ICCJ. Decizia nr. 7000/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7000/2012
Dosar nr. 2722/105/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 2722/105/2010, reclamantul G.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Câmpina prin Primar, Primarul Municipiul Câmpina şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună în baza art. 480 C. civ. obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafaţă de 41.865 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 421,70 m.p., iar în subsidiar şi în condiţiile disp. art. 480 - 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor estimate provizoriu la 500.001 RON, pentru imobilul sus-menţionat, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 533 din 28 martie 2011, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P. şi a lipsei de interes a reclamantului. Pe fond, a respins acţiunea formulata ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 424 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Câmpina s-a soluţionat Notificarea nr. 157/2001 prin care reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru imobil, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren şi construcţie, reţinându-se că terenul este afectat de construcţii de utilitate publică, bloc de locuinţe, alei pietonale, alei carosabile, staţie autobuze, iar construcţia a fost demolată total.
Împotriva acestei dispoziţii reclamantul a formulat contestaţie, ce a fost respinsă prin Sentinţa nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6344 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că terenul este imposibil de restituit în natură, astfel încât reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unor terenuri disponibile pentru a fi date în compensare.
Potrivit raportului de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert M.C., construcţia ce a fost situată în Câmpina, str. D., în suprafaţă construită de 421,70 m.p., a fost evaluată de expert la suma de 257.400 RON, la data de 15 februarie 2011, şi la 331.774 RON, la data de 15 noiembrie 2007.
Terenul în litigiu a fost identificat şi evidenţiat pe schiţa de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert D.L.M. prin pct. 1, 2, 3, 4 având suprafaţa de 1.865 m.p., fiind neîmprejmuit, teren pe care există blocul "D" de locuinţe, alei de acces către bloc, trotuarul la str. B.P.H. şi spaţiu verde.
S-a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în despăgubiri pentru imobilul în cauză, despăgubiri ce urmează să fie stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor Bucureşti.
Ca atare, atât timp cât terenul revendicat de către reclamant este afectat de amenajări de utilitate publică, constând în bloc de locuinţe, alei de acces, trotuare şi spaţii verzi, necesare bunei funcţionari, utilizări a blocului de locuinţe, toate făcând parte din acelaşi ansamblu construibil aparţinând domeniului public de interes local, înseamnă că pretenţia reclamantului de a fi obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest teren este neîntemeiată.
Susţinerile reclamantului în sensul că deşi i s-a acordat dreptul la despăgubiri, în realitate nu a primit nicio despăgubire, astfel încât i s-a încălcat dreptul de proprietate, caz în care în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca urmare a pierderii bunului are dreptul la despăgubiri, nu au fost avute în vedere cât timp în speţă dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost încălcat în condiţiile în care i s-a recunoscut un asemenea drept prin Dispoziţia nr. 124 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Câmpina şi nu există nicio dispoziţie inserată în cuprinsul legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, care să instituie în favoarea reclamantului dreptul de a acţiona direct pe cale judecătorească împotriva pârâţilor în vederea stabilirii şi acordării despăgubirilor recunoscute prin dispoziţia sus-menţionată, menţinută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Prin Decizia civilă nr. 9 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că hotărârea instanţei de fond este argumentată, motivată corect prin raportare la dispoziţiile legale, la toate probatoriile administrate, astfel că nu se poate susţine că instanţa nu a analizat caracteristicile şi condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
Faptul că instanţa, în motivarea soluţiei, a făcut trimitere şi la dispoziţiile legii speciale nu înseamnă că aceasta nu a analizat acţiunea cu care a fost învestită şi aceasta pentru că în modalitatea în care acţiunea a fost formulată impunea din partea instanţei astfel de referiri, cu atât mai mult cu cât apelantul însuşi face dese referiri la legea specială.
Hotărârea atacată nu este nulă pentru că nu s-a constatat niciun motiv de nulitate care să o afecteze şi nu reprezintă o denegare de dreptate, cum greşit susţine apelantul.
Împrejurarea că acţiunea în revendicare formulată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. a fost respinsă nu înseamnă o denegare de justiţie din partea instanţei, care nu a făcut altceva decât să constate că acţiunea este neîntemeiată.
Nu s-au încălcat dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ci, dimpotrivă, soluţia pronunţată de instanţa de fond este în concordanţă cu conţinutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul admiterii tuturor acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a reţinut că reclamantul-apelant în subsidiarul acţiunii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C. civ. doreşte despăgubirile cuvenite pentru imobilul care a format obiectul notificării şi pentru care urmează să primească tocmai despăgubiri.
Nu s-a încălcat nici art. 1 alin. (1) din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici nu se poate susţine că nu s-a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin soluţia pronunţată, care este legală şi temeinică, instanţa de fond dând eficienţă demersurilor judiciare întreprinse de reclamantul-apelant pe legea specială, respectiv pe Legea nr. 10/2001.
Instanţa supremă, în litigiul anterior, a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în speţă nu este posibilă restituirea imobilului în natură - nici construcţie şi nici teren, măcar parţial - astfel încât pe primul capăt de cerere al acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun evident că soluţia care se impunea era aceea de respingere a cererii.
Cunoscând probabil consecinţa modului în care s-a soluţionat cererea reclamantului-apelat pe legea specială, acesta a formulat şi subsidiarul acţiunii de faţă, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, cerere care, de asemenea, a fost corect respinsă de instanţă deoarece despăgubirile cuvenite urmează a fi plătite reclamantului-apelant de către A.N.R.P., căreia i s-a înaintat dosarul reclamantului-apelant dar aceasta a procedat la returnarea lui intimatei Primăria Municipiului Câmpina tocmai pentru că lipseau documente care ajutau la corecta individualizare şi evaluare a imobilelor ce au făcut obiectul notificării.
Este cert că aceste despăgubiri urmează să fie încasate de apelantul-reclamant de la A.N.R.P. în momentul în care, după ce se va completa dosarul cu actele necesare, se va proceda la evaluarea acestor bunuri, urmând ca în final să fie achitate şi despăgubirile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, în principal casarea cu trimitere şi, în subsidiar, modificarea deciziei atacate şi pe fond admiterea acţiunii în revendicare pentru suprafaţa liberă de teren cuprinsă între aleea de acces la blocul de locuinţe şi trotuar şi plata de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de teren ocupată în mod real, având în vedere următoarele considerente:
1. Cazul de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe motivul 3 de apel.
Instanţa de apel a respins completarea probatoriului şi nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care se contestă modalitatea nelegală prin care au fost administrate probele în faţa instanţei de fond. În ordinea celor două critici ale acestui motiv de recurs recurentul a susţinut prin motivul 3 de apel că hotărârea pronunţată de Tribunalul Prahova este nulă ca urmare a contradicţiei ivite prin argumentele care au fundamentat respingerea acţiunii şi argumentele care au fundamentat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român.
În mod cu totul separat de faptul că această excepţie a fost invocată de Ministerul Finanţelor Publice şi în faţa instanţei de apel şi nu a primit soluţionare, Curtea a omis în totalitate să se pronunţe asupra acestui motiv de nulitate a hotărârii pronunţate în fond.
În aceeaşi notă omisivă, Curtea nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care s-a criticat modalitatea contradictorie şi nelegală de administrare a probatoriului. Instanţa de fond a respins obiecţiunile la raportul de expertiză topografic în condiţiile în care aceasta probă fusese admisă, iar expertiza nu respectase obiectivele dispuse de instanţa de fond.
Arată că a solicitat instanţei de apel să constate că, după ce tribunalul a încuviinţat ca expertiza să determine suprafaţa liberă de teren (neocupată de construcţii, alei sau trotuare), avea să considere că nu pot fi primite obiecţiunile recurentului, chiar dacă nu a fost individualizată aceasta suprafaţă liberă.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe acţiunea în revendicare oferind o motivare care excede Deciziei civile nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Criticând în motivul 4 de apel faptul că instanţa de fond a omis să facă a o analiză a motivului prin care reclamantul invocă încălcarea dispoziţiilor din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la Decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a argumentat că "nu s-au încălcat dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ba dimpotrivă, soluţia pronunţată de instanţa de fond este în concordanţă cu conţinutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul admiterii tuturor acţiunilor în revendicare întemeiate de dispoziţiile art. 480 C. civ."
Instanţa de apel a găsit că oricum nu îşi găseşte justificare să mai analizeze acţiunea în revendicare pentru soluţionarea conflictului între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Decizia civilă nr. 33/2008 nu este în sensul admiterii acţiunii în revendicare.
Susţine că suferă în continuare un prejudiciu atâta vreme cât este desemnat în mod irevocabil titularul unui drept de creanţă care reprezintă un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil, care se include în noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. (Matache ş.a vs. România, Matieş vs. România, Viaşu vs. România, Atanasiu ş.a. vs. România).
3. Cazul de aplicare a disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5, în sensul că nu a motivat respingerea motivelor 1 şi 2 de apel. Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii pe motive străine de natura cauzei şi a temeiurilor de drept care au fundamentat subsidiarul cererii de chemare în judecată.
Solicitând instanţei să constate că suntem în prezenţa unei denegări de justiţie şi că recurentului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că soluţionarea acţiunii în revendicare are la bază argumente străine de natura cauzei şi că instanţa de fond a refuzat să analizeze acţiunea în revendicare în raport de temeiurile de drept indicate, instanţa a găsit că se impune respingerea acestui motiv de apel întrucât "hotărârea atacată nu este nulă (este sancţiunea prevăzută prin modificările procedurale din 2010) pentru că nu s-a constatat niciun motiv de nulitate care să o afecteze nu reprezintă o denegare de dreptate, cum greşit susţine apelantul.
Împrejurarea că acţiunea în revendicare formulată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. a fost respinsă nu înseamnă o denegare de justiţie din partea instanţei, care nu a făcut altceva decât să constate că acţiunea este neîntemeiată".
Instanţa trebuia să soluţioneze acţiunea exclusiv din perspectiva celor stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Înţelegând că, deşi nu s-au solicitat despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de apel refuză să analizeze cererea de acordare de despăgubiri băneşti în raport de argumentele şi temeiurile de drept indicate prin cererea de chemare în judecată.
4. Cazul de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa a încălcat dispoziţiile obligatorii ale Deciziei civile nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 4, 563 - 566 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi refuză să facă aplicarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 10/2001 faţă de împrejurarea că recurentului i s-a produs o daună prin reţinerea dosarului administrativ de către Primăria Municipiului Câmpina. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ.
Susţine că intimaţii se fac vinovaţi în mod solidar de producerea unui prejudiciu patrimonial pentru care recurentul nu are decât calea legală a acţiunii în revendicare sau a acordării de despăgubiri.
Arată că a probat instanţei de judecată că suprafaţa totală de teren a făcut obiectul a două decrete de expropriere prin care s-a preluat o suprafaţă de 1.112 m.p. în 1962 şi suprafaţa de 753 m.p. şi construcţia în 1988.
Strict la ultima suprafaţă, terenul de 753 m.p. se află exact în aceeaşi situaţie în care se regăsea la momentul exproprierii, doar că nu mai are construcţia.
Nefiind posibilă continuarea procedurii administrative a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 datorită Municipiului Câmpina, în condiţiile Deciziei civile nr. 33/2008 raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, acţiunea în revendicare permite reîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentului dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor civile care presupun actualizarea modalităţii de constituire a domeniului public din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Or, câtă vreme art. 6 din Legea nr. 213/1998 determină că pot fi incluse în domeniul public doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, exproprierea realizată în 1988 fără plata unei juste şi prealabile despăgubiri reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru ca instanţa să constate preluarea fără titlu, iar terenul să se întoarcă în patrimoniul său.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, ratificată fiind prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Având în vedere că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie, relevantă pentru aplicarea cu prioritate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este Decizia pilot din 8 iunie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu contra României pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care s-a determinat obligativitatea Statului Român de a modifica modalitatea de despăgubire întrucât reparaţia la Fondul Proprietatea încalcă art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Având dovada faptului că dosarul administrativ se află la Primăria Municipiului Câmpina şi după 5 ani de la emiterea dispoziţiei de Legea nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform cărora "încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară (...) civilă sau penală".
Deşi a cunoscut că dosarul se află în posesia unităţii administrative, instanţa a refuzat să reţină că nu există nicio altă posibilitate legală de a obţine pe cale administrativă despăgubiri de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru că nu există dosarul.
Acordarea despăgubirilor băneşti ca echivalent al lucrului apare ca şi consecinţă a unei răspunderi civile delictuale a Statului Român care deţine în continuare imobilul reclamantului, dar refuză să-l restituie şi nu oferă nicio despăgubire.
Indicând instanţei de judecată Municipiul Câmpina ca fiind principalul responsabil pentru situaţia creată, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice revine ca şi consecinţă a art. 13 din H.G. nr. 34/2009.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Deşi recurentul-reclamant a indicat drept temei juridic al criticilor formulate motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.
Excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român au fost invocate de Municipiul Câmpina prin Primar, iar instanţa de fond le-a respins, astfel încât recurentului-reclamant nu i s-a cauzat sub acest aspect nicio vătămare.
Referitor la critica vizând nemulţumirea recurentului cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului, aceasta nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât decizia este amplu şi bine motivată, răspunzând motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt şi textele legale incidente în cauză.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt de asemenea inaplicabile în speţă, nefiind vorba despre un act juridic care să fi fost denaturat de către instanţă.
Referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecăţii "al cărui înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanţa de apel vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat.
Or, recurentul-reclamant face referire la dosarul administrativ ce nu se regăseşte la A.N.R.P. pentru continuarea procedurilor legale.
Critica recurentului va fi analizată din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data de 26 mai 2010, reclamantul G.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului Câmpina prin Primar, Primarul Municipiului Câmpina şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafaţă de 418,65 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 421,70 m.p., iar în subsidiar să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 500.001 RON, cu titlu de despăgubiri, invocând ca temei juridic dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că reclamantul a înţeles să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al foştilor proprietari ai imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001.
Astfel, urmare notificării formulate în procedura administrativă, a fost emisă Dispoziţia nr. 124 din 24 ianuarie 2006, de Primarul Municipiului Câmpina.
Împotriva acestei dispoziţii reclamantul a formulat contestaţie, ce a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6344 din 4 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Or, în speţă, reclamantul nu deţine un bun astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun.
De altfel, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că recurentul-reclamant nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, implicit deja în procedura legii speciale de reparaţie.
În raport cu cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul G.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul G.R. împotriva Deciziei civile nr. 9 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6999/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7001/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
