ICCJ. Decizia nr. 6995/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6995/2012
Dosar nr. 10716/55/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Arad, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 452 din 28 aprilie 2011, a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta B.B., în contradictoriu cu pârâţii M.N.F. şi Primăria Municipiului Arad.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta a formulat o nouă acţiune în revendicare imobiliară invocând dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 36 din Constituţia României din 1965, art. 17 şi 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 7/1996, art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acţiune de asemenea respinsă irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad, care a reţinut în esenţă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi soluţionată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 9 iunie 2008, respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ori pârâta M.N.F. deţine imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată irevocabil de instanţele de judecată, pe când reclamanta nu deţine niciun titlu.
Tribunalul a constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri reparatorii, cu toate acestea a înţeles să formuleze o nouă acţiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfăşoară procedura administrativă de soluţionare a notificării sale.
Aşa fiind, în concordanţă cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost nefondată, deoarece admiterea sa ar fi adus atingere securităţii juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a fost verificat şi irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanţele de judecată.
Prin urmare, cum acţiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul art. 480, 481 C. civ. acţiunea formulată şi precizată de reclamantă a fost respinsă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 1106 din 14 decembrie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta B.B. împotriva Sentinţei civile nr. 452 din 28 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 10716/55/2010 în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Arad şi M.N.F.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul din Arad, str. G. înscris în CF nr. AA Aradul Nou top. BB-CC a fost proprietatea mamei reclamantei I.A., de la care a fost preluat în anul 1984 de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a proprietarei în Germania.
În temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul a fost vândut de către Statul Român pârâtei M.N.F., care şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară sub DD.
Reclamanta a încercat să obţină constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de care a beneficiat pârâta M.N.F., invocând frauda la lege şi reaua-credinţă a părţilor contractante, însă prin Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai 2003 pronunţată în Dosarul nr. 2724/C/2003 al Curţii de Apel Timişoara s-a respins în mod irevocabil acţiunea, reţinându-se atât respectarea legii, cât şi buna-credinţă a vânzătorului şi cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta a formulat o nouă acţiune în revendicare imobiliară invocând dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 36 din Constituţia României din 1965, art. 17 şi 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 7/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acţiune de asemenea respinsă irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad, care a reţinut în esenţă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi soluţionată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 9 iunie 2008, respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice; or, pârâta M.N.F. deţine imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată irevocabil de instanţele de judecată, pe când reclamanta nu deţine niciun titlu.
Tribunalul a constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri reparatorii şi, cu toate acestea, a înţeles să formuleze o nouă acţiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfăşoară procedura administrativă de soluţionare a notificării sale.
Aşa fiind, în concordanţă cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este nefondată, deoarece admiterea sa ar aduce atingere securităţii juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a fost verificat şi irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanţele de judecată.
Prin urmare, cum acţiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul art. 480, 481 C. civ., acţiunea formulată şi precizată de reclamantă a fost respinsă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, prin mandatar, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare a învederat că prin hotărârile pronunţate în litigiile purtate anterior între părţi s-a analizat valabilitatea titlului statului şi buna-credinţă a pârâtei M.N.F. Or, în cauza de faţa, s-a invocat faptul că pârâta cumpărătoare a primit locaţiunea imobilului la 3 septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 41 din H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997.
Faţă de aceste considerente, a arătat reclamanta, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este incidentă în cauză.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 304 C. proc. civ.
Pe cale de întâmpinare, pârâta M.N.F. a solicitat respingerea recursului.
Legal citată, intimata Primăria Municipiului Arad nu a formulat întâmpinare în cauză.
La termenul din 7 decembrie 2011, în baza art. 2821 C. proc. civ. şi având în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost indicată de reclamantă, 1.200.000 RON, instanţa a calificat ca fiind apel calea de atac promovată de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului Arad.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., faţă de probele administrate şi de normele legale arătate, instanţa a reţinut următoarele:
Urmare a exercitării rolului activ în condiţiile art. 129 C. proc. civ. în vederea stabilirii cu exactitate a elementelor acţiunii formulate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că, pe calea prezentei cereri de chemare în judecată, a fost sesizată cu o cerere în revendicare a unui imobil preluat de stat, fiind contestat şi dreptul actualului proprietar al locuinţei de a-l cumpăra în baza Legii nr. 115/1995.
Acest cadru procesual nu a fost contestat pe calea prezentului apel.
În continuare, instanţa de control judiciar reţine că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de la mama reclamantei pentru ca, în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997, să fie înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 pârâtei M.N.F.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a invocat nulitatea acestuia, învederând că pârâta M.N.F. nu putea dobândi în mod legal proprietatea bunului întrucât la data apariţiei legii titular al contractului de închiriere era M.N. (tatăl acesteia), care s-a stabilit în altă localitate, contractul de închiriere încetând pe cale de consecinţă.
Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, susţinerile reclamantei vizând fraudarea Legii nr. 112/1995 şi reaua-credinţă a părţilor contractului de vânzare-cumpărare au fost examinate de instanţe într-un proces anterior, instanţele reţinând irevocabil valabilitatea contractului astfel încheiat (Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai 2003 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 2724/C/2003).
Pe de altă parte, la data apariţiei Legii nr. 112/1995, pârâta M.N.F. ocupa, în calitate de chiriaş, apartamentul în litigiu alături de tatăl său M.N. şi mama sa M.M. conform Contractului de închiriere din 10 septembrie 1984, nefiind făcută dovada pierderii de către pârâtă a dreptului său locativ până la data apariţiei Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, nu putea fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 9 din menţionata lege, fiind nerelevantă împrejurarea că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, aceasta a încheiat în nume propriu un nou contract de închiriere.
În fine, date fiind prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanţei, cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare era prescrisă, termenul de un an prevăzut de lege fiind împlinit la acea dată.
În consecinţă, titlul pârâtului M.N.F. nefiind desfiinţat, în mod legal a reţinut prima instanţă incidenţa Deciziei nr. 33/2008 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a respinge prezenta cerere în revendicare formulată de reclamantă.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionate, a declarat recurs reclamanta B.B., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- în prezenta cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, cu privire la acţiunea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
- este greşită reţinerea celor două instanţe de judecată, în sensul că, Contractul de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 este întocmit cu respectarea condiţiilor de fond şi formă.
- instanţa de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosar, în sensul că la data apariţiei Legii nr. 112/1995, M.N.F. avea calitatea de chiriaşă, din copiile contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 şi Contractul de închiriere din 3 septembrie 1996 rezultând că pârâta a dobândit cu titlu de închiriere imobilul la data de 3 septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Pârâta nu era îndreptăţită să cumpere acest imobil, vânzarea realizându-se cu încălcarea prevederilor legale.
Recursul declarat de reclamanta B.B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea eronată a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 480 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului de proprietate deţinut de pârâtul A.M.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă sub acest aspect, al soluţionării acţiunii în revendicare pronunţate de instanţă, nu pot fi primite.
În mod corect s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii promovate, acţiunea în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaş, al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, nu poate fi primită.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta se afla în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlul pârâtului, care a dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează:
Astfel, titlul pârâtului nefiind contestat în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamanta, în dovedirea dreptului său de proprietate, a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Susţinerile privind reţinerea eronată a valabilităţii Contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 nu pot conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, aşa cum a considerat şi instanţa de apel, s-a constatat în mod irevocabil valabilitatea contractului încheiat prin Decizia nr. 1125 din 27 mai 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Nici criticile privind ignorarea de către instanţă a anumitor înscrisuri depuse la dosar nu subzistă, acestea constituie nemulţumiri asupra situaţiei de fapt, ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi, în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.B. împotriva Deciziei civile nr. 1106 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6994/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6997/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
