ICCJ. Decizia nr. 7101/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7101/2012
Dosar nr. 25298/3/2010
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Acţiunea
Reclamanta G.S.R. a chemat în judecată printr-o acţiune introdusă la 2 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 pe pârâţii T.A., P.C.A., P.A.M., SC A.B. SA şi Municipiul Bucureşti pentru a-i lăsa în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, Str. P.U., sector 4.
Reclamanta a susţinut în motivarea acţiunii că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi retrocedat ulterior autoarei ei L.F. prin decizia nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. L.F. a decedat, lăsând moştenitoare pe N.S. care la rândul ei, decedând, a lăsat-o moştenitoare pe reclamantă, în calitate de fiică.
S-a solicitat compararea titlurilor de proprietate al reclamantei şi respectiv, al pârâţilor, contractul de vânzare - cumpărare nr. V1./1996 deţinut de T.I. şi T.A. (în urma decesului lui T.I. au fost chemate în judecată fiicele moştenitoare ale acestuia, P.C.A. şi P.A.M.).
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile ”art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ. şi celelalte norme juridice incidente în cauză”.
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 795 din 29 ianuarie 2010 a declinat judecata cauzei Tribunalului Bucureşti.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 138 din 28 ianuarie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi SC A.B. SA şi a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora.
Acţiunea a fost respinsă ca nefondată împotriva celorlalte pârâte T.A., P.C.A. şi P.A.M.
În motivarea acestei sentinţe instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC A.B. SA, a fost admisă, motivat de faptul că imobilul ce face obiectul revendicării nu se mai află în proprietatea sau în posesia acestor pârâţi, imobilul fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar revendicarea este acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei de judecată să îi stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia bunului de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. În ceea ce priveşte imobilul ce face obiectul revendicării, tribunalul a reţinut că imobilul a intrat în proprietatea autoarei reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1928, respectiv în patrimoniul numitului Ş.F., autorul numitei L.F., iar imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 3819 din 23 mai 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 3358/1997, prin care s-a admis acţiunea formulată de către reclamanta L.F., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi s-a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. P.U., sector 4, compus din teren şi construcţii, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi a fost obligat pârâtul să lase reclamantei, imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, nu este o hotărâre judecătorească opozabilă pârâţilor din prezentul litigiu, întrucât aceştia nu au fost părţi litigante în cauza în care s-a pronunţat această hotărâre iar, pe de altă parte, la momentul pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti imobilul nu se mai afla în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat către T.I. şi T.A., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 12 decembrie 1996.
În ceea ce priveşte invocarea de către pârâta P.A.M., ca apărare de fond, a uzucapiunii de scurtă durată, prin întâmpinarea depusă în faţa judecătoriei, tribunalul reţine că această apărare este întemeiată.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, prin uzucapiunea de 10-20 de ani, aşa cum este reglementată de C. civ., este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: posesia propriu-zisă să fie de bună-credinţă, să fie exercitată neîntrerupt timp de 10 ani şi posesia să se întemeieze pe un just titlu (art. 1895 C. civ.).
Or, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că autorul pârâtelor P.C.A. şi P.A.M. a cumpărat împreună cu cealaltă pârâtă în cauză, T.A., imobilul in temeiul Legii nr. 112/1995, la data de 12 decembrie 1996, cumpărătorii făcând dovada actelor materiale de stăpânire efectivă pe tot termenul prevăzut de lege, iar toate aceste acte materiale de stăpânire reflectă intenţia pârâţilor de a se comporta ca adevăratul titular al dreptului de proprietate, ceea ce caracterizează o atitudine subiectivă specifică titularului real al dreptului de proprietate, posesia intervenită unită cu posesia autorului lor direct.
Totodată, s-a apreciat că posesia este de bună-credinţă, care potrivit legii se prezuma, iar de asemenea, în cauză este întrunită şi condiţia ca posesia să se întemeieze pe un just titlu, adică pe un titlu translativ de proprietate care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar, în sensul că bunul imobil a fost vândut cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 de către Primăria Municipiului Bucureşti, deşi preluarea este una fără titlu valabil.
Tribunalul a mai reţinut că între părţi s-a mai purtat un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, prin sentinţa civilă nr. 6767 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sector 4 în Dosarul nr. 10332/4/2005, s-a admis excepţia perimării şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind perimată or, o cerere de chemare în judecată pentru care s-a constatată intervenită perimarea nu întrerupe termenul de prescripţie achizitivă, care este împlinit chiar şi în privinţa pârâtei care domiciliază în străinătate.
Instanţele de judecata sunt abilitate să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Această analiză s-a impus a fi făcută deoarece instanţa a fost investită cu capătul de cerere ce are ca obiect revendicare imobiliară.
Încălcând Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - 1948 şi art. 481 C. civ., instanţa a apreciat că trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului, acesta deţinând imobilul în baza unui titlu nevalid.
Având în vedere practica judiciară recentă, faţă de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Î.C.C.J. într-un recurs în interesul legii, instanţa a apreciat necesar a se verifica în ce măsură s-a formulat notificare cu privire la imobilul revendicat, pentru a da curs procedurii de comparare a titlurilor de proprietate, chestiune ce s-a considerat că ţine de temeinicia cererii.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. care şi în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Instanţa a reţinut că în cauza Raicu contra României, C.E.D.O. a statuat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. S-a mai făcut apel la echilibrul just care trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului.
În speţa dedusă judecăţii, în favoarea pârâţilor instanţa a reţinut buna credinţă a acestora la dobândirea dreptului de proprietatea şi uzucapiunea de scurtă durată.
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, prevederile legii speciale fiind obligatorii pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamantă prin acţiune, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, deşi dosarul de notificare introdus separat de reclamantă în baza Legii 10/2001, nu a fost soluţionat, nefiind complet.
S-a concluzionat că dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului şi într-un motiv de respingere a acţiunii formulate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără însă a se mai considera că Legea nr. 10/2001 atrage inadmisibilitatea acţiunii formulate.
Tribunalul a mai constatat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, prin aceasta, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie neîntrunită în cauză deoarece există un act juridic neatacat în termenul prevăzut art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar subdobânditorul are un titlu de proprietate consolidat.
S-a observat că jurisprudenţa conturată de C.E.D.O. - prin care a fost obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau, în caz de nerestituire, să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit - nu este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care C.E.D.O. a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil privind imobilul, în principiu, anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul-stat fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
S-a reţinut că şi pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, iar aceştia au fost de bună credinţă la data dobândirii bunului, legea speciala înlăturând de la aplicare dreptul comun. Tribunalul a apreciat că prin admiterea acţiunii în revendicare - pentru că titlul de proprietate al reclamantei ar fi mai vechi, şi că aceasta are un bun în sensul Convenţiei - nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de buna-credinţa, chiar şi în măsura în care preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil.
Tribunalul a mai constatat că în cauză şi reclamanta intră la rându-i sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la C.E.D.O., faţă de împrejurarea că privarea de bunul său s-a făcut fără titlu valabil.
Cu toate acestea s-a apreciat că această soluţie nu este contrară spiritului jurisprudenţei C.E.D.O., deoarece nu se poate remedia situaţia juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului, de la un cumpărător de bună-credinţă, iar obligaţia de remediere a preluării nelegale a bunului, aparţine statului şi nu pârâţilor, reclamanta având posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român printr-o notificare formulata în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a mai constatat ca fiind de interes pentru soluţionarea cauzei faptul că reclamanta nu a înţeles să urmeze în mod eficient procedura Legii 10/2001 care ar fi putut să îi asigure o reparaţie constând în valoarea de circulaţie a imobilului, dosarul său de notificare trebuia completat cu serie de înscrisuri, iar refuzul de soluţionare al notificării putea fi cenzurat la instanţa de judecată, în acest sens fiind decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii.
3. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, prin decizia nr. 49 A din 6 februarie 2012 a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. P.U., păstrând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
În motivarea acestei soluţii Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea autoarei reclamantei din prezenta cauză şi s-a constatat că titlul Statului Român asupra imobilului în litigiu, preluat în baza Decretului nr. 92/1950 nu este valabil şi că autoarea reclamantei are un drept de proprietate „valabil şi neîntrerupt”.
S-a mai dispus obligarea pârâtului din acea cauză Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să lase autoarei reclamantei în proprietate şi posesie imobilul litigios.
S-a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1./1996, soţii T.I. şi T.L.A. au cumpărat imobilul litigios în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că revendicarea imobilului - pe calea dreptului comun prin compararea celor două titluri, reclamanta susţinând că titlul său este preferabil - este justificată atât din perspectiva comparării titlului reclamantei cu cel obţinut de pârâte în baza Legii nr. 112/1995 cât şi din perspectiva uzucapiunii de scurtă durată invocată de pârâte.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. - cauza Atanasiu vs. România - calea de redobândire a drepturilor foştilor proprietari, asupra imobilelor preluate de Statul Român în perioada 1945 - 1989, este calea legii speciale, de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun având un caracter subsidiar procedurii speciale.
Curtea de apel a observat însă că, potrivit pct. 140 din considerentele cauzei amintite - existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a dreptului fostului proprietar şi de obligare a administraţiei de a restitui în natură imobilul, presupune pe de o parte reţinerea noţiunii de „bun” în patrimoniul fostului proprietar şi pe de altă parte o ingerinţă a administraţiei în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
S-a constatat că în speţa de faţă, sentinţa civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cuprinde ambele condiţii cumulative cerute de Curtea Europeană - constatarea dreptului şi obligaţia de restituire în natură.
În acest context, s-a apreciat că este preferabil titlul reclamantei în raport cu cel dobândit de pârte în baza Legii nr. 112/1995.
Ca o consecinţă logică, instanţa a apreciat că titlul reclamantei va prevala şi în faţa uzucapiunii invocate de pârâte, uzucapiune ce îşi are sorgintea şi existenţa juridică tocmai în actul încheiat în anul 1996 în baza Legii nr. 112/1995, act care, a reţinut instanţa de apel, nu are capacitatea juridică de a prevala în faţa titlului originar al reclamantei.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 49 A/2012 au declarat în termen recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.A.M., T.A. şi P.C.A.
Recursul pârâtei P.A.M. a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-a considerat decizia nr. 49 A /2012 ca fiind nelegală şi netemeinică pentru că sentinţa civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, invocată de reclamantă, nu îi este opozabilă în raport de art. 563 alin. (4) C. civ. faţă de împrejurarea că nu a participat în procesul intentat de L.F., Consiliului General al Municipiului Bucureşti, chiriaşii apartamentului X5. din imobil au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995. Hotărârea nr. 3819/1997 nu poate fi pusă în aplicare cu privire la posesorii ap. X5.
Condiţia prin care C.E.D.O. are în vedere constatarea dreptului şi obligaţiei de restituire în natură se referă la hotărârile care sunt opozabile posesorului bunului revendicat iar imobilul pentru a dobândi calitatea de „bun” va trebui să existe în patrimoniul celui care are obligaţia de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate. În cazul dedus judecăţii opozabilitatea hotărârii şi existenţa imobilului în patrimoniu nu sunt realizate, ceea ce conduce la concluzia că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a jurisprudenţei C.E.D.O.
O altă critică a privit greşita apreciere că acţiunea în revendicare nu poate fi sancţionată de uzucapiunea de scurtă durată.
Imobilul a fost dobândit de pârâtă prin autorii ei în 1996 iar reclamanta a formulat acţiune în revendicare în 2009. Ca urmare, după 10 ani conform art. 1895 C. civ. se prescrie acţiunea în revendicare pe dreptul comun pe criteriul comparării titlului conform vechiului C. civ. şi art. 530 din noul C. civ.
O altă critică s-a referit la greşita apreciere că se poate da preferinţă titlului reclamantei când titlul pârâtei conferă acesteia capacitate juridică în faţa oricărui terţ, fiind înscris şi în cartea funciară.
Conform art. 45 pct. 22 din Legea nr. 10/2001 pârâta are un titlu, intabulat prin încheierea nr. 13127 din 2 august 2006, opozabil terţului de la data încheierii contractului de cumpărare.
S-a criticat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere considerente privind termenul de uzucapiune (referitor la întreruperea acestuia) ci faptul că actul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu are capacitatea juridică de a prevala în faţa titlului original al reclamantei, motiv pentru care titlul reclamantei ar avea prevalenţă şi faţă de uzucapiunea invocată de pârâtă.
S-a mai susţinut că temeiul juridic al acţiunii este art. 480 C. civ. care este unul generic pentru că nu există o prevedere legală care să arate preferabilitatea unui titlu faţă de actul provenind de la autori diferiţi.
Recurenta a apreciat că în momentul de faţă Legea nr. 10/2001 indică un criteriu de preferabilitate pentru actele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, efectuate cu bună - credinţă şi care nu au fost desfiinţate, motiv pentru care titlul pârâtelor are preferinţă.
Recursul pârâtelor T.L.A. şi P.C.A. a fost întemeiat în drept pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-au invocat următoarele:
Cu singura excepţie a invocării pct. 140 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României, instanţa de apel nu motivează care sunt temeiurile de drept şi argumentele juridice pentru preferarea actului prezentat de reclamantă şi pentru totala ineficienţă a actului de proprietate prezentat de pârâte.
De asemenea s-a criticat ca greşită aprecierea că în cauză nu operează prescripţia achizitiv, i nstanţa neinvocând nici un temei de drept substanţial care să stea la baza admiterii apelului, respectiv admiterii acţiunii reclamantei.
S-a mai susţinut că decizia nu cuprinde nici o argumentaţie juridică pentru concluzia că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri trebuie admisă pe fond, întrucât titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor coproprietare. Cantonându-se la câteva aserţiuni cu caracter general, decizia atacată nu oferă practic argumentele pentru care s-a considerat fondat apelul reclamantei. Or, art. 261 C. proc. civ. impune în mod imperativ obligaţia ca în hotărâre să se identifice motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei că se impune primirea cererilor reclamanţilor şi, în mod corespunzător, motivele pentru care s-au respins apărările pârâtelor.
Argumentelor de fapt şi de drept ale pârâtelor-intimate, formulate prin întâmpinare, instanţa de apel nu le opune nici un contra-argument. şi ca urmare lipsa motivării atrage încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. ( 1 ) pct. 5 C. proc. civ.
S-a mai invocat că hotărârea încalcă dispoziţiile exprese ale Legii 10/2001, lege specială în vigoare şi deplin aplicabilă, conform cărora nu pot fi restituite imobilele legal înstrăinate, în temeiul Legii 112/1995, chiriaşilor de bună-credinţă,.
Imobilul din str. P.U., sector 4, a trecut în proprietatea statului cu titlu, şi anume în temeiul Decretului nr. 92/1950. poziţia nr. 5684, iar apoi a fost vândut chiriaşilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 12 decembrie 1996, încheiat în temeiul drepturilor conferite acestora de o lege specială, şi a nume Legea nr. 112/1995.
S-a mai invocat faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista nici o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului. Or, potrivit Legii nr. 213/1998, constatarea nevalabilităţii titlului statului era apanajul exclusiv al instanţei judecătoreşti, astfel că vânzătorii şi cumpărătorii nu erau ţinuţi să facă judecăţi de valoare asupra acestuia. Cu alte cuvinte, era necesar şi suficient faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 dispoziţiile imperative ale acestei legii fiind întrutotul respectate. De altfel, reclamanta însăşi, în cererea de chemare în judecată a solicitat a se compara titlul vechi al autorului său, cu titlul pârâtelor, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, plecându-se de la premisa valabilităţii depline a celui de-al doilea.
Ulterior vânzării, prin sentinţa civilă nr. 3819 din data de 23 mai 1997, intr-un proces purtat doar în contradictoriu cu C.G.M.B., s-a constatat că imobilul a trecut in mod ilegal în proprietatea statului.
Titlul statului a fost considerat nevalabil în urma unei judecăţi la care pârâtele nu am fost citate şi nu şi-au putut face apărări.
Acel proces a fost soluţionat la primul termen de judecată, în cauză pârâtul C.G.M.B. nu a făcut practic nici o apărare, hotărârea nefiind atacată nici cu apel, nici cu recurs.
Mai mult, situaţia juridică depusă la dosar era una falsă. în sensul că nu era în concordanţă cu realitatea, prin neprecizarea faptului esenţial că au fost înstrăinate 4 apartamente, cele patru familii, printre care şi cea a pârâtelor, locuind în imobil.
Legea nr. 10/2001 a instituit un criteriu legal de preferabilitate al titlului proprietarului ce a dobândit proprietatea în mod legal şi cu bună-credinţă în temeiul Legii 112/1995 [art. 18 lit. c) şi art. 46 alin. (2)].
Recurentele au invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale în c are s-a statuat în mod repetat că „legiuitorul a înţeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună credinţă a fost impusă de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia se fundamentează pe principiul validităţii aparenţei în drept, a cărei esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus” (Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003 - Curtea Constituţională).
Decizia RIL 33/2008 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţine aceeaşi îndrumare pentru instanţe, în temeiul principiilor: specialia generalibus derogant, securitatea raporturilor juridice şi respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai criticat decizia atacată pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, iar la data înstrăinării nu exista o astfel de hotărâre judecătorească. S-a mai criticat faptul că au fost ignorate dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi art. 6 din Legea nr. 213/1998 se arată că imobilele intrate în proprietatea statului tară titlu valabil pot fi revendicate de proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 fiind tocmai o astfel de lege de reparaţie, în sfera ei de aplicare intrând şi imobilul în litigiu.
Aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001 a fost consacrată expres legislativ prin art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009 şi confirmată şi prin Deciziile nr. 57/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea a două recursuri în interesul legii, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, lege care prevede în art. 18 pct. c, o singură modalitate de reparaţie pentru situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, numai prin echivalent.
S-a mai invocat faptul că reclamanta a ales calea Legii nr. 10/2001, depunând notificare la Primăria Municipiului Bucureşti pentru imobilul în litigiu, nesoluţionată încă, din lipsa de diligentă a reclamantei care nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare, şi nici nu a solicitat suspendarea soluţionării acesteia. Reclamanta ignoră cu desăvârşire principiul „electa una via” încercând, pe de o parte, să obţină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, de la autorităţile în drept iar pe de altă parte, să obţină reparaţie prin promovarea unei acţiuni în revendicare direct împotriva actualilor proprietari ai imobilului.
O altă critică a privit faptul că într-o revendicare pe dreptul comun, instanţa a încălcat dispoziţiile dreptului comun referitoare la uzucapiunea scurtă (1895 s. urm, C. civ.,) instanţa de apel înlăturând fără nici o motivare apărările pe acest aspect, ceea ce implică o încălcare flagrantă a dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie juridică.
S-a mai criticat încălcarea art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. Recurentele au invocat faptul că şi ele s e prevalează de un „bun” în sensul art. I din Primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului, solicitând la rândul lor, protecţia dreptului lor de proprietate asupra aceluiaşi bun, solicitare ignoraţă de instanţă.
A fost invocată cauza Păduraru contra României în care Curtea europeană a reafirmat opinia exprimată şi în cauza Kopecky contra Slovaciei, în sensul că statelor contractante, Convenţia nu le impune nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Art. I din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care accepta să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Documentul internaţional nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate. Odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Instanţa a aplicat greşit, desprins din contextul general, pct. 140 din hotărârea - pilot a C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, publicata în M. Of. din 21 noiembrie 2010, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Nu s-au avut în vedere cele statuate prin aceeaşi hotărâre la pct. 144 şi 145, potrivit cărora „constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat o cerere de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire”.
În aceeaşi Hotărâre, la pct. 50, se menţionează că legislaţia specială actuală aplicabilă în dreptul românesc nu mai permite ca fostul proprietar al bunului legal vândut în temeiul Legii 112/1995 să beneficieze de o acţiune in restituire, ci doar de măsuri de reparaţie.
Expressis verbis, la pct. 73 din această hotărâre-pilot a C.E.D.O., se menţionează, că:
„Prin două decizii, nr. LIII(53) din 4 iunie 2008 şi 33 din 9 iunie 2008, publicate in M. Of. al României. Partea l. nr. 69 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009. Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statuând tot cu privire la două recursuri in interesul legii, au hotărât că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunile in revendicare ale bunurilor expropriate sau naţionalizate înainte de 1999, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementată prin Legea nr. 10 2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoana care deţine un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I din Convenţie, ar putea introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţii de bună credinţă”.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a confundat, în cazul de faţă, admisibilitatea acţiunii în revendicare, cu temeinicia acesteia.
S-a mai criticat decizia atacată, susţinându-se că aceasta încalcă flagrant decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL, obligatorie pentru instanţe în temeiul art. 329 alin. (2) C. proc. civ., în care se consacră principiile: specialia geberalibus derogant, cel al securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Recurentele au invocat jurisprudenţa C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, care a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, oricare dintre aceştia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
S-a mai invocat necesitatea de a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenţia europeana a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisa fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Este evident că întotdeauna titlul fostului proprietar este mai vechi decât al actualului proprietar, care a dobândit ulterior imobilul, prin cumpărare de la Statul Român. În logica instanţei de apel ar însemna ca întotdeauna în aceste comparări de titluri să primească câştig de cauză fostul proprietar.
În această logică se lasă însă fără nici un conţinut şi finalitate întregul sistem de legi speciale reparatorii, ceea ce nu poate fi admis într-un stat de drept.
În orice caz, nu ar fi posibil ca o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei (cum e compararea de titluri), fără o consacrare legislativă expresă, să înlăture de la aplicare o lege specială aflată în vigoare, mai ales că acţiunea a fost promovată mult după intrarea în vigoare a legii noi, şi chiar după împlinirea termenului de prescripţie achizitivă!
Jurisprudenţa foarte recentă a C.E.D.O., exprimată într-o hotărâre pilot împotriva României, recunoaşte existenţa legii 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor şi nu s-a statuat că aceasta ar fi contrară Convenţiei Europene, sub aspectul posibilităţii de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia în care bunul revendicat a fost legal înstrăinat altei persoane.
Recursul Municipiului Bucureşti a fost întemeiat în drept pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în fapt criticându-se hotărârea Curţii de Apel pentru următoarele motive:
S-a susţinut că momentul efectiv de încheiere al contractelor de vânzare - cumpărare este elementul necesar a fi avut în vedere la analiza respectării sau nu a condiţiilor de valabilitate ale actului juridic şi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect recurentul a apreciat că au fost respectate condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ. - capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, precum şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cererea pârâtei fiind avizată favorabil de oficiul juridic, în raport de situaţia de fapt, reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul era ocupat de chiriaşi, condiţia ca imobilul să fie deţinut de terţul subdobânditor era îndeplinită pentru a-i fi transmis în proprietate iar nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare - cumpărare. Recurentul pârât a mai susţinut că nu se poate pretinde unei persoane adesea fără cunoştinţe juridice să analizeze valabilitatea titlului statului atâta timp cât abia prin Legea nr. 213/1998 aceste aspecte urmau a fi soluţionate doar de către o instanţă judecătorească.
Recursul acestui pârât, transmis prin intermediul Curţii de Apel iniţial fără semnătură, a fost depus ulterior, la filele 42 - 45 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu complinirea semnăturii reprezentantului legal şi a ştampiRON instituţiei.
5. Analiza instanţei de recurs.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate în cele trei recursuri ale pârâţilor, se constată că aceasta este legală şi temeinică.
Constatând că nu se pot reţine în cauză motive de modificare sau casare a deciziei, recursurile au fost respinse ca neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează.
Recursul pârâtei P.A.M. este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este invocat formal, nefiind susţinut de nici o critică concretă care să se regăsească în situaţiile prevăzute de acest motiv de recurs. Se constată de altfel că soluţia Curţii de Apel cuprinde motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei.
Motivele prevăzute de punctele 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. sunt nefondate.
Jurisprudenţa C.E.D.O., cât priveşte noţiunea de „bun” nu a fost greşit interpretată şi aplicată în cauză.
Potrivit cauzei Maria Atanasiu invocată de recurentă, în parag. 140 se stipulează în mod expres „ Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, parag. 65 şi 75).”
Cerinţele sus-menţionate sunt perfect întrunite în cauza dedusă judecăţii în sensul că reclamanta are o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie (sentinţa nr. 3819/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti) prin care i s-a recunoscut autoarei reclamantei calitatea de proprietar („Constată că imobilul situat în Bucureşti str. P.U. sector 4 compus din teren şi construcţiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu ,reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil şi neîntrerupt”) şi în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate şi folosinţă imobilul”).
Ca urmare, titlul reclamantei - titlul autoarei sale, ranforsat prin hotărâre judecătorească de restituire - supus comparaţiei cu titlul pârâţilor - contractele de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 - a fost corect apreciat de instanţa de apel ca fiind titlu valabil căruia, pentru considerentele arătate, corect evaluate, a fost apreciat ca având preferinţă, în raport cu titlul pârâţilor, care au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu.
Împrejurarea că titlul pârâţilor (contractul de cumpărare), nu a fost desfiinţat este fără relevanţă aprecierea criteriilor de preferinţă, valabilitatea titlului fiind un element determinant pentru realizarea comparaţiei.
Nici împrejurarea că sentinţa judecătorească invocată de reclamantă nu este opozabilă pârâţilor, pentru motivul că aceştia nu au luat parte la acel proces, nu este de natură a elimina criteriile de preferinţă ale acesteia în faţa titlului pârâţilor.
Hotărârea în discuţie nu poate fi opusă pârâţilor din perspectiva autorităţii lucrului judecat, în înţelesul condiţiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., această excepţie de altfel nefiind invocată în cauză.
Cum însă autoritatea lucrului judecat nu se suprapune peste puterea lucrului judecat, cele două noţiuni nefiind sinonime, efectele puterii lucrului judecat ale unei hotărâri judecătoreşti, se impun cu forţă obligatorie şi terţilor neparticipanţi la procesul în discuţie.
Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de al doilea proces să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză între aceleaşi părţi. Această din urmă situaţie se regăseşte în cauza de faţă.
Sub acest din urmă aspect în mod corect s-a apreciat de instanţa de apel că uzucapiunea scurtă de 10 ani, invocată de pârâţi nu operează în raport de faptul că reclamanta şi-a consolidat titlul în sensul dobândirii, în patrimoniul său a unui „bun” în sensul Protocolului adiţional la Convenţie, în anul 1997, în timp ce pârâţii au dobândit bunul de la un „proprietar” care îl deţinea fără titlu. Invocarea ca justificare a uzucapiunii de 10 ani a contractului de vânzare-cumpărare, întabulat în anul 2006, după ce prin sentinţa civilă nr. 3819/1997 se infirmase cu putere de lucru judecat titlul statului, a fost în mod legal apreciată ca inoperantă în cauză.
Acţiunea a fost în mod corect întemeiată pe dispoziţiile art. 481-481 C. civ., dreptul comun, având în vedere că la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, aceasta nu se mai aplica imobilului în discuţie care nu se mai afla deţinut de una din entităţile expres prevăzute de lege, faţă de care să se declanşeze procedura specială, ci se afla în posesia unor persoane fizice chemate în judecată pentru acest motiv de reclamantă. Ca urmare, nici criteriile de preferinţă pe care le invocă pârâţii prevăzute în art. 45 al legii speciale, nu sunt incidente în cauză.
Recursul pârâtelor T.L.A. şi P.C.A. au indicat critici concrete pentru nemotivarea deciziei atacate, constatate a fi neîntemeiate pentru considerentele deja sus-expuse.
Răspunzând motivelor de apel instanţa a dat un răspuns şi susţinerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. pr. civ, câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate şi legale.
Celelalte critici din acest recurs - referitoare la faptul că titlul statului de preluare a bunului îl reprezintă D92/1950, încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă, neaplicarea dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât priveşte securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995, şi preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greşita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., cauza Atanasiu - sunt nefondate neputând fi primite pentru considerentele arătate deja în analiza recursului pârâtei P.A.M.
Nu sunt întemeiate nici criticile legate de nerespectarea parag. 50 şi 73 din hotărârea pilot care s-a stabilit că potrivit actuaRON legislaţii speciale din România nu se mai permite ca fostul proprietar al bunului vândut în temeiul Legea nr. 112/1995, să beneficieze de o acţiune în restituire ci doar de măsuri de reparaţie şi, respectiv că în astfel de revendicări, dreptul comun este înlăturat de la aplicare de legea specială, potrivit deciziilor 53 şi 33 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele deja expuse în cauză corect a fost reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 480-481 C. civ., pe care a fost întemeiată acţiunea dispoziţii care nu se află la concurenţă, în speţa dedusă judecăţii, cu legea specială, pentru a fi înlăturate de aceasta.
Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, întemeiat pe motivul de nelegalitate prev. De art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefondat.
Critica - referitoare la greşita apreciere a valabilităţii contractului de vânzare cumpărare, conform art. 948 C. civ., condiţiile valabilităţii fiind apreciate la momentul încheierii acestuia şi nu ulterior - excede analizei făcute de instanţe care nu au fost investite de altfel cu examinarea valabilităţii titlurilor aflate în concurs, ci cu compararea acestora.
Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ. au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de pârâţi.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând întemeiată cererea reclamantei intimate de cheltuieli de judecată în sumă de 1200 RON, reprezentând plata onorariul avocatului ales, conform chitanţei nr. 14 din 5 noiembrie 2012 aflată la dosar, au fost obligaţi recurenţii pârâţi la plata acestei sume către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, precum şi de pârâtele P.A.M., T.L.A. şi P.C.A. împotriva deciziei nr. 49A din data de 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.A.M., T.L.A. şi P.C.A. la plata sumei de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă G.S.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7100/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7142/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
