ICCJ. Decizia nr. 7097/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7097/2012
Dosar nr. 6863/2/2011
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 24 august 2006, reclamanta T.P. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 70.000 RON, echivalent în RON, reprezentând preţul actualizat al unui apartament cu 3 camere în suprafaţa de 113 m.p., situat în zona 0, la plata actualizată a sumei de 27.000 RON (la nivelul anului 1984), sumă achitată pentru reparaţiile şi îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate la apartamentul nr. X1., situat în Bucureşti, Str. I.T., sector 1 şi la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a suferinţelor şi umilinţelor suportate, a stresului şi afectării grave a sănătăţii în timpul celor 8 ani de judecată, la care a fost supusă din culpa părţilor.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 54 - 55 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 184/2002 şi ale art. 1356, 1357, 1358 şi 998 - 999 C. civ., reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997 a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei situate la adresa menţionată, însă, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, N.L., şi a fost obligată să-i lase acestuia în deplină proprietate şi posesie apartamentul. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, iar la data de 3 iunie 2006 reclamanta a fost evacuată.
Reclamanta a mai arătat că, începând cu anul 1984, a efectuat o serie de reparaţii şi îmbunătăţiri la apartament, lucrări necesare şi utile, suma totală, conform documentelor oficiale, fiind de 27.060 RON la nivelul anului 1984.
Referitor la daunele morale, reclamanta a precizat că a rămas la vârsta de 68 de ani fără locuinţă şi fără posibilităţi de a cumpăra un nou apartament, fiindu-i afectată grav sănătatea ca urmare a traumelor psihice şi a stresului permanent la care a fost supusă în perioada proceselor.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, arătând că Ministerul Finanţelor Publice este cel care trebuie să fie obligat la plata sumei reprezentând preţul actualizat al apartamentului.
Acelaşi pârât a formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu motivarea că legiuitorul a stabilit în mod expres că obligaţia de restituire a preţului revine Ministerului Finanţelor Publice şi nu Municipiului Bucureşti.
Şi pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, poate fi obligat la restituirea preţului numai în situaţia în care contractele au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, or, în speţa dedusă judecăţii, nu s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare.
S-a arătat că nu poate avea calitatea procesuală pasivă decât unitatea vânzătoare şi nicidecum Ministerul Finanţelor, întrucât acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, revenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul.
Reclamanta T.P. a precizat cererea la data de 20 noiembrie 2006, arătând că suma de 70.000 euro reprezintă echivalentul bănesc al sumei de 245.000 RON, iar îmbunătăţirile efectuate sunt în valoare de 48.230 RON vechi.
La termenul din 20 noiembrie 2006, instanţa a admis excepţia netimbrării cererii privind daunele morale în cuantum de 30.000 euro, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8442/2007 a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea obiectului litigiului de 1.150.598 RON şi dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, sub nr. 11473/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 897 din 15 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a pârâtului chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor în ceea ce priveşte cererea principală şi a pârâtului chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor cu privire la al doilea capăt de cerere.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamantei suma de 27.687,72 RON reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997, de 28.831.904 ROL şi să restituie reclamantei suma de 11.832 RON (RON), reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. S-a admis cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către Municipiul Bucureşti a sumei de 27.410,84 RON, reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997 de 28.831.904 ROL după deducerea comisionului de 1% din preţul de vânzare.
S-a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind plata sumei de 30.000 euro, reprezentând daune morale.
Apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate de reclamanta T.P. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 134 din 19 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă.
Prin decizia civilă nr. 997 din 13 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia nr. 134 din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă şi sentinţa nr. 897 din 15 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în mod nelegal, a fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, care nu a figurat în proces în nume propriu, ci doar ca reprezentant al Statului Român. S-a apreciat că instanţa era obligată să păstreze distincţia de calitate procesuală a acestor două părţi, care trebuiau să fie individualizate distinct în încheierile de şedinţă, în acord cu distincţiile impuse de art. 48 (fost 49) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea precizatoare depusă la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă la 2 februarie 2011, reclamanta a învederat că înţelege să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice pentru plata preţului de piaţă de 329.966 euro, stabilit prin expertiză conform dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile, în sumă de 11.832 RON (RON), conform art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, răspunzător pentru evicţiune, în solidar cu Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice conform art. 1337 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 487 din 16 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi a respins această cerere ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-au respins în rest ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 11.832 RON spor de valoare, constând în îmbunătăţiri necesare şi utile.
S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice privind plata preţului de piaţă.
S-a respins ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 C. civ.
S-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţiile invocate cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, că dispoziţiile art. 1337 C. civ., referitoare la evicţiune, pe care s-a întemeiat cererea precizatoare, sunt neechivoce, stabilind doar în sarcina vânzătorului obligaţia de restituire a preţului şi a excedentelor valorii în timpul evicţiunii.
Pe fond, tribunalul a constatat că, prin sentinţa nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 3, definitivă şi irevocabilă, s-a menţinut cu ocazia analizei preferabilităţii titlurilor părţilor, reaua credinţă a reclamantului din prezenta cauză şi exceptarea imobilului de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, o condiţie esenţială ce trebuie îndeplinită pentru a se putea dispune restituirea preţului de piaţă este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or, din moment ce, în mod irevocabil, s-a reţinut că imobilul nu face obiectul acestei legi, vânzarea s-a făcut, în mod evident, fără respectarea acestui act normativ.
S-a considerat că şi în ipoteza în care nu ar fi în vigoare dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi îndreptăţită, în temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicţiune în condiţiile art. 1337 şi urm. C. civ., doar la restituirea preţului.
S-a apreciat că, dincolo de faptul că prin cerere precizatoare nu s-a mai solicitat preţul actualizat, prin instituirea unor dispoziţii speciale, respectiv cele ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să înlăture în această materie dispoziţiile generale ale răspunderii pentru evicţiune, instituind o răspundere specială cu privire la restituirea preţului actualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sporului de valoare a fost considerată ca întemeiată faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acţiunii.
Faţă de soluţia pronunţată cu privire la cererea principală, tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanta T.P. şi pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În apelul său, reclamanta a invocat încălcarea art. 315 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., având în vedere că, prin decizia nr. 997/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a admis recursul şi a obligat instanţa să-i analizeze criticile cu privire la valoarea despăgubirilor, iar prin sentinţa apelată s-a considerat că nu este îndreptăţită nici la valoarea de piaţă şi nici la preţul actualizat al apartamentului, ceea ce, în mod evident, reprezintă o înrăutăţire a situaţiei sale.
Reclamanta a invocat, totodată, ignorarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile pentru a i se acorda valoarea de piaţă a imobilului.
Prin apelul lor, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au invocat lipsa calităţii lor procesuale pasive în cererea având ca obiect sporul de valoare adus imobilului în litigiu, întemeiată pe art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că nu au fost parte în contractul de vânzare - cumpărare, iar răspunderea instituită de dispoziţia legală menţionată este o răspundere contractuală, diferită de cea instituită prin art. 50 din acelaşi act normativ.
Apelanţii pârâţi au precizat că, deşi acţiunea a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, suportă incidenţa prevederilor de drept substanţial ale acestui act normativ, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării în vigoare a legii noi. S-a arătat, astfel, că faţă de prevederile actuale ale art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de despăgubire revine fostului proprietar, în speţă numitei N.L., căreia îmbunătăţirile îi profită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 860 A din 20 decembrie 2011, a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, precum şi apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu referire la solicitarea de acordare a sporului de valoare pentru imobilul în litigiu şi s-a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 28.831.904 RON reprezentând preţul apartamentului din contractul nr. V1. din 31 martie 1997, actualizat la data plăţii.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte critica reclamantei referitoare la incidenţa art. 315 C. proc. civ., în condiţiile pronunţării deciziei civile nr. 997/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că instanţa de casare a obligat la analiza criticilor privind modalitatea de determinare a valorii despăgubirii, după ce în prealabil se va determina cadrul procesual dedus judecăţii, fără să dea, însă, o dezlegare acestei chestiuni.
S-a avut în vedere că lămurirea cadrului procesual s-a făcut prin cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 2 februarie 2011, situaţie în care, cel mult, s-ar putea aprecia asupra aplicării greşite a art. 296 C. proc. civ., în concret asupra agravării situaţiei în propria cale de atac, cât timp doar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au formulat apel împotriva hotărârii instanţei de fond, după rejudecare, nu şi Municipiul Bucureşti, apelant doar în primul ciclu procesual.
Pe fondul litigiului, instanţa de apel a reţinut că reclamanta T.P. a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997 cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în momentul soluţionării acţiunii în revendicare constatându-se încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, care vizau transferul dreptului de proprietate doar pentru bunurile deţinute de stat cu titlu valabil.
Din această perspectivă, s-a dat eficienţă sentinţei civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în defavoarea deciziei civile nr. 545/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a stabilit, într-un recurs în anulare, că în lipsa unor dovezi că ilicitatea cauzei actului juridic în litigiu (contract de vânzare - cumpărare) a fost cunoscută de subdobânditor, fără temei s-a înlăturat buna credinţă a cumpărătoarei şi s-a invalidat actul de înstrăinare.
S-a avut, astfel, în vedere, că, în speţă, în cadrul acţiunii în revendicare s-a verificat în ce măsură au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare opus de reclamantă, pe când în acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare s-a analizat buna credinţă a părţilor contractului, împrejurare ce excede câmpului de aplicare a art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru naşterea dreptului la despăgubiri, constând în preţul actualizat din contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 31 martie 1997, faţă de situaţia de fapt reţinută şi prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a înţeles ca prin normele menţionate să înlăture în această materie dispoziţiile generale ale răspunderii pentru evicţiune prevăzute de art. 1337 C. civ., instituind o răspundere specială în restituirea preţului actualizat în sarcina Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de apel a apreciat, astfel, că în mod greşit tribunalul nu a admis cererea reclamantului pe fond, în condiţiile în care, prin decizia de casare, s-a dispus ca instanţa în rejudecare să analizeze şi criticile legate de modalitatea de determinare a valorii despăgubirilor, respectiv în ceea ce priveşte preţul.
S-a considerat că precizarea ulterioară a cererii de către reclamantă, respectiv la 2 februarie 2011, nu justifică soluţia instanţei de fond, cât timp această precizare a vizat, în mod corect, lămurirea cadrului procesual, iar nu solicitarea de despăgubiri.
Pe de altă parte, s-a reţinut că întinderea dreptului pretins de reclamantă este determinată în condiţiile Legii nr. 10/2001, prin aplicarea art. 50 alin. (2) ori a art. 501, fără ca lipsa unei cereri exprese să determine instanţa de fond să nu se pronunţe asupra unei pretenţii mai mici ca valoare decât cea solicitată prin cererea precizatoare.
Cât priveşte cererea de plată a sporului de valoare adus imobilului, îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a reţinut că, iniţial, legiuitorul român a prevăzut această obligaţie în sarcina Statului sau unităţii deţinătoare [art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], fără a face vreo distincţie sau a indica situaţiile în care este atrasă răspunderea uneia sau alteia dintre entităţi.
Abia ulterior, după adoptarea Legii nr. 1/2009, legiuitorul a reglementat situaţia prevăzută de art. 48 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, obligaţia despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite, dat fiind că aceste îmbunătăţiri nu pot profita decât persoanei căreia i se restituie bunul, iar nu statului ori unităţii deţinătoare.
În acest context, cu referire la calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că reclamanta T.P. a precizat cererea de chemare în judecată, însă nu a înţeles să cheme în judecată şi pe proprietarul actual al imobilului, N.L., faţă de dispoziţiile actuale ale art. 48 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi reclamanta T.P.
Dezvoltând motivele sale de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a acestuia, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Critica formulată de pârât prin primul motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, în condiţiile în care, prin cererea precizatoare, reclamanta nu a mai solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, restituirea preţului actualizat, ci doar restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, susţinând că nu poate avea obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii. S-a argumentat că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sumei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin acestea să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite la restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărârea judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice care administrează fondul cu această destinaţie.
Cea de-a treia critică formulată de pârât a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială. S-a susţinut că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului, ca urmare a anulării contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Prin motivele sale de recurs, reclamanta T.P. a criticat decizia atacată ca nelegală invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 50 alin. (1), susţinând că, atâta timp cât prin decizia nr. 545 din 13 februarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că a dobândit imobilul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună - credinţă, era îndreptăţită la plata preţului de piaţă al apartamentului din care a fost evacuată, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată de expertul A.V.
Recurenta - reclamantă a învederat că, în mod eronat, instanţa de apel a avut în vedere considerentele sentinţei nr. 5326/2003, a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ulterioară deciziei nr. 545 din 13 februarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a procedat doar la o comparare de titluri, dispunându-se obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului către fostul proprietar.
S-a arătat că, deşi prin considerentele deciziei recurate s-a dat eficienţă sentinţei civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1, motivându-se că ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, nu s-a observat că din dispozitivul sentinţei menţionate nu rezultă reaua credinţă sau încălcarea legii.
S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună - credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând criticile invocate de recurenţi, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Curtea va constata că este neîntemeiată critica vizând încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Instanţa de apel s-a pronunţat conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele investirii determinate prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 14 septembrie 2010, în raport de dispoziţiile deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Precizarea acţiunii de către reclamantă a vizat lămurirea cadrului procesual, respectiv a calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată, iar nu, pe fond, cererea de despăgubiri.
Prin urmare, atâta timp cât acţiunea iniţială a avut mai multe petite, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 54 - 55 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 184/2002, art. 1356, 1367, 1358 C. civ. şi art. 998 - 999 C. civ., din care primul a avut ca obiect obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat al apartamentului, nu se poate primi critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii.
Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, prin care pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a reiterat lipsa calităţii sale procesuale pasive motivat de împrejurarea că nu a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare reprezentând titlul reclamantei, nu este fondată.
Instanţa de apel a apreciat corect, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice este stabilită prin lege.
Astfel, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul român a înţeles să adapteze legislaţia specifică acestui domeniu la exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale jurisprudenţei Curţii Europene, astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice şi a Municipiului Bucureşti (conform art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 223 din 1 septembrie 2010).
Faţă de considerentele expuse nu este fondată nici critica pârâtului - recurent vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive, determinată de faptul că nu a fost parte contractantă în actul de vânzare - cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de litigii este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, prevederi speciale ce derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea în privinţa restituirii preţului actualizat prevederile Codului civil care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.), invocată de recurent.
Totodată, se va reţine că susţinerea recurentului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege şi anume cu privire la restituirea preţului actualizat, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Curtea va constata că sunt nefondate criticile acesteia referitoare la greşita aplicare a art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 115/1995, au fost desfiinţate prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxa de timbru. Restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Raportat la dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a analizat corect în ce măsură au fost respectate sau eludate prevederile Legii nr. 112/1995, apreciind că nu se impune cercetarea aspectelor legate de buna sau reaua - credinţă a părţilor contractului de vânzare - cumpărare, cu efect doar asupra nulităţii actului din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, în acţiunea în revendicare, soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 5326 din 10 septembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, instanţa a verificat în ce măsură au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare opus de reclamantă, reţinând preferabilitatea titlului fostei proprietare a imobilului, N.L.
Prin decizia nr. 545 din 13 februarie 2003, Curtea Supremă, soluţionând un recurs în anulare, a stabilit că, în lipsa unor dovezi în sensul că ilicitatea cauzei actului juridic a fost cunoscută de subdobânditoarea T.P., s-a înlăturat fără temei buna - credinţă a cumpărătoarei şi s-a invalidat actul de înstrăinare.
Instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă sentinţei civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în defavoarea deciziei civile nr. 545/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin considerentele căreia s-a examinat buna - credinţă a părţilor contractului de vânzare - cumpărare, aspect ce excede câmpului de aplicare al art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, decizia nr. 545/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, de a cărei putere de lucru judecat se prevalează reclamanta, a fost pronunţată anterior sentinţei civile nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1, fiind avută în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Mai mult, considerentele prin care, în recursul în anulare, s-a constatat buna - credinţă a reclamantei nu puteau avea putere de lucru judecat spre a fi avute în vedere în revendicarea prin comparare de titluri, în cadrul căreia instanţa nu a fost învestită cu o cerere în analiza legalităţii încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Astfel, întemeindu-şi soluţia pe ceea ce s-a stabilit în litigiul anterior, în legătură cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a respectat efectele autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 5326/2003 a Judecătoriei Sectorului 1, concluzionând corect că nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, sunt nefondate criticile reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate.
Nici motivul de recurs referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei C.E.D.O. nu este fondat.
Trimiterea la jurisprudenţa potrivit căreia s-ar impune ca proprietarii deposedaţi să primească o indemnizaţie la valoarea actuală a imobilului, şi nu la valoarea la care bunul a fost cumpărat, are în vedere o altă situaţie decât cea din speţă, respectiv aceea în care titularii unor asemenea pretenţii de despăgubiri sunt deţinătorii unui bun în sensul convenţiei, fiindu-le confirmat irevocabil dreptul, iar apoi intervenind deposedarea de bun (cauza Pincova şi Pinc c. Republica Cehă, cauza Raicu c. României.
Pentru toate aceste considerente, Curtea urmează să constate că ambele recursuri sunt nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să le respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.P. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 860 A din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7145/2012. Civil. întoarcere executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7094/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
