostul proprietar al imobilului a optat pentru acordarea despăgubirilor, nu mai poate reveni asupra opţiunii avute, în sensul solicitării restituirii imobilului în natură, aspect ce a fost respectat în speţă.
Aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în ceea ce priveşte dreptul de opţiune al reclamanţilor, ignorând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligativitatea acestora pentru instanţa inferioară.
Recurenta are calitatea de moştenitoare legatară a d-nei G.R., aspect necontestat, motiv pentru care nu poate fi obligată să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie acest imobil.
Reclamanta T.R. a fost singura care a formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995, ceilalţi reclamanţi - apelanţi nu au formulat o astfel de cerere niciodată, în consecinţă neputând beneficia de cererea reclamantei T.R. Prin cererea formulată, reclamanta - apelantă a solicitat restituirea în natură doar a apartamentului situat la parterul imobilului în care locuia, astfel cum reiese din adresa nr. A1. din 24 iulie 1996, iar pentru restul imobilului a solicitat despăgubiri în echivalent, astfel cum reiese din adresa nr. A2. din 24 iulie 1996, adrese aflate la dosarul cauzei. Prin nota de sinteză întocmită de Comisia de acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a hotărât acordarea de despăgubiri aferente cererii.
Odată cu exercitarea dreptului de opţiune, conform principiului disponibilităţii, s-au respectat dispoziţiile art. 9, 12 şi 14 din Legea nr. 112/1995 şi s-a depus cerere de cumpărare, cerere care a fost depusă ulterior termenului de 6 luni de opţiune al foştilor proprietari, astfel încât autoarea recurentei a fost de bună-credinţă.
Toate considerentele cu privire la buna-credinţă a chiriaşei cumpărătoare au fost reţinute de astfel de către instanţa supremă prin hotărârea irevocabilă pronunţată în această cauză în ciclurile procesuale anterioare.
În speţa de faţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, ce vizează acordarea doar de despăgubiri către foştii proprietari, legea fiind imperativă şi de imediată aplicare litigiilor în curs. În acest sens, în speţă, sunt aplicabile hotărârile Pincova şi Pinc vs. Cehia şi Raicu contra României, în care se stipulează că cei care au dobândit cu bună - credinţă un imobil, nu pot fi puşi să suporte responsabilităţile statului, în condiţiile unor abuzuri făcute de acesta.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanţii-reclamanţii T.N.S., T.P., T.R. şi T.S. se critică soluţia de respingere a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 14 ianuarie 1999 pentru următoarele considerente:
Art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că „actele juridice de înstrăinare având obiect imobile, preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic bilateral la care participă atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul, astfel că este suficient ca unul să fie de rea-credinţă, pentru ca actul să fie lovit de nulitate absolută.
În speţă, vânzătorul Municipiul Bucureşti a dat dovadă de totală rea-credinţă, motivat de faptul că nu a soluţionat cererile reclamanţilor adresate Comisiei Legii nr. 112/1995, cereri formulate în baza Legii nr. 112/1995 în interiorul termenului de 6 luni, iar prin adresa din 05 august 2004, aceasta a comunicat Tribunalului Bucureşti că aceste cereri înregistrate sub nr. A1./1995 şi nr. A2./1995 în Dosar nr. 7893 „nu se mai găsesc în arhivă şi au rămas nesoluţionate”.
Municipiul Bucureşti, prin SC H.N. SA, a nesocotit prevederile art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 şi Hotărârea C.G.M.B. nr. 17/1996 prin care se stipulează faptul că în dosarele în curs de soluţionare nu se vor întocmi acte de vânzare-cumpărare până la clarificarea situaţiei juridice a imobilelor respective, vânzarea acestor imobile fiind suspendată.
Prezumţia de bună-credinţă a compărătoarei decedate, G.R., a fost răsturnată câtă vreme aceasta cunoştea faptul că reclamanţii au întreprins, înainte de cumpărarea spaţiului, demersuri legale de recuperare a acestuia. Această situaţie rezultă din interogatoriul luat reclamantului P.T.
Prin soluţia pronunţată în rejudecare, de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a acestui contract, se aduce un grav prejudiciu dreptului de proprietate al reclamanţilor şi folosinţei normale şi utile a întregului imobil, având consecinţe majore în ceea ce priveşte administrarea şi întreţinerea acestuia, instalaţiile cât şi celelalte utilităţi fiind proiectate şi executate pentru folosinţa întregului imobil.
Analizând recursurile formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de pârâta D.M.C. acesta este numai în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta a dobândit imobilul în litigiu prin testament de la chiriaşa-cumpărătoare G.R., în numele căreia a depus diligenţe, ca mandatar, pentru cumpărarea apartamentului.
Împrejurarea că certificatul de moştenitor nu a fost contestat nu poate constitui un argument în respingerea acţiunii în revendicare, întrucât, coroborat cu titlul de proprietate al autoarei sale, acest certificat constituie unul dintre actele de proprietate care stau la baza soluţionării unei astfel de acţiuni.
Faptul că recurenta a acţionat cu bună credinţă la cumpărarea propriului apartament situat în acelaşi imobil a fost stabilită cu putere de lucru judecat în al doilea ciclu procesual al acestei cauzei şi, în mod corect, a fost extinsă şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare pe care, în calitate de mandatar, l-a încheiat în luna ianuarie 1999, având în vedere diferenţa de numai două zile dintre data încheierii celor două contracte şi situaţia juridică identică a celor două apartamente.
Însă buna credinţă are relevanţă numai sub aspectul salvării de la nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum prevede art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, iar soluţia instanţei de apel a fost aceea de a menţine ca valabil acest contract.
Prin urmare, buna credinţă nu poate constitui motiv de respingere a acţiunii în revendicare şi nici argument în susţinerea încălcării art. 315 C. proc. civ., cu privire la decizia nr. 9989/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, nu poate fi primită nici argumentarea recurentei conform căreia ar fi avut loc o greşită interpretare a Legii nr. 112/1995, prin faptul că solicitarea de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestei legi nu mai dădea posibilitatea formulării unei noi cereri de restituire în natură a imobilului, întrucât temeiul juridic al celei de-a doua cereri este diferit.
În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor art. 9, 12 şi 14 din Legea nr. 112/1995, acestea nu constituie critici de nelegalitate, întrucât soluţia instanţei de apel a fost tocmai în sensul constatării valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999, în considerarea respectării acestor temeiuri legale, motivat de faptul că apartamentul putea fi vândut deoarece cererea formulată de persoanele îndreptăţite, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare al Legii nr. 112/1995, nu viza restituirea în natură, ci se referea strict la acordarea de despăgubiri.
Criticile recurentei privind dovedirea calităţii procesuale active numai în persoana reclamantei T.R. nu vor mai putea fi analizate, deoarece au format obiect de analiză în primul ciclu procesual al acestei cauze, fiind dezlegate cu putere de lucru judecat.
Sunt însă fondate criticile recurentei-pârâte cu privire la aplicarea greşită a jurisprudenţei C.E.D.O.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 al Protocolului 1 adiţional la C.E.D.O., confirmat prin hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit nelegalitatea naţionalizării şi s-a dispus obligarea celorlalţi pârâţi din prezenta cauză să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul pe care aceştia îl ocupau.
În realitate, faţă de recurentă a fost respinsă acţiunea în revendicare cu privire la un alt apartament din acelaşi imobil pe care l-a cumpărat în nume propriu, fiind însă adevărat că au fost restituite reclamanţilor toate celelalte apartamente ale imobilului, cu excepţia apartamentului nr. X2.
Astfel fiind, aprecierea instanţei de apel este greşită, deoarece în prezenta cauză, deşi s-a stabilit nelegalitatea naţionalizării întregului imobil, cu privire la apartamentul în litigiu nu există nici o dispoziţie a instanţei de restituire în natură către reclamanţi.
Or, potrivit ultimei orientări a C.E.D.O. exprimată în cauza pilot Atanasiu contra României, existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (paragr. 140). Hotărârile care constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (paragr.143), simpla constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului.
Ca atare, întrucât cu privire la ap. 2, et.1 situat în Bucureşti, str. A.C., sector 1 nu există o hotărâre definitivă şi executorie prin care instanţele să le fi recunoscut reclamanţilor calitatea de proprietari, dispunând în mod expres restituirea bunului în patrimoniul lor, reclamanţii nu deţin un bun actual în sensul desprins din jurisprudenţa citată a C.E.D.O.
În absenţa acestui bun, ei nu pot avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare care presupune ca ambele părţi să aibă bun actual, astfel încât soluţia urmează a fi modificată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea ap. X2., în sensul respingerii acestei cereri.
Analizând recursul declarat de reclamanţii T.N.S., T.P., T.R. şi T.S., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce succed:
Criticile recurenţilor vizează exclusiv greşita respingere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999, motivat de faptul că vânzarea apartamentelor pentru care erau formulate cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 era interzisă de art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 şi de H.C.G.M.B. nr. 117/1996 care interziceau vânzarea apartamentelor pentru care se aflau dosare în curs de soluţionare. Recurenţii au precizat totodată că părţile contractului bilateral de vânzare-cumpărare au fost de rea credinţă, astfel încât dispoziţiile art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 nu se aplică.
Înalta Curte constată că obligaţia la care se referă art. 9 al Legii nr. 112/1995, de a nu perfecta vânzări şi de a aştepta soluţionarea cererilor formulate în temeiul acestei legi, are în vedere numai solicitările exprese sau implicite pentru restituirea în natură a imobilului, pentru că numai în acest caz se impune aşteptarea finalizării cererii. În caz contrar, când nu se doreşte restituirea în natură, aşteptarea soluţionării acestei cereri nu este necesară întrucât restituirea în natură ar reprezenta o depăşire a limitelor învestirii şi o încălcare a principiului disponibilităţii.
Referindu-se la art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997, recurenţii au în vedere de fapt prevederile art. 92 din HG nr. 20/1996, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, potrivit căruia comisiile pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, dacă deţineau indicii că o locuinţă a fost trecută fără titlu în proprietatea statului şi nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, aveau obligaţia să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor, suspendând, totodată, pentru o perioadă de cel mult 6 luni, procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau, după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
Or, în prezenta cauză nu se impunea constatarea existenţei unor astfel de indicii, câtă vreme persoanele îndreptăţite şi-au exprimat neechivoc dorinţa de a nu li restitui în natură imobilul, în cazul în care cererea lor va fi apreciată ca întemeiată.
Pentru aceste argumente, cât şi pentru cele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că textul art. 92 din H.G. nr. 11/1997, fiind reglementat în aplicarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, nu poate primi o altă interpretare.
Faţă de argumentele expuse anterior, apar ca nefondate şi criticile privind existenţa relei credinţe a Municipiului Bucureşti, constând în înstrăinarea apartamentului fără a aştepta soluţionarea cererii de despăgubiri.
Susţinerea recurenţilor potrivit cu care G.R. cunoştea demersurile reclamanţilor pentru restituirea imobilului, fiind la rândul său de rea credinţă, sunt argumentate în temeiul răspunsului la interogatoriu dat de P.T., însă această probă a fost apreciată în mod corect ca neconcludentă, în raport de demersurile referitoare la apartamentul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv cererile formulate, de către T.R., T.P., în cuprinsul cărora nu a fost solicitată, nici explicit, nici implicit, restituirea în natură a apartamentului nr. X2.
Prin urmare, intenţia foştilor proprietari de recuperare în natură a imobilului nu poate fi dovedită prin alte mijloace de probă decât înscrisurile, iar în cuprinsul lor a fost exprimată neechivoc modalitatea de despăgubire dorită de foştii proprietari.
Prin urmare, pentru ambele părţi contractante ale contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999 nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (indicate greşit ca fiind art. 50 pct. 2 al Legii nr. 10/2001), potrivit căruia „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”.
Argumentul afectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin nerestituirea tuturor unităţilor locative create în imobil, nu poate determina schimbarea deciziei recurate pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, cât timp acesta a fost salvat de la nulitate, în temeiul art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, pentru motivele menţionate anterior.
Pe de altă parte, unităţile locative în imobil au fost deja create şi folosite ca atare de-a lungul timpului, astfel încât nu se poate susţine în mod plauzibil imposibilitatea folosirii imobilului ca urmare a soluţiei pronunţate în prezenta cauză.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.N.S., T.P., T.R. şi T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar recursul declarat de pârâta D.M.C. va fi admis, modificată în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă, schimbată în parte sentinţa nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că va fi respinsă acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta D.M.C., în calitate de moştenitoare a autoarei G.R., pentru lipsa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, astfel cum s-a argumentat anterior. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.N.S., T.P., T.R. şi T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta D.M.C. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâta D.M.C. împotriva sentinţei nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta D.M.C., în calitate de moştenitoare a autoarei G.R.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7094/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7064/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
