ICCJ. Decizia nr. 7094/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7094/2012
Dosar nr. 481/91/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1672 din 21 aprilie 2008 la Tribunalul Vrancea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC V. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC V.E. SRL P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al SC V. SRL şi interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V. ca nume comercial, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a învederat tribunalului că, SC V. SRL este înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, cu respectarea prevederilor Legii nr. 26/1990, că marca V. reprezintă o marcă înregistrată la O.S.I.M. sub nr. O1. din 18 decembrie 2003, ceea ce îi conferă drepturi exclusive pentru utilizarea acestei denumiri, iar prin înregistrarea şi folosirea de către pârâtă a denumirii V. îi sunt cauzate prejudicii.
Reclamanta a mai arătat că marca V. este înregistrată pentru clasele 33 (băuturi alcoolice), 35 (comercializare) şi 39 (ambalare, depozitare, transport), că pârâta are în obiectul de activitate codurile CAEN care sunt similare claselor de produse înregistrate de SC V. SRL şi că pârâta s-a înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului la data de 26 februarie 2004, ulterior înregistrării mărcii V., care a avut loc la data de 18 decembrie 2003.
Prin sentinţa civilă nr. 127 din 04 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, secţia comercială a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar încălca dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 148/2000, că a efectuat publicitate în sensul art. 8 din aceeaşi lege şi că i-ar fi produs prejudicii; că pârâta, în baza Autorizaţiei de Antrepozit Fiscal nr. AD. din 19 noiembrie 2004 desfăşoară activitate de producţie vinuri liniştite şi comercializarea acestora în vrac, în recipienţii cumpărătorului, la sediul din localitatea P.; că prin sediul secundar, pârâta comercializează produse destinate industriei viei şi vinului, respectiv utilaje şi echipamente de vinificaţie şi produse oenologice în ambalaje originale, cu însemnele specifice fiecărui producător; că pârâta prin activitatea sa nu foloseşte pe etichete, navete sau ambalaje ori materiale promoţionale un semn identic sau asemănător cu marca înregistrată a reclamantei ori semne grafice identice şi similare cu marca acesteia, deoarece comercializează în vrac vinul în ambalajele cumpărătorilor, astfel că nu a încălcat drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcii comunitare, în sensul că nu s-a folosit în activitatea sa de marca înregistrată a reclamantei; că pârâta s-a înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului cu respectarea dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 26/1990, şi anume, denumirea acesteia este diferită de a societăţii reclamante, respectiv SC V.E. SRL faţă de SC V. SRL.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, reclamanta SC V. SRL Bucureşti a declarat apel, susţinând critici de nelegalitate şi netemenicie.
Prin decizia civilă nr. 13A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul ca nefondat, iar prin decizia civilă nr. 2587 din 27 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul reclamantei, a casat decizia civilă nr. 13/A/2009 şi sentinţa civilă nr. 127/2008 şi a trimis cauza spre competenta soluţionare în fond la Tribunalul Vrancea, secţie civilă.
Instanţa de casare a stabilit că obiectul litigiului îl constituie încălcarea denumirii mărcii de comerţ şi protecţia persoanelor care desfăşoară activitate de producţie, comerţ şi prestări de servicii împotriva publicităţii înşelătoare; aceste acţiuni sunt de competenţa tribunalului ca instanţă civilă şi nu comercială, dispunându-se casarea soluţiilor pronunţate în cauză pentru respectarea regulilor de competenţă enunţate.
Prin sentinţa civilă nr. 302 din 4 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acţiunea şi în baza dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, s-a interzis folosirea de către pârâtă a numelui SC V.E. SRL ca denumire comercială.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta deţine marca V. protejată pe o perioadă de 10 ani, cu începere de la 18 decembrie 2003, pentru clasele băuturi alcoolice, comercializare, ambalare, depozitare şi transport, împrejurări ce rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. O1. şi certificatul de înregistrare al firmei reclamante.
Pârâta s-a înfiinţat la data de 26 februarie 2004 şi are ca obiect de activitate, printre altele, fabricarea vinurilor şi comercializarea băuturilor, primind încă de la înfiinţare denumirea de SC V.E. SRL.
Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 titularul mărcii poate cere instanţei „să interzică terţilor să folosească în activitatea lor, fără consimţământul titularului: a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată” sau poate cere interzicerea utilizării semnului pe documente sau pentru publicitate.
Prima instanţă a constatat că pârâta foloseşte denumirea „SC V.E. SRL” pe documentele pe care le emite, deţine un site cu denumirea WW. pe care îşi face publicitate.
Faţă de aceste constatări, s-a apreciat că independent de faptul că denumirea comercială a pârâtei este compusă din două cuvinte V. şi E., acest lucru poate produce confuzie pe piaţă, iar reclamanta este îndreptăţită legal să îşi apere drepturile conferite de marca înregistrată.
Totodată, s-a reţinut că nu este nevoie ca denumirea comercială a pârâtei să fie folosită pentru produsele şi serviciile oferite de pârâtă, ci este suficient ca pârâta să menţioneze pe facturi precum şi pe site-ul propriu, denumirea comercială care este similară atât cu denumirea comercială a reclamantei cât şi cu marca verbală înregistrată de aceasta.
Această utilizare poate produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul, mai ales că cele două societăţi îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu, al producerii şi comercializării băuturilor.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC V.E. SRL, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemenicie.
Prin decizia civilă nr. 274/A din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, apelul pârâtei a fost repins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu a confundat noţiunile de „marcă” şi „firmă” (denumire comercială), ci a argumentat de ce o marcă anterioară intră în conflict cu denumirea comercială a unui terţ, creând pericol de confuzie, interpretarea dată dispoziţiilor legale incidente (art. 35 din Legea nr. 84/1998) fiind în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Astfel, principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii în aprecierea conflictului dintre marcă şi nume comercial sunt aplicabile în speţă, scopul art. 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 (devenit art. 36, în urma republicării din 2010), fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.
În toate situaţiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, sunt aplicabile regulile din art. 36, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, pentru evitarea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.
În situaţia în care semnul este un nume comercial sunt avute în vedere prevederile art. 6 din Directivă (corespunzător art. 39 din legea română), care impun o condiţie suplimentară: verificarea folosirii de către terţ conform bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.
După cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic sau similar cu marca sa, în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 89/104/CEE, numai dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului; utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse şi servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, şi utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor, ca urmare a unui risc de confuzie în percepţia publicului (cauzele C-17/2006 Celine, C-48/2005 Adam Opel, C-120/2004 Medion).
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg, constituie risc de confuzie, în sensul acestei dispoziţii, riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeaşi întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate din punct de vedere economic. (Cauza C-342/1997, Lloy Schuhfabrik Mayer). Astfel, utilizarea unui sistem identic sau similar cu marca, ce generează un risc de confuzie în percepţia publicului, aduce atingere sau poate aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii.
Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite.
Astfel, nu s-a contestat că pârâta îşi foloseşte numele comercial în activitatea comercială: toate înscrisurile utilizate în activitatea comercială (de exemplu, facturi, chitanţe), precum şi materiale publicitare conţin denumirea societăţii; în plus, pârâta nu a afirmat că ar fi existat consimţământul titularului mărfii pentru utilizare.
E îndeplinită şi dea de a treia condiţie şi anume: utilizarea pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
În speţă, reclamanta şi-a înregistrat marca (ce constă în imaginea în ocru şi verde a unei jumătăţi de sticlă răsturnată pe care e înscrisă denumirea V.) pentru activităţi de comerciale de ambalare, depozitare şi transport al băuturilor alcoolice.
Pârâta, al cărei nume comercial este SC V.E. SRL P. are ca domeniu principal de activitate fabricarea vinurilor (Dosar nr. 1672/91/2008 al Tribunalului Vrancea, secţia comercială).
Însă, astfel cum rezultă din relaţiile furnizate de O.N.R.C. în obiectul secundar de activitate sunt incluse activităţi similare celor pentru care reclamanta şi-a înregistrat marca (comerţ cu ridicata al băuturilor alcoolice).
În sfârşit, s-a apreciat a fi îndeplinită şi cea de-a patra condiţie, anume atingerea adusă funcţiei esenţiale a mărcii, ca urmare a unui risc de confuzie în percepţia publicului, întrucât elementele dominante ale mărcii şi semnului sunt asemănătoare (V.), existenţa riscului de confuzie neputând fi pusă la îndoială.
Faptul că marcă reprezintă un singur element (V.), iar firma pârâtei constă în două elemente (V. şi E.), nu este de natură să înlăture riscul de confuzie prin asocierea denumirii cu marca.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că folosirea numelui comercial de către pârâtă în relaţiile cu clienţii şi partenerii de afaceri (chiar dacă acesta nu este fixat efectiv pe produsul oferit spre comercializare) creează riscul ca publicul să creadă că produsele provin de la aceeaşi firmă sau, eventual, firme legate din punct de vedere economic (cauza C -342/97, Lloyd Schuhfabrik Mayer).
Curtea de apel a conchis în sensul neîncălcării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin decizia dată au fost înlăturate toate criticile pârâtului; s-a mai reţinut că deşi art. 8 din Convenţia de la Paris protejează numele comercial, aceasta nu înseamnă că este permisă încălcarea altor dispoziţii legale sau dezlegări ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a comparat o marcă cu o denumire comercială, cea din urmă neavând însă funcţia unei mărci; ca atare, decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor: art. 3 lit. a) şi art. 35 din Legea nr. 84/1998 (forma legii în vigoare la data sesizării instanţei şi cea a pronunţării sentinţei de către prima instanţă); art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990; art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, texte invocate de pârâtă pe tot parcursul soluţionării cauzei.
Se susţine de către recurentă că atât prima instanţă, cât şi cea de apel (la fel ca şi reclamanta) fără a analiza dispoziţiile legale în materie au făcut o confuzie nepermisă între noţiunile de „marcă" şi „denumire comercială" care sunt concepte juridice diferite, ce conferă drepturi şi obligaţii distincte.
Recurenta invocă definiţiile legale ale mărcii [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998] şi firmei [art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990], dar şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 8 din Convenţia de la Paris, ratificată România prin Decretul nr. 1177/1968.
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că atât firma (denumirea comercială), cât şi marca reprezintă obiect al unor drepturi de proprietate industrială distincte şi beneficiază de protecţie juridică specifică [art. 1 alin. (2)] din Convenţia de la Paris.
Astfel, firma sau numele comercial (denumirea comercială) este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează - art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
Pe de altă parte, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane - art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, cele două noţiuni, deşi fac parte din sfera drepturilor de proprietate industrială, au funcţii şi natură juridică diferite.
Numele comercial are rolul de a diferenţia comercianţii între ei, pe când marca are rolul de a diferenţia produsele sau serviciile de aceeaşi natură ale comercianţilor.
Recurenta arată că, în aceste condiţii nu există niciun impediment legal ca pe teritoriul României două societăţi comerciale să aibă denumire identică sau similară, atât timp cât acestea îşi au sediul în judeţe diferite, registrul comerţului fiind organizat nivelul fiecărui judeţ; în plus, analiza disponibilităţii denumirii se realizează doar cu privire la denumirile anterioare din judeţul respectiv (art. 2, 3, 38 şi 39 Legea nr. 26/1990).
În speţă, reclamanta are sediul în Bucureşti, iar recurenta (având o denumire similară) are sediul în judeţul Vrancea; ca atare, nu există niciun impediment legal în a coexista şi desfăşura comerţul pe teritoriul României.
Nu există niciun impediment legal ca pe teritoriul României o societate comercială să aibă o denumire ce este identică sau similară cu denumirea unei alte persoane juridice; numai în cazul în care înregistrarea acelei denumiri s-a făcut cu rea credinţă, s-ar putea solicita anularea înregistrării, ceea ce în cauză nu s-a invocat.
Se susţine că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 invocate de reclamantă în acţiune şi reţinute ca fiind incidente de ambele instanţe, nu sunt aplicabile în cazul de faţă, deoarece recurenta nu foloseşte în activitatea comercială un semn susceptibil de a fi perceput ca o marcă de către consumatori; pe de altă parte, nici prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat că, în afara denumirii, pârâta ar folosi şi un alt semn, identic sau similar cu marca reclamantei.
Pe de altă parte, nu s-a invocat nici că pârâta foloseşte denumirea sa comercială în aşa fel încât să fie percepută ca o marcă (situaţie în care sancţiunea ar fi fost obligarea la încetarea acelei forme de utilizare a denumirii, iar nu a înşseşi denumirii comerciale).
Se mai arată de recurentă că, în opinia reclamantei şi a instanţei de apel, denumirea comercială ar reprezenta un semn susceptibil de a fi perceput ca o marcă de către consumatori, ceea ce este o vădită eroare de interpretare a acestor concepte; prin urmare, este fundamantal greşit raţionamentul instanţei de apel care a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 35 din legea mărcilor, făcând comparaţie între marca reclamantei şi denumirea comercială a pârâtei; or, încălcarea dreptului la marcă în temeiul acestui text de lege presupune fapta terţului de a folosi în orice formă, în activitatea comercială, un semn ce este perceput de către consumatori ca o marcă, adică de a diferenţia produsele şi serviciile între ele, iar nu un semn ce are un alt rol, şi anume de a diferenţia comercianţii între ei.
Se învederează de recurentă că foloseşte pe toate documentele pe care le emite, denumirea sa comercială care nu are rolul unei mărci, ci pe acela de a o diferenţia pe recurentă de alţi comercianţi.
De asemenea, recurenta critică raţionamentul instanţei de apel care, pe baza similarităţii dintre demunirea comercială a recurentei şi marca intimatei, conchide în sensul că există posibilitatea unei confuzii pe piaţă.
În aceste condiţii, instanţa de apel în mod greşit a procedat la analiza comparativă dintre o marcă şi denumirea comercială a recurentei, care nu reprezintă marcă şi nici nu îndeplineşte funcţiile mărcii.
În plus, mai arată recurenta, potrivit art. 29 din Legea nr. 26/1990 comercianţii sunt obligaţi să menţioneze pe toate actele pe care le emit denumirea comercială, iar consumatorii (clienţii) percep această denumire ca fiind numele comercial, iar nu o marcă.
Recurenta mai arată că deşi a formulat critici în acest sens prin motivele de apel, instanţa de a dispus interzicerea folosirii numelui SC V.E. SRL ca denumire comercială, instanţa de apel nu a precizat ce denumire comercială va putea folosi în continuare pentru societate şi cum se va identifica pe viitor în faţa clienţilor sau în faţa autorităţilor statului.
Dacă ar trebui pusă în executare soluţia recurată, aceasta ar însemna încetarea oricărei activităţi a societăţii pârâte, fiindcă nu ar putea să mai întocmească niciun înscris, pe care, potrivit dispozţiilor legale ar trebui să îşi menţioneze denumirea.
În consecinţă, recurenta arată că nu există niciun text de lege în baza căruia instanţa putea să dispună o astfel de soluţie, astfel că, hotărârea este lipsită de temei legal.
Recurenta formulează critici şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, din examinarea considerentelor se observă că instanţa de apel a făcut trimitere la art. 39 din Legea nr. 84/1998, normă care a fost interpretată greşit, întrucât acest text nu are nicio legătură cu cauza de faţă întrucât textul se referă la denumirea comercială a „titularului” mărcii, iar nu a terţului.
Mai mult, instanţa de apel a făcut referiri la anumite hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă acestea se referă la situaţii de conflict între mărci, iar nu între marcă şi denumire comercială; prin urmare, aceste considerente sunt străine de natura pricinii de faţă.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, ci a depus concluzii scrise în cadrul termenului de amânare a pronunţării.
Nu s-au administrat alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează:
În pricina de faţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unui conflict dintre marca „V.” - individuală, combinată, cu element figurativ şi culori revendicate - ocru şi verde (aparţinând intimatei-reclamante, înregistrată ca persoană juridică în Bucureşti) - pentru clasele de prodise 33 (băuturi alcoolice) şi servicii - 35 (comercializare, publicitate) şi 39 (ambalare, depozitare şi transport) ale Clasificării de la Nisa şi numele comercial al recurentei pârâte „SC V.E. SRL”, persoană juridică, având sediul în localitatea P. jud. Vrancea; obiectul cererii de chemare în judecată a fost concretizat în solicitarea reclamantei de a se constata încălcarea de către pârâtă a dreptului său la marcă, să i se interzică pârâtei folosirea mărcii sale V. ca nume comercial şi obligarea pârâtei la modificarea denumirii sale comerciale (potrivit precizării cererii de la dosar fond), cu cheltuieli de judecată; cerera a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 84/1998 şi ale Legea nr. 11/1991.
Recurenta pârâtă impută instanţei de apel confuzia între cele două drepturi de proprietate industrială - dreptul la marcă al reclamantei şi dreptul său la numele comercial legal înregistrat, în condiţiile Legii nr. 26/1990.
Înalta Curte constată că susţinerea este nefondată, întrucât instanţa de apel în mod corect a stabilit premisele soluţionării cauzei şi a observat regimul juridic propriu fiecăruia dintre cele două drepturi; astfel, s-au reţinut drepturile exclusive (anterioare) ale reclamantei asupra mărcii, potrivit certificatului de înregistrare nr. O1. din 18 decembrie 2003 emis de O.S.I.M. în favoarea sa, astfel cum acestea sunt stabilite prin dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (forma anterioară a legii, astfel cum era în vigoare la data sesizării instanţei, formă ce va fi avută în vedere pe parcursul prezentelor considerente) prin raportare la conţinutul jridic al noţiunii de marcă, definit prin prevederile art. 3 lit. a) din aceeaşi lege - semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere natura juridică proprie a dreptului de proprietate industrială al recurentei pârâte asupra numelui său comercial (SC V.E. SRL) şi denumirii sale comerciale (SC V.E. SRL P.), astfel cum acesta este reglementat de art. 30 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 26/1990: f irma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează; dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscrierea acestora în registrul comerţului, înscriere realizată de pârâtă la 26 februarie 2004; s-au avut în vedere, totodată, prevederile art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968: „ Numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ.”
Or, astfel cum în mod legal instanţa de apel a reţinut, chestiunea conflictului dintre marcă şi nume comercial a fost dezlegată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg, în Hotărârea pronunţată în cauza Celine C-17/06, din 11 septembrie 2007; ca atare, referirile din conţinutul considerentelor la jurisprudenţa C.J.U.E. nu pot fi calificate ca motive străine de natura pricinii, astfel că urmează a fi înlăturat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Prin intermediul întrebării preliminare ce i-a fost adresată, Curtea a fost solicitată să stabilească dacă utilizarea drept denumire comercială, nume comercial sau emblemă de către un terţ neautorizat în acest scop, a unui semn identic cu o marcă verbală anterioară, în cadrul unei activităţi de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a marca a fost înregistrată, reprezintă o utilizare căreia titularul mărcii este îndreptăţit să îi pună capăt în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Prima directivă 89/104/CCC a Consiliului din 21 decembrie 1988 (text transpus în legea română în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998).
Noţiunea de „utilizare” prevăzută de textul invocat a primit o interpretare uniformă din partea Curţii, ceea ce constituie un concept jurisprudenţial cu valoare normativă, ce trebuie aplicat unitar de instanţele naţionale în soluţionarea cauzelor având un obiect ce implică incidenţa acestei norme; acesta este motivul pentru care critica văzând greşita aplicare, în speţă, a art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 invocată de recurentă nu vizează aprecierea probelor în cauză, ci cenzurarea aplicării normei interne prin prisma jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg, fiind, aşadar, susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această noţiune a fost interpretată de Curte, în contextul art. 5 alin. (1) lit. a) din directivă, în Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Arsenall Football Club, C-206/01 - pct. 45, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Adam Opel, C-48/05 - pct. 17, Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser-Busch, C-245/02, dar şi în Cauza Celine deja evocată, astfel cum corecta a constatat şi instanţa de apel; noţiunea de „utilizare” este identică, şi deci, aplicabilă mutatis mutandis şi în contextul art. 5 alin. (1) lit. b) din directivă, ceea ce corespunde art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Aşadar, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. b), numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului; utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a măsrcii cu semnul; utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor .
Dacă în ce priveşte primele două condiţii, instanţa de apel a constatat în mod legal că sunt îndeplinite, referitor la ultimele două, curtea de apel s-a îndepărtat de la dezlegările date de Curtea de la Luxembourg, anume, utilizarea semnului în cauză de către pârâtă „pentru produse”; or, utilizarea pentru produse este cea realizată în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective, anume, cele ce fac obiectul de activitate al pârâtei.
Denumirea socială a recurentei pârâte - SC V.E. SRL P. sau numele său comercial (SC V.E. SRL) similar până la identitate (din punct de vedere fonetic şi conceptual, mai puţin vizual) cu elementul dominant al mărcii înregistrate a reclamantei (V.) nu au, în sine, funcţia de a distinge produse sau servicii ale unui comerciant de cele ale altui comerciant (Hotărârea C.J.U.E. din 21 noiembrie 2002, Robelco, C-23/01, pct. 34 şi Hotărârea Anheuser-Busch, C-245/02, pct. 64), aceasta întrucât denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ; atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau embleme se limitează la scopul legitim al acestora (identificarea comerciantului sau desemnarea fondului de comerţ), acest tip de utilizare nu poate fi considerată ca fiind „pentru produse sau servicii”, în sensul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Dacă însă terţul aplică semnul care constituie denumirea sa socială sau numele său comercial, pe produsele pe care le comercializează, atunci are loc o utilizare „pentru produse”; alteori, chiar şi în lipsa aplicării semnului pe produse poate avea loc o utilizare „pentru produse sau servicii” - dacă terţul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabileşte o legătură între semnul ce constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terţului şi produsele comercializate ori furnizate de acesta.
Or, instanţa de apel, potrivit situaţiei de fapt pe care a reţinut-o în speţă, a constatat că pârâta desfăşoară comerţ cu ridicata în amabalajele clientului, aplică denumirea sa socială şi numele comercial pe documentele pe care le emite (facturi, documente de însoţire a mărfii etc.) şi deţine un site al cărui nume de domeniu este WW., antetul paginii web fiind reprezentat de denumirea socială a recurentei pârâte - SC V.E. SRL.
Instanţele de fond au solicitat pârâtei să înfăţişeze instanţei modul de prezentare a produselor sale, forma produsului, ambalajul, modul de ambalare, semnele grafice de prezentare a inscripţiei pe ambalaj şi pe produs.
Asupra acestor solicitări, pârâta a răspuns instanţei în sensul că desfăşoară activitate de producţie vinuri liniştite, în urma procesului de procesare a strugurilor, pe care o comercializează numai către persoane juridice, potrivit art. 178 alin. (3) din legea 571/2003 privind C. fisc., vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile fiind interzisă.
Pe de ată parte, astfel cum au reţinut instanţele de fond, pârâta a mai arătat (iar reclamanta nu a dovedit contrariul) că nu îmbuteliază produsul vin liniştit, nu foloseşte etichetă proprie cu însemnele firmei, întrucât vânzarea se efectuează numai în sistem vrac sub denumirea „vin alb/roşu de masă”, în recipienţii cumpărătorului, la care se anexează documentele de însoţire a mărfii: factură, buletin de analiză eliberat de societăţile autorizate şi documente de însoţie a produselor vitivinicole - eliberat de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vrancea.
Instanţa de apel a reţinut că în obiectul de activitate al recurentei pârâte este înscrisă şi activitatea de comerţ cu amănuntul, însă, acesta se desfăşoară la sediu secundar al recurentei din Mun. Focşani, magazin specializat în vânzarea de produse destinate industriei viei şi vinului, respectiv utilaje şi echipamante de vinificaţie şi produse oenolgice, pe care ea însăşi le achiziţionează din ţară şi din spaţiul Uniunii Europene, fără a produce niciunul dintre produsele comercializate în acest spaţiu comercial, astfel încât acestea sunt prezentate în ambalajele originale, cu însemnele specifice fiecărui producător şi fără niciun însemn al recurentei pârâte; de asemenea, instaţele de fond nu au reţinut că intimata reclamantă a combătut aceste susţineri ale pârâtei prin dovedirea faptului pozitiv vecin şi conex (proba contrară).
Faţă de conţinutul noţiunii de „utilizare pentru produse”, având în vedere cele reţinute şi redate cu privire la conduita recurentei pârâte în legătură cu numele său comercial, Înalta Curte constată că nu s-a verificat ipostaza aplicării semnului SC V.E. SRL pe produsele sale, ceea ce este o constatare subsidiară celei în care aceasta se adresează doar celorlalţi comercianţi care ahiziţionează în ambalajele proprii, iar nu consumatorului direct prin intermediul comerţului cu amănuntul; în plus, reclamanta nu a demonstrat că pârâta foloseşte semnul în altă modalitate decât ce reţinută de instanţele de fond şi nici într-o manieră în care ar fi posibilă, pentru consumatorul mediu, stabilirea unei legături între semnul ce constituie denumirea socială sau numele comercial al recurentei şi produsele comercializate ori serviciile furnizate de reclamantă.
Ca atare, utilizarea de către pârâtă a semnului SC V.E. SRL se încadrează în limitele drepturilor şi legitimităţii conferite acesteia de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, respectiv pentru a se individualiza între ceilalţi comercianţi (denumirea socială - SC V.E. SRL P.) sau pentru a-şi desemna propriu fond de comerţ (numele comercial - SC V.E. SRL).
Totodată, drepturile exclusivitatea drepturilor titularului mărcii cunoaşte anumite limite.
Astfel cum prevede art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (corespunzător art. a alin. (1) lit. a) din Prima directiva): „Titularul mărcii nu poate cere să interzică unui terţ să folosescă în activitatea sa comercială: a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului”, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale [art. 38 alin. (2)].
Din acest punct de vedere, Curtea de la Luxembourg (Cauza Celine, pct. 31-34) a statuat că prevederea anterior citată nu se limitează doar la numele persoanelor fizice; exigenţa utilizării „conform practicilor loiale constituie, în esenţă, obligaţia recurentei de loialitate faţă de interesele legitime ale intimatei reclamante, ca titular al mărcii; or, în speţă, nu s-a reţinut că utilizarea numelui comercial de către recurentă poate fi înţeleasă de publicul vizat sau cel puţin de o parte semnificativă a acestuia, ca indicând o legătură între produsele sau serviciile pârâtei şi intimata reclamantă ori o persoană autorizată să utilizeze marca sa, după cum, dacă această premisă ar fi fost îndeplinită, trebuia demonstrat că recurenta era conştientă de această percepţie distorsionată a publicului cu privire la atribuirea originii produselor.
În sfârşit, nici cea de-a patra condiţie a utilizării nu este întrunită în speţă, anume ca utilizarea semnului de către terţ să fi avut loc într-un mod în care consumatorul l-ar putea percepe ca desemnând provenienţa produselor sau serviciilor în cauză, deoarece numai în acest fel, utilizarea semnului respectiv ar fi de natură a pune în pericol funcţia esenţială a mărcii, ceea ce se constituie, totodată, într-o garanţie a faptului că toate produsele sau serviciile pe care le desemnează au fost fabricate sau furnizate sub controlul unei singure întreprinderi, căreia să i se poată atribui responsabilitatea calităţii acestora.
Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat sentinţa tribunalului, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel că se verifică motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul, va schimba în tot sentinţa apelată şi, pe fond, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată, nefiind întrunite cerinţele art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC V.E. SRL P. împotriva deciziei nr. 274/A din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâta SC V.E. SRL P. împotriva sentinţei nr. 302 din 4 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa, iar pe fond:
Respinge cererea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7097/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7072/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
