ICCJ. Decizia nr. 6997/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6997/2012
Dosar nr. 5025/2/2011
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 6911/303 din 14 august 2007, reclamanţii B.L. şi B.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC O. SA, I.O. şi I.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziilor administrative emise în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul C.P.M.B-D.G.D.A.L. Serviciul Fond Locativ cu nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 pe numele reclamantului B.G. şi cu nr. 1642 din 30 august 1988 pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în litigiu a fost preluat în mod abuziv; să se constate că apartamentul proprietatea reclamanţilor nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestora; să se constate că, prin notificarea comunicată Municipiului Bucureşti, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 952/2001, reclamanţii au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul nr. 6283/2001 şi apoi la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Dosarul nr. 42555 din 19 august 2002, însă notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent, împrejurare faţă de care urmează a fi aplicate prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanţilor asupra apartamentului menţionat şi faţă de prevederile art. 973 şi art. 1803 C. civ., să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata că titlul reclamanţilor este preferabil; să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să predea reclamanţilor în proprietate şi posesie exclusivă şi netulburată apartamentul situat în Bucureşti, strada D.Ţ., sector 6.
Prin Sentinţa civilă nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au formulat ca un capăt principal de cerere contestaţie împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de reclamanţi în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanţi au caracter accesoriu urmând a fi soluţionate de instanţa competentă să judece cererea principală în raport de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 45401/3/2007.
La termenul din 7 martie 2008, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC O. SA, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea şi a calificat excepţia inadmisibilităţii ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv - Biroul permanent şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.Ţ., sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, cât şi acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituţiei din anul 1965, art. 12, 17 şi 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România este parte privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv - Biroul permanent şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.Ţ., sectorul 6.
Tribunalul a apreciat că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, ambele părţi deţin "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă irevocabilă, astfel încât pârâţilor li se recunoaşte un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, şi pe fond admiterea acţiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la intimaţii-pârâţi chiriaşi-cumpărători, urmând ca aceştia să fie obligaţi să predea apartamentul către apelanţii-reclamanţi în liniştită şi paşnică posesie.
Prin Decizia civilă nr. 204 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea pe fond a cauzei în primă instanţă şi a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, în mod greşit s-a considerat că acţiunea vizează situaţia refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării, făcându-se aplicarea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece prezenta acţiune nu are un astfel de obiect, simpla referire în petitul acţiunii la nesoluţionarea notificării formulate în temeiul acestei legi nefiind relevantă în calificarea acţiunii în revendicare drept o acţiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că Sentinţa civilă nr. 7270/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, nefiind atacată de niciuna dintre părţi, a devenit definitivă şi irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat. În consecinţă, problema instanţei competente material să judece în primă instanţă litigiul de faţă a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 3581/2/2010.
Prin Decizia civilă nr. 364A din 25 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a obligat pe pârâţii I.C.M. şi I.O. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. D.Ţ., sectorul 6, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii I.C.M. şi I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, I.C.M. şi I.O. împotriva aceleiaşi decizii civile.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, din lecturarea considerentelor Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rezultă că, în pronunţarea deciziei, instanţa de fond a avut în vedere procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, dar şi cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi la dispoziţiile art. 480 C. civ.
Înalta Curte a constatat că sunt neclare şi confuze considerentele ce au format convingerea instanţei de apel în pronunţarea soluţiei adoptate şi de natură să nu permită determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii. O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar şi poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Faţă de cele expuse, recursul declarat de pârâţii I.C.M. şi I.O. a fost admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a decis că, în rejudecare, instanţa de trimitere va stabili, în raport cu petitul acţiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate este necesar ca fostul proprietar să introducă acţiune în anulare a actului de înstrăinare. Sub acest aspect, se va verifica dacă reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. În speţă, recurenţii-pârâţi au încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată prin Sentinţa civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, şi au invocat autoritatea de lucru judecat.
În rejudecare, instanţa va stabili dacă reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au obţinut o hotărâre judecătorească în acest sens şi, de ce nu apreciază în cauză autoritatea de lucru judecat dată de Sentinţa civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003. În funcţie de regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, instanţa de apel va putea eventual recurge la operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, aceasta fiind şi interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale. Instanţa de trimitere va stabili dacă în speţă sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este nefondată, determinat de faptul că reclamanţii-intimaţi au notificat Municipiul Bucureşti formându-se Dosarul nr. 6283/2001.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5025/2/2011.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:
Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că motivarea instanţei de apel nu permite determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, fiind necesar ca, în raport cu petitul acţiunii introductive, să se stabilească regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că Sentinţa civilă nr. 7270/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, este definitivă şi irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat. În consecinţă, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în decizia de casare anterioară, nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, problema instanţei competente material să judece în primă instanţă litigiul de faţă a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată.
În acest caz, devine aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Astfel, reţinându-se că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până în prezent, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze fondul pretenţiei reclamanţilor, în speţă cererea acestora de restituire în natură a imobilului.
În cauză, prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv - Biroul permanent şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această soluţie rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei menţionate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a concluzionat că reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentului.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, Curtea a constatat că recursul declarat de această parte a fost respins prin decizia Înaltei Curţi, casarea cu trimitere privind motivarea instanţei de apel pe cererea reclamanţilor, situaţie în care, reţinând că motivele de apel invocate de reclamanţi nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B.L. şi B.G. şi apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 45401/3/2007.
Împotriva Deciziei civile nr. 9A din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii B.L. şi B.G., care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Prin decizia recurată instanţa de apel a validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în discuţie preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, abrogat, cu motivarea că prin acest decret s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor cetăţeni, pentru motivul că aceştia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul ţării în timpul regimului comunist, care prin această reglementare odioasă încălca dreptul fundamental al libertăţii de deplasare garantat în toate ţările civilizate din lume.
În cauză este evident că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv inacceptabil de orice stat de drept, şi anume că reclamanţii-recurenţi au refuzat să se întoarcă în ţară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului comunist.
Se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu pot fi primite.
În Decizia nr. XX/2007 a secţiilor unite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Motivul de recurs invocat de acelaşi reclamant ce vizează greşita respingere a acţiunii reclamanţilor nu este fondat.
Faptul că actul normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
De asemenea, corect s-a reţinut că, în cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
Având în vedere că prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut respectarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. în baza art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine decizia civilă a instanţei ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 9A din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6995/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6999/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
