ICCJ. Decizia nr. 6999/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6999/2012
Dosar nr. 13143/3/2009
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 360 din 28 februarie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P., în contradictoriu cu pârâţii D.D., D.R., I.M. şi O.V.F. şi, pe cale de consecinţă: pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul şi oficiu, situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1; pârâta I.M. a fost obligată să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1; pârâta O.V.F. a fost obligată să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, garajul nr. 1, situat în Bucureşti, B-dul L.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Imobilul situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1 a fost dobândit de autoarea reclamantelor, M.J.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. X/1937, reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P. fiind moştenitoarele defunctei M.J.A., decedată la 27 noiembrie 1997, potrivit Certificatului suplimentar de moştenitor din 28 noiembrie 2000.
Potrivit contractului de construcţiune autentificat sub nr. Y din 7 octombrie 1937 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi astfel cum rezultă din Procesul-verbal nr. Z/1940 întocmit de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, M.J.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5B - 6B de la etajul 3 al imobilului situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, compus din 5 camere şi dependinţe, 2 camere de servitori la mansardă având cota de 3,30%, precum şi un garaj cu cota de 0,75%.
Potrivit situaţiei juridice depuse la dosar, imobilul din Bucureşti, B-dul L.C., sector 1 a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă la poziţia 411 sunt înscrişi C.A. şi M.I.A.
Pârâţii D.D. şi D.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 10 situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, prin cumpărarea apartamentului deţinut în calitate de chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 22 aprilie 1997.
Pârâta l.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45, situat în Bucureşti, B-dul L.C., mansardă, sector 1, prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 potrivit Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 13 ianuarie 1997.
Pârâta O.V.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra garajului situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, prin cumpărare conform Contractului de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998, încheiat cu P.M.B. prin SC H.N. SA, potrivit Legii nr. 112/1995, în baza Contractului de închiriere din 16 iulie 1997 (astfel cum rezultă din adresele emise de D.G.A.F.I. şi SC H.N. SA.
Identitatea dintre apartamentele nr. 10 şi nr. 45 deţinute de pârâţii D.D., D.R. şi I.M. şi apartamentele proprietatea autoarei reclamantelor (nr. 5B şi 6B) a fost stabilită şi prin expertiza tehnică specialitatea construcţii întocmită de expertul A.V.
În ceea ce priveşte garajul deţinut de pârâta O.V.F., tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 2002 din 22 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, faptul că odată cu apartamentul din Bucureşti, str. L.C., a fost preluat în proprietatea statului şi un garaj în cotă de 0,75% din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B., despre care instituţia locativă care a exploatat imobilul a susţinut în mod constant faptul că, după ce a fost ocupat succesiv de alţi chiriaşi, a fost vândut pârâtei O.V.F. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998.
Tribunalul a apreciat că în cauză s-a făcut dovada identităţii între garajul deţinut de pârâta O.V.F., în suprafaţă de 14,42 m.p., şi garajul proprietatea autoarei reclamantelor (a cărui existenţă în patrimoniul acesteia este confirmată de cele două Procese-verbale din data de 28 februarie 1940, întocmite de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti), cu toate că, prin raportul de expertiză construcţii întocmit de expertul A.V., se arată că terenul cumpărat de M.J.A., respectiv cota de 0,75% din suprafaţa de teren de 1.400 m.p., era destinat realizării garajului nr. 5 de la adresa respectivă.
Concluzia s-a impus deoarece nu a putut fi avută în vedere numerotarea de la nivelul anului 1937, pentru a se susţine că garajul nr. 1 ce face obiectul prezentei acţiuni în revendicare nu ar fi unul şi acelaşi cu garajul nr. 5, pe care s-a obligat să-l construiască cumpărătoarea M.J.A.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că adresele existente la dosar privind situaţia juridică a imobilului, emise de D.G.A.F.I. şi SC H.N. SA, confirmă faptul că garajul vândut pârâtei O.V.F. este cel ce s-a aflat în proprietatea autorilor reclamantelor, C.A. şi M.I.A., naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Pe fondul acţiunii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, tribunalul a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al autoarei reclamantelor faţă de cele ale pârâţilor.
La compararea titlurilor de proprietate ale părţilor trebuie să se aibă în vedere atât indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform Deciziei nr. 33/2008, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a fi ignorate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
În primul rând, s-a constatat că, potrivit dreptului intern, titlul autoarei reclamantelor este preferabil, întrucât acesta este mai vechi şi mai bine caracterizat, în timp ce pârâţii au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român, care a preluat imobilul în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, neavând un titlu valabil. Astfel, prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispoziţiilor Constituţiei din 1948, art. 8, art. 10 şi art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române fiind egali în faţa legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiţie.
Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În al doilea rând, examinând cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii şi obligatorie pentru instanţe conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că au fost menţionate anumite criterii care trebuie avute în vedere de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Instanţa supremă a evocat principiul conform căruia legea specială are prioritate faţă de norma de drept cu caracter general (în cazul revendicării fiind obligatorie iniţierea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv formularea unei notificări, în privinţa imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi), iar în cazul în care există conflict între norma specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că se acordă preferinţă acesteia din urmă.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor şi având în vedere preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil, s-a reţinut că atât reclamantele, cât şi pârâţii invocă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, dar care provin de la autori diferiţi, autorul pârâţilor - Statul Român - fiind un neproprietar.
Tribunalul a apreciat că atât reclamantele, cât şi pârâţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu s-a putut susţine că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuia respinsă, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a reparaţiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat. Astfel, se reţine că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcţionează, aşadar despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 şi care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii. Aceasta se datorează şi caracterului neclar, greoi şi ineficient al procedurii de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 - legea specială de reparaţie - neputând determina o reparare rapidă, eficientă şi efectivă a prejudiciului cauzat foştilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului.
S-a constatat, de asemenea, faptul că în Cauza Katz contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că Statul Român ar trebui să ia măsurile legislative necesare pentru a preveni apariţia unor situaţii în care două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun coexistă. Astfel, statul ar trebui să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari de a obţine restituirea bunului lor - dacă e vorba de restituirea în natură - sau acordarea de despăgubiri rapide şi adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare adecvate.
S-a mai arătat că, în special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparaţie (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, iar sistemul astfel remediat ar trebui să permită părţilor să beneficieze de compensare şi/sau de a primi acţiuni la Fondul Proprietatea - în funcţie de acţiunea lor - într-un termen rezonabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în acest caz încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin vânzarea de către stat a bunului reclamantului unui terţ de bună-credinţă înainte de confirmarea definitivă în justiţie a dreptului de proprietate al acestuia, ca şi prin lipsa totală de compensare.
În acelaşi sens, în Cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii, făcând trimitere la considerentele altor hotărâri similare (Cauza Ruxanda Ionescu contra României, Cauza Matache şi alţii contra României). S-a mai arătat că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită. Concluzia Curţii este că, chiar şi în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedură administrativă şi apoi, dacă e necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să ajungă într-un termen rezonabil la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
S-a reţinut, de asemenea, existenţa unui decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi termenele din realitate, iar prin propunerea unei compensări (care va fi calculată de Comisia centrală pentru plata despăgubirilor) nu se oferă nicio garanţie părţilor în legătură cu durata şi rezultatul acestei etape a procedurii (Cauza Tudor contra României). De asemenea, Curtea a apreciat că nu reprezintă o cale de atac efectivă contestarea deciziei administrative în instanţa de judecată pentru că, în cele din urmă, punerea în executare a deciziei finale a instanţei se face tot în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
În consecinţă, numai prin restituirea în natură a imobilului se poate realiza o reparare efectivă a prejudiciului, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia neavând la dispoziţie o altă modalitate eficientă pentru a fi despăgubiţi.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate şi că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri. Însă, în acest caz, Statul Român a fost condamnat avându-se în vedere lipsa acordării unei compensaţii efective pentru pierderea bunului de către chiriaşul cumpărător. S-a reţinut în decizia respectivă faptul că nu i s-a acordat nicio compensaţie chiriaşului cumpărător pentru apartamentul de care a fost privat, ca urmare a admiterii recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiţie.
S-a subliniat faptul că, la momentul respectiv, chiar dacă reclamanta ar fi formulat o acţiune având ca obiect restituirea preţului plătit de chiriaş la cumpărarea apartamentului şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate, prejudiciul suferit de acesta nu ar fi fost acoperit în integralitate, întrucât valoarea de piaţă a imobilului la momentul deposedării era superioară sumei pe care ar fi obţinut-o chiriaşul cumpărător ca urmare a admiterii acţiunii în pretenţii.
În schimb, în prezent, având în vedere modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, chiriaşii cumpărători de bună-credinţă pot fi despăgubiţi prin formularea unei cereri de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, în baza dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor. Aşadar, la momentul actual, mijloacele puse la dispoziţie de lege chiriaşilor cumpărători sunt mult mai eficiente şi apte pentru obţinerea unei compensaţii efective decât cele reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la foştii proprietari, aceştia din urmă neavând posibilitatea de a fi despăgubiţi într-un interval de timp rezonabil, având în vedere că Fondul Proprietatea nu funcţionează nici în prezent în mod eficient.
În această situaţie, aşteptarea obţinerii măsurilor reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, în urma emiterii dispoziţiei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentul vândut pârâtului ar constitui, pentru reclamante, o amânare sine die a momentului acordării unei compensaţii efective pentru pierderea bunului preluat abuziv de stat, aşa cum în mod constant a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor D.D. şi D.R. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul şi oficiu, situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., obligarea pârâtei I.M. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., precum şi obligarea pârâtei O.V.F. să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, garajul nr. 1, situat în Bucureşti, B-dul L.C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi D.D., D.R., I.M., şi O.V.F., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi N.Y.E.C. şi O.C.P. şi, pe cale de consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere că reclamanţii au formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, acţiunea fiind în mod irevocabil respinsă, curtea de apel a reţinut că actul de înstrăinare al apartamentului în litigiu s-a consolidat, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel că aspectele legate de respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză. Din această perspectivă, invocarea problemei bunei-credinţe a pârâţilor nu poate fi examinată în actualul cadru procesual, în condiţiile în care buna-credinţă este un element ce ţine de încheierea valabilă a contractului.
Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile părţilor fiind prezumate a fi valide (în condiţiile în care admiterea unei astfel de acţiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul, şi nu la anularea acestuia), în cazul revendicărilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiză a preferabilităţii titlurilor părţilor şi noţiunea de bună-credinţă. În speţa de faţă nu se impune examinarea acestei cerinţe, pentru motivele anterior expuse.
Având în vedere că prezenta acţiune este o revendicare a unui imobil preluat de stat în perioada regimului comunist, mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi se face conform criteriilor stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, astfel cum, de altfel, a fost expus în cele ce preced, Curtea a reţinut că nu sunt aplicabile regulile clasice de comparare a titlurilor părţilor, motiv pentru care a considerat fondate criticile apelanţilor-pârâţi referitoare la acest aspect.
În ceea ce priveşte raţionamentul primei instanţe, de a compara titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi de a da câştig de cauză foştilor proprietari şi pe considerentul că apelanţii-pârâţi, în calitate de foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, au la dispoziţie mijloace legale eficiente pentru obţinerea unei reparaţii echitabile (dispoziţiile art. 50 din Legea 10/2001), spre deosebire de reclamanţi, Curtea a apreciat că este eronat, prin raportare la cele statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008. Acest criteriu al modalităţilor legale (alternative faţă de legea specială) de care părţile dispun în vederea obţinerii unei reparaţii nu-şi are locul în acest context, având în vedere pe de o parte că reclamanţii nu au făcut dovada că au urmat legile de reparaţie edictate, ulterior anului 1989, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi probat că s-au prevalat de prevederile acestor acte normative speciale, trebuie avut în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă. Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionate au declarat recurs reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- reţinerea instanţei de apel în ce priveşte garajul cumpărat de O.V.F. este nelegală deoarece acesta a fost preluat abuziv de stat, împreună cu apartamentul din Bucureşti, str. L.C.
- în cauză s-a făcut dovada faptului că, după apariţia Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege, s-a formulat notificare prin care s-a solicitat restituirea apartamentului în litigiu.
Recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 20163/999/2007, la data de 22 octombrie 2007, reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.D., D.R. şi I.M. şi O.V.F., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, balcon, vestibul, oficiu (ocupat de pârâţii D.); apartamentul nr. 45, compus din două camere, mansardă (ocupat de pârâta I.M.); garajul nr. 1 în suprafaţă de 14,42 m.p. (ocupat de pârâta O.V.F.).
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt singurele succesoare legale ale autoarei lor M.J.A.
S-a mai arătat că autoarea reclamantelor a avut în proprietate apartamentul nr. 5B - 6B din imobilul situat în Bucureşti, B-dul. L.C. Acest imobil a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Criticile formulate de recurentele-reclamante privind preluarea imobilului în litigiu şi formularea notificării de către reclamante se încadrează în critica de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Aceste critici ale recurentelor-reclamante nu pot fi însă primite pentru considerentele ce succed:
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, faţă de Legea nr. 10/2001, trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
În excepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii, cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se desprind elemente pe care instanţa învestită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine unei alte persoane protejate de lege.
În ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantelor, se vor avea în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu c. României).
O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamantele-recurente nu deţin o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau de constatare a nevalabilităţii titlului statului, se reţine că reclamantele nu se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză) care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel în mod corect a reţinut că reclamantele au cel mult o speranţă legitimă.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic al valorii patrimoniale, pe care reclamantele pretind că o deţin, se are în vedere faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia în interesul legii, în sensul că acţiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu a Legii nr. 10/2001.
Simplul fapt că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în condiţiile în care reclamantele nu beneficiază de o recunoaştere actuală a dreptului de proprietate pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziţii de proprietate pe care îl invocă, fie pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziţii de retrocedare sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fie pe cale judiciară, printr-o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării imobilului sau cel puţin de constatare a nevalabilităţii titlului statului, pronunţată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, se constată că nu se poate reţine, în favoarea acestora, existenţa unui bun în sensul Convenţiei.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va constata că recursul declarat de reclamante nu este fondat şi pe cale de consecinţă se va respinge şi, în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele N.Y.E.C. şi O.C.P. împotriva Deciziei civile nr. 40A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6997/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7000/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
