ICCJ. Decizia nr. 7001/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7001/2012
Dosar nr. 11823/2/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 16 iulie 2007 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 14617/299/2007, reclamantul R.M.V. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta L.N., în urma comparării titlurilor, să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Intrarea I.P., sector 1.
Prin Sentinţa civilă nr. 11351 din 4 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cauza a fost înregistrată la data de 27 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 34004/3/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 1355 din 24 septembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta L.N., a respins acţiunea principală astfel cum a fost precizată şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu prevederile Legii speciale nr. 10/2001, că aceasta este neîntemeiată, legea specială în ansamblu reprezentând procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat şi aflate în posesia acestuia, fapt ce nu include dreptul fostului proprietar de a promova o acţiune pe calea dreptului comun împotriva actualului proprietar, fost chiriaş, această posibilitate fiind în deplină concordanţă cu principiul liberului acces la justiţie al oricărei persoane.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, nici excepţia perimării dreptului la acţiune nu a fost considerată ca întemeiată, întrucât instituţia perimării vizează un proces deja început, iar argumentele invocate de pârâtă în susţinerea acestei excepţii vizau prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, ce permit reclamantului dreptul de a opta între procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 şi continuarea unei acţiuni de drept comun, ceea ce nu este cazul în speţă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a constatat că nici această excepţie nu este întemeiată în raport de motivul invocat de pârâtă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a analizat actele depuse la dosar şi a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, precum şi a preluării acestuia în mod abuziv de către stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, împrejurări recunoscute de altfel şi prin emiterea Dispoziţiei nr. 8618 din 21 august 2007, prin care s-au propus acestuia acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Comparând cele două titluri de proprietate, cel al reclamantului provenind de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel al pârâtei, provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspect legislativ (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) şi să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, tribunalul a apreciat că preferabil este titlul constituit de stat pe temeiul legii speciale, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 19 ianuarie 2009, a declarat apel reclamantul R.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 28 ianuarie 2009.
În motivare, a arătat că hotărârea instanţei este nelegală şi contradictorie.
Astfel, deşi instanţa menţionează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la adevăratul proprietar, apreciază, fără temei şi împotriva oricărei dispoziţii legale, că acesta "şi-a pierdut eficienţa în timp".
Prin Decizia civilă nr. 426 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantului referitoare la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanţă (de altfel arătate ca atare şi în apel).
Practic esenţa apelului a fost redusă la faptul că prin compararea de titlurilor nu se dă preferabilitate titlului apelantului.
Or, prima instanţă a argumentat corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri şi a avut în vedere şi legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut că motivele formulate nu pot fi primite, sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii, la data de 12 august 2009, a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 august 2009.
Prin Decizia nr. 3486 din 3 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a prezentat extrem de sumar argumentele reclamantului şi totodată, în loc să le analizeze conform dezlegării date problemei de drept în discuţie prin Decizia nr. 33/2008, devenită între timp obligatorie, a reţinut, la modul general, că "susţinerile apelantului referitor la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanţă", "prima instanţă argumentează corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri şi a avut în vedere şi legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului" şi că "argumentele instanţei se bazează pe interpretarea corectă a Deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţa, fiind şi în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 1/2009, dar şi cu legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului".
Cauza a fost reînregistrată la data de 3 decembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În speţă, reclamantul deţine un "bun", care constă însă în dreptul de a obţine o despăgubire. Astfel, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, se reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei sale nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat. De asemenea, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 685A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a indicat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Nu se poate aprecia că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului de către stat, atâta timp cât din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o justă şi prealabilă despăgubire. Deci, în cauză, trecerea imobilului din Bucureşti Intrarea J.P., sector 1, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite mai sus, în vigoare la data naţionalizării, conferind, astfel, un caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului, autor al pârâtei L.N., obţinut cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil.
În ceea ce priveşte titlul pârâtei L.N., autoarea intimatului-pârât I.R.T., acesta este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, încheiat cu SC H.N. SA, provenind de la un neproprietar.
Se învederează instanţei de recurs că valabilitatea titlului statului se apreciază potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, în funcţie de Constituţie, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării imobilelor de către stat.
În consecinţă, preluarea imobilului ce face obiectul cauzei nu este în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei din 1948 şi atrage nevalabilitatea titlului statului, în ceea ce priveşte preluarea, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului menţionat, concluzie care se impune şi faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care enumeră acest decret în categoria actelor normative prin care preluarea imobilelor s-a făcut în mod abuziv.
Aşa fiind, compararea titlurilor de proprietate se realizează între titlul de proprietate al reclamantului şi autorilor săi şi titlul de proprietate al pârâtei L.N., care a contractat, conform celor arătate, cu o persoana al cărei titlu a fost desfiinţat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale, deci cu un neproprietar, la data de 21 noiembrie 1997.
Se mai consideră că nu poate fi reţinută motivarea instanţei, ea fiind atât nelegală, cât fi contradictorie.
Astfel, instanţa, deşi menţionează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la adevăratul proprietar, apreciază, fără temei şi împotriva oricărei dispoziţii legale, că acesta "şi-a pierdut eficienţa în timp".
În materia acţiunii în revendicare imobiliară, atât doctrina, cât şi practica judiciară au stabilit cu consecvenţă şi fără excepţie că în situaţia în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi este incident principiul potrivit căruia "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet", respectiv va câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Nu poate fi susţinută ideea că este preferabil unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, cum este cel al reclamantului, un titlu provenind de la statul neproprietar, care a preluat imobilul în mod abuziv ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, o astfel de susţinere neputând avea argumente, nici juridice şi nici logice.
Cu privire la motivarea instanţei, în sensul că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., se arătă că Legea nr. 10/2001 nu a abrogat nici implicit şi nici explicit prevederile Codului civil, prin urmare acţiunea promovată în temeiul art. 480 C. civ. este perfect admisibilă, chiar dacă legea enunţată este o lege specială.
Asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamant, excepţie invocată de pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu este întemeiată şi se va respinge pentru următoarele considerente.
Art. 302 C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii motive de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Art. 303 alin. (2) C. proc. civ. prevede că cererea se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor de recurs socotindu-se de la comunicarea hotărârii.
Art. 306 C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen. A motiva recursul înseamnă a indica motivele de nelegalitate ale hotărârii şi dezvoltarea lor, prin indicarea punctuală a motivelor invocate raportat la soluţia pronunţată în apel.
Motivele de recurs invocate de reclamant se încadrează în critica de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el criticând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ., precum şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe fondul recursului, raportat la dispoziţiile legale incidente şi la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivele invocate de recurent nu pot fi primite deoarece Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în secţiile unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri).
De precizat că până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtei persoană fizică, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei.
Faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Nici susţinerea recurentului-reclamant privind "motivarea contradictorie" a deciziei instanţei de apel cu privire la nevalabilitatea titlului statului nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Nu este incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece în mod corect instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti (art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.M.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamantul R.M.V. împotriva Deciziei civile nr. 685A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7000/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7002/2012. Civil → |
|---|
