ICCJ. Decizia nr. 7103/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7103/2012
Dosar nr. 25612/3/2010
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul C.P.F. a chemat în judecată pe pârâţii SC M.V. SRL şi SC P.T. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate încălcarea drepturilor sale de autor şi a drepturilor conexe asupra compoziţiei muzicale numită „Z.” de către pârâte; să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.255.140 RON (echivalentul în RON al sumei de 300.000 euro calculată la cursul BNR din data de 25 mai 2010 - data formulării acţiunii), cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea neautorizată a compoziţiei muzicale numită „Z.” precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat; să se dispună obligarea pârâtelor la publicarea integrală a hotărârii ce se va pronunţa în mijloacele de comunicare în masă, respectiv într-un ziar de mare tiraj, pe cheltuiala acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 808 din 4 mai 2011 Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin decizia nr. 262/A din 15 noiembrie 2011 a respins calea de atac ca nefondată pentru considerentele ce urmează:
Apelantul - reclamant a solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate încălcarea drepturilor sale de autor, precum şi a drepturilor conexe asupra compoziţiei muzicale „Z.”, ce constituie o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul artistic, conform dispoziţiilor art. 7 din lege, considerând totodată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor menţionate şi pentru repararea prejudiciului cauzat .
Se face distincţie totodată între încălcarea drepturilor morale de autor, respectiv: încălcarea dreptului la paternitatea operei, reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 lit. b) din lege şi încălcarea dreptului prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 lit. d) din lege, privind respectarea integrităţii operei, şi drepturile patrimoniale de autor, prevăzute de art. 12 din lege, conform cărora autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, art. 13 lit. f), şi i, conform cărora utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; g) radiodifuzarea operei; i) realizarea de opere derivate, precum şi a dreptului prevăzut de art. 68 din lege, privind adaptarea audiovizuală .
Astfel, cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, reclamantul are calitatea de autor al operei muzicale „Z.” conform dispoziţiilor art. 3 din lege, acesta compunând atât muzica cât şi versurile piesei - aspect necontestat de pârâte, reclamantul realizând şi interpretarea şi execuţia operei, având şi calitatea de artist interpret sau executant, conform art. 95 din lege, bucurându-se de drepturile morale şi patrimoniale prevăzute la art. 96 şi 98 din lege .
Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale invocate de reclamant, în sensul că în cauză nu s-a dovedit încălcarea drepturilor de autor morale sau patrimoniale sau a drepturilor conexe ale artistului interpret, aşa încât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 din lege, privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Astfel, cât priveşte dreptul la paternitatea operei se susţine că nu s-a menţionat numele operei şi nici numele autorului operei, la sfârşitul momentului coregrafic care a fost asociat cu opera, menţionându-se doar „B.D.T.”, „coregrafia E.S.”, iar pe site-ul emisiunii s-a menţionat faptul că E.S. a realizat coregrafia cu nr. 100 pe piesa „Z.” a lui M.M.
Cu privire la acest aspect Curtea a reţinut că în ce priveşte latura pozitivă a acestui drept, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor, în cauză nu s-a făcut dovada unei încălcări, având în vedere că în urma vizionarii DVD -ului ataşat la dosarul de fond, conţinând o înregistrare a momentului coregrafic realizat pe piesa „Z.” în cadrul emisiunii „D.T.”, a rezultat o situaţie contrară celei prezentate de reclamant şi susţinută prin motivele de apel, în sensul că la finalul piesei, prezentatorul emisiunii, Ş.B., a menţionat că autorul piesei „Z.” este „C.“, iar coregrafia îi aparţine lui E.S.
Cel de-al doilea DVD, prezintă aceeaşi secvenţă din emisiune, însă înregistrarea se opreşte înainte de momentul în care prezentatorul emisiunii menţionează numele autorului melodiei şi titlul piesei muzicale.
Referitor la DVD-ul ce cuprinde secvenţa înregistrată de pe internet, respectiv de pe site-ul emisiunii „D.T.“ s-a reţinut că momentul prezentat se opreşte de asemenea înainte de intervenţia prezentatorului emisiunii.
Cât priveşte latura negativă a dreptului moral de autor privind paternitatea operei, aceasta implică existenţa unor acte de uzurpare sau de contestare a calităţii de autor de către terţi, aspecte ce nu au fost invocate în cauză.
Prin urmare, Curtea a apreciat că susţinerile reclamantului privind încălcarea dreptului la paternitatea operei sunt nesusţinute de materialul probatoriu administrat în cauză, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. b) din lege fiind nefondată.
Referitor la pretinsa încălcare a dreptului conferit de dispoziţiile art. 10 lit. d) din lege, privind respectarea integrităţii operei, s-a susţinut că aceasta este produsă ca urmare a întreruperii operei pentru difuzarea unui spot publicitar şi, respectiv, sincronizarea operei cu imagini şi spoturi publicitare, faptă de natură să cauzeze prejudicii reclamantului.
S-a susţinut totodată că această faptă reprezintă o modificare a operei, prin afectarea integrităţii sale.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se precizează dacă această pretinsă atingere adusă operei s-a realizat în momentul difuzării emisiunii TV sau doar pe site-ul emisiunii „D.T.“, astfel încât susţinerile au fost analizate raportat la cele două momente.
Astfel, cât priveşte difuzarea melodiei pe postul SC P.T. SA, în cadrul emisiunii „D.T.“, în urma vizionarii DVD-ului propus ca mijloc de probă, s-a reţinut că acest moment nu a fost întrerupt de reclame TV .
În cuprinsul DVD-ului conţinând secvenţa înregistrată de pe internet se constată că reclama „A.“ a fost difuzată înainte şi după prezentarea momentului coregrafic realizat pe piesa „Z.“, iar piesa a fost întreruptă o singură dată pentru difuzarea unui scurt clip publicitar privind produsul „H.S.“, fără însă ca melodia să fie sincronizată cu imagini ale clipului publicitar, astfel cum susţine apelantul.
Situaţia de fapt este complet diferită faţă de cea prezentată în cuprinsul deciziei civile nr. 2156/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamant. În această speţă pârâta a folosit un clip publicitar, în cadrul campaniei „M.C.“, realizat fără acordul reclamantului prin suprapunerea materialului publicitar pe melodia aparţinând artistului C.P.F., cu vocea actorului R.A.
Curtea a apreciat că întreruperea operei prin difuzarea unui spot publicitar nu este de natură, prin ea însăşi, să conducă la o atingere a integrităţii operei sau la o modificare a acesteia.
Deşi apelantul reclamant a susţinut că opera este sincronizată cu un clip publicitar, acest fapt nu este dovedit prin probatoriile administrate, astfel cum s-a arătat.
Cât priveşte pretinsa încălcare a drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantului şi a drepturilor conexe, Curtea a reţinut următoarele:
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cadrul prezentării privind încălcarea drepturilor patrimoniale de autor, s-a susţinut încălcarea dreptului reglementat prin dispoziţiile art. 12 din lege, în sensul că pârâta SC M.V. SRL, în calitate de producător al emisiunii şi pârâta SC P.T. SA au utilizat şi au pus la dispoziţia publicului compoziţia reclamantului, fără consimţământul acestuia, fără a face menţiuni cu privire la modificarea operei.
În cuprinsul motivelor de apel însă, reclamantul face susţineri noi, în sensul că încălcarea dreptului reglementat de art. 12 din lege s-a realizat nu doar prin radiodifuzarea operei muzicale, ci prin aceea că s-a încălcat dreptul la paternitatea operei şi totodată opera a fost modificată în integritatea sa şi asociată cu spoturi publicitare.
Cât priveşte dreptul la paternitatea operei şi dreptul la integritatea operei, acestea au fost reglementate în mod distinct de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi d) din lege, şi au făcut obiectul analizei, astfel cum s-a arătat mai sus.
Susţinerile privind modificările aduse operei, ca argument al cererii de constatare a încălcării dreptului patrimonial prevăzut la art. 12 din lege, au fost formulate însă pentru prima oară în apel, Curtea apreciind că acestea reprezintă cereri noi, care nu pot fi formulate pentru prima oară în această cale de atac, astfel încât nu pot face obiectul analizei de legalitate.
Prin urmare, faţă de modalitatea în care a fost formulată cererea reclamantului, privind încălcarea prevederilor art. 12, se reţine că în mod corect a constatat instanţa de fond aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1231 din lege, privind gestiunea colectivă obligatorie, referitor la drepturile prevăzute la literele a-g din lege, printre care şi dreptul la radiodifuzarea operelor muzicale.
Potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) lit. e) din lege, organismele de gestiune colectivă au obligaţia de a colecta sumele datorate de utilizatori şi de a le repartiza între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.
A mai susţinut reclamantul că i-a fost încălcat dreptul reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 13 lit. i) şi f), în sensul că radiodifuzarea operei s-a făcut fără acordul sau, iar pe de altă parte se susţine că pârâta SC M.V. SRL a reprodus opera în cadrul emisiunii, asociind-o cu un moment coregrafic, creând în acest fel o operă derivată. S-a mai arătat că au fost folosite spoturi publicitare fără acordul reclamantului.
Curtea a reţinut că pârâta SC P.T. SA, în calitatea sa de organism de televiziune, beneficiază la rândul său de drepturile patrimoniale conferite în baza art. 113 din lege.
Mai mult, între această pârâtă şi organismul de gestiune colectivă - U.C.M. din România - A.D.A. s-a încheiat o autorizaţie de licenţă neexclusivă privind utilizarea operelor muzicale prin radiodifuzare, cu nr. Q1. din 20 februarie 2008, astfel încât utilizarea în cadrul emisiunii a unei opere muzicale, cum este şi situaţia reclamantului este de natură să genereze o remuneraţie în favoarea titularilor operelor respective.
Prin urmare, faţă de cele mai sus reţinute, Curtea a apreciat ca fiind nefondate susţinerile din cererea de apel în sensul că radiodifuzarea piesei muzicale a fost făcută fără a se obţine în prealabil autorizaţia prevăzută de lege.
Printre argumentele folosite de către reclamant în susţinerea tezei privind crearea unei opere derivate, s-a indicat ipoteza adaptării, enumerată la lit. a). a art. 8 din lege.
Curtea a apreciat că utilizarea operei muzicale „Z.”, aparţinând reclamantului, în cadrul unui moment coregrafic, nu constituie o adaptare, în sensul prevăzut de lege, având în vedere că piesa muzicală şi-a păstrat forma nealterată.
Mai mult, în cauză nu a fost dovedită nici realizarea unei alte forme de operă derivată, avându-se în vedere că opera iniţială nu a suferit niciun fel de modificare sau transformare, astfel cum se prevede în cuprinsul dispoziţiilor art. 8 şi 16 din lege.
Cât priveşte opera compozită, la care a făcut referire reclamantul în cuprinsul cererii de apel, s-a reţinut că aceasta este reglementată ca o varietate a operei derivate în dreptul francez.
Legislaţia română nu prevede însă această categorie de operă derivată, făcând doar o enumerare nelimitativă a operelor derivate create plecând de la una sau mai multe opere preexistente.
În cazul operei derivate condiţia originalităţii nu poate fi îndeplinită la modul absolut decât atunci când dependenţa ei faţă de opera preexistentă este atât de redusă încât rolul acesteia din urmă a fost exclusiv acela de a stimula crearea unei opere, în realitate autonome, situaţie existentă şi în ipoteza de faţă.
A fost găsită nefondată şi susţinerea reclamantului în sensul că s-ar fi creat o opera derivată, prin asocierea piesei muzicale cu spoturi publicitare, atâta vreme cât, astfel cum s-a mai arătat, din probatoriile administrate a rezultat că în cadrul radiodifuzării piesa nu a fost întreruptă de clipuri publicitate, iar în cadrul prezentării de pe site-ul emisiunii „D.T.” opera muzicală nu a fost asociată cu clipuri publicitare, astfel cum se susţine, ci a fost doar întreruptă prin difuzarea unui scurt clip publicitar, fapt ce nu este de natură să conducă la formarea unei opere derivate, neexistând nicio activitate de transformare sau modificare a operei muzicale.
Referitor la pretinsa încălcare a dreptului patrimonial prevăzut de art. 68 din lege, privind adaptarea audiovizuală, reclamantul a susţinut că emisiunea „D.T.” este o operă audiovizuală în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996, iar prin includerea operei muzicale „Z.” în opera audiovizuală menţionată, fără acordul titularului dreptului de autor, pârâta SC M.V. SRL, în calitate de producător a încălcat dreptul la adaptare audiovizuală.
Legiuitorul a definit opera audiovizuală în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 din lege, ca fiind „opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.”
În actuala reglementare a legii dreptului de autor, opera audiovizuală este calificată ca fiind o operă comună.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 65 din lege sunt definite noţiunile de autor principal al operei audiovizuale şi respectiv aceea de producător al operei audiovizuale, iar la alineatul trei al acestor dispoziţii legale se prevede, ca o condiţie obligatorie pentru realizarea operei audiovizuale, forma scrisă pe care trebuie să o îmbrace contractul dintre producător şi autorul principal al operei.
Cum în cauză pârâtele au contestat calitatea de operă audiovizuală a emisiunii de televiziune „D.T.”, iar reclamantul nu a înţeles să administreze niciun fel de probe cu privire la dovedirea îndeplinirii acestei cerinţe legale obligatorii, privind contractul dintre autorul principal al operei şi producător, Curtea a apreciat că în cauză este nedovedită aceasta calitate.
Totodată, astfel cum a reţinut instanţa de fond, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 113 din lege, având în vedere că opera reclamantului a fost utilizată în cadrul emisiunii TV „D.T.”, iar în conformitate cu aceste prevederi legale pârâtei SC P.T. SA, în calitate de organism de televiziune îi sunt recunoscute o serie de drepturi patrimoniale.
Curtea a apreciat că nu s-a dovedit în cauză săvârşirea unei fapte ilicite, constând în încălcarea drepturilor prevăzute la art. 68 din lege .
Cât priveşte drepturile conexe ale artistului interpret C.P.F., reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 98 din lege, s-a reţinut că în baza contractului de licenţiere nr. L1. din 6 aprilie 2005, încheiat între SC R. SRL şi SC M.F. SRL s-a realizat cesionarea drepturilor patrimoniale ale artistului C.P.F., pentru toate înregistrările realizate de artist.
În cuprinsul prevederilor capitolului IV din contract, părţile au stabilit care sunt limitele exercitării dreptului cesionat, iar la art. 4.5 se prevede că dreptul cesionat va include şi dreptul exclusiv de a permite difuzarea publică a înregistrărilor prin intermediul posturilor de radio şi televiziune.
Conform actului adiţional la acest contract, cu nr. 58 din 19 ianuarie 2010, încheiat între SC R. SRL şi C.P.F., părţile au stabilit prelungirea duratei de valabilitate a contractului iniţial.
Având în vedere că la realizarea momentului coregrafic din emisiunea „D.T.” s-a folosit un CD produs de SC R. SRL - aspect necontestat de părţi, iar conform contractului de licenţă această parte are toate drepturile patrimoniale asupra acestui CD, Curtea a apreciat că în cauza nu s-a făcut dovada încălcării drepturilor conexe ale reclamantului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., în sensul neindicării motivelor de nelegalitate pe care se sprijină.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată cele ce urmează.
- Instanţa, deşi face aplicarea dispoziţiilor art. 172 şi 174 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că pârâtele nu au depus la dosar, deşi au fost obligate de instanţă, contractele de publicitate pentru produsele „H.S.”, „A.” şi „P.”, totuşi respinge apelul ca nefondat.
Scopul administrării acestor probe era acela de a determina profitul obţinut de pârâte din asocierea, fără consimţământul autorului, a operei „Z.”.
Critica poate fi încadrată în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece se invocă în fapt existenţa unor motive contradictorii în corpul deciziei.
- Susţinerile instanţei de apel referitoare la faptul că nu s-a dovedit încălcarea drepturilor morale sau patrimoniale sau a drepturilor conexe ale artistului interpret sunt eronate.
Astfel, în cadrul emisiunii „D.T.”, la sfârşitul momentului coregrafic care a fost asociat cu opera s-a menţionat doar „B.D.T., Coregrafia E.S.” iar pe site-ul emisiunii „D.T." s-a menţionat faptul că „E.S. a realizat coregrafia cu nr. 100 pe piesa „Z.” a lui M.M.”. Astfel, intimatele au încălcat dreptul la paternitatea operei reglementat de art. 10 din Legea nr. 8/1996.
Faptul că, la sfârşitul momentului coregrafic în care este incorporată opera muzicală a apelantului, prezentatorul emisiunii face următoarea remarcă: „foarte frumoasă şi melodia lui C. „Z.”, nu acoperă încălcarea dreptului menţionat mai sus.
Dezvoltarea motivelor face posibilă încadrarea criticii în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Aşa cum s-a arătat în cererea de apel, similar cu motivarea cererii de chemare în judecată, opera este întreruptă pentru difuzarea unui spot publicitar la produsul „H.S.” şi în timpul difuzării operei, este menţionat pe pagina de internet a emisiunii „D.T.” „P.”, ceea ce reprezintă tot o reclamă, pe care însă Curtea de Apel a omis-o din motivarea hotărârii.
Singurele imagini cu care poate fi asociată opera sunt imaginile videoclipului operei.
Pârâta SC M.V. SRL. a realizat o modificare a operei prin afectarea integrităţii sale, încălcând astfel dreptul moral de autor prevăzut de art. 10 din Legea nr. 8/1996 potrivit căruia „autorul unei opere are dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei”.
Este evident faptul că onoarea şi reputaţia autorului au fost prejudiciate în condiţiile în care opera sa a fost asociată cu spoturi publicitare fără acordul autorului.
În plus, este evident faptul că din spoturile publicitare menţionate, respectiv „A.”, „H.S.” şi „P.”, intimatele - pârâte au obţinut foloase materiale, aspect care iarăşi este ignorat de către instanţa de apel.
Şi această critică poate fi încadrată în dispoziţiile art. 9 al art. 304 C. proc. civ.
- Dispoziţiile art. 1231 lit. a)-g) din lege privind gestiunea colectivă obligatorie, reţinute de instanţa de apel, nu sunt aplicabile cauzei deoarece nu a fost vorba de o radiodifuzare a operei muzicale câtă vreme opera a fost difuzată cu încălcarea dreptului la paternitatea operei prin neindicarea numelui operei şi a autorului acesteia. De asemenea opera a fost modificată în integritatea sa şi asociată cu sporturi publicitare, fiind inclusă într-o operă derivată.
- Instanţa de apel reţine greşit că în cauză nu sunt întrunite dispoziţiile art. 13 lit. i) din lege referitoare la existenţa unei opere derivate.
Astfel, prin faptul că momentul coregrafic difuzat în cadrul emisiunii „D.T.” a încorporat opera recurentului s-a realizat o opera derivată (compozită) şi, mai mult decât atât, autorul operei preexistente nu a autorizat niciodată utilizarea operei sale în opera derivată, momentul coregrafic.
Dezvoltarea motivului de recurs face posibilă încadrarea acestuia în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Susţinerile Curţii de Apel potrivit cărora emisiunea „D.T.” nu este o operă audiovizuală, sunt netemeinice şi nelegale întrucât „D.T.” reprezintă un program în sensul Legii nr. 504/2002 legea audiovizualului, respectiv „ansamblu de imagini în mişcare, cu sau fără sunet, care constituie un întreg identificabil prin titlu, conţinut, formă sau autor, în cadrul unei grile ori al unui catalog realizat de un furnizor de servicii media audiovizuale, având forma şi conţinutul serviciilor de televiziune sau fiind comparabil ca formă şi conţinut cu acestea”.
„D.T.” este o operă audiovizuală în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996: „orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete”.
Pârâta SC M.V. SRL, în calitate de producător, a încălcat şi dreptul la adaptare audiovizuală, drept reglementat de art. 68 din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia: „dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală”. „Cesiunea dreptului prevăzut mai sus se poate face numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale”, iar „autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale”. Răspunderea pârâtei SC M.V. SRL, în calitate de producător, este reglementată de art. 65, alin. (2) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia „producătorul unei opere audiovizuale (...) îşi asumă responsabilitatea producerii operei”, în condiţii de legalitate, respectiv după obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de lege pentru respectarea drepturilor autorilor ale căror opere preexistente au fost utilizate în opera audiovizuală. Producătorul nu se poate prevala de necunoaşterea legii ori de o omisiune în a observa că în cadrul operei audiovizuale este inclusă o operă anterior născută purtătoare de drepturi independente.
- Sunt netemeinice şi nelegale susţinerile instanţei de apel potrivit cărora nu s-au încălcat drepturile conexe ale reclamantului întrucât art. 3.1 din contractul de licenţiere nr. L1. din 06 aprilie 2005 prevede „cesionarea drepturilor patrimoniale ale artistului în conformitate cu prevederile art. 98 din lege pentru toate înregistrările realizate de artist pe durata termenului”, iar înregistrare, potrivit art. 2.5 din acelaşi contract înseamnă „orice fixare pe orice fel de suport a interpretărilor artistului”, aşadar reclamantul-apelant nu a cesionat către SC R. SRL drepturile conexe asupra operelor sale, ci numai asupra înregistrărilor (CD-uri, casete, alte suporturi).
În concluzie, prima instanţă trebuia să reţină faptul că pârâtele au încălcat şi drepturile conexe ale reclamantului, astfel cum sunt reglementate de art. 98 din Legea nr. 8/1996, respectiv „dreptul artistului interpret sau executant de a autoriza sau de a interzice fixarea interpretării sau a execuţiei sale, închirierea interpretării sau a execuţiei sale, comunicarea publică a interpretării sau execuţiei sale, ele”.
Faţă de împrejurarea că se invocă greşita aplicare şi interpretare a legii, critica poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, se solicită admiterea recursului şi, drept consecinţă, să se constate încălcarea drepturilor de autor aparţinând reclamantului precum şi a drepturilor conexe asupra compoziţiei muzicale numită „Z.”.
Urmare a constatării încălcării dreptului, urmează să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.255.140 RON, echivalentul în RON a sumei de 300.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea neautorizată a compoziţiei muzicale numită „Z.” precum şi obligarea pârâtelor la publicarea integrală a hotărârii într-un ziar de mare tiraj.
Intimatele, prin întâmpinarea formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită să se constate nulitatea recursului, în principal, iar în subsidiar, respingerea căii de atac ca nefondată.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente cauzei reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele argumente ce succed.
Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate motivele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.
Cu referire la excepţia invocată de pârâte, se reţine că recursul, deşi nu foarte bine argumentat şi structurat, vizează probleme de nelegalitate ce pot fi încadrate, aşa cum de altfel s-a procedat odată cu prezentarea motivelor invocate, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De precizat că indicarea de către recurent a dispoziţiilor art. 282-298 C. proc. civ., art. 3 alin. (1), art. 7, art. 10, art. 12, art. 13, art. 15, art. 43 alin. (1), art. 64, art. 65 alin. (2), art. 68. art. 71 alin. (1), art. 95, art. 98 şi art. 139 din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, art. 998-999 C. civ., art. 172 alin. (1) C. proc. civ., art. 28, alin. (1) din Legea nr. 504/2002, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, a prevederilor Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886, la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998, a prevederilor Convenţiei internaţionale pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961, la care România a aderat prin Legea nr. 76/1998 şi a prevederilor Convenţiei universale privind drepturile de autor, adoptata la Geneva la data de 1952 şi revizuită la Paris în 1971, nu reprezintă indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, cerută de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Aceasta pentru că cerinţa se referă la indicarea motivelor de casare ori de modificare astfel cum sunt structurate în art. 304 C. proc. civ. şi nu la temeiurile de drept material ori procesual aplicabile fondului pricinii.
De remarcat că, din eroare, sunt indicate dispoziţiile aplicabile în calea devolutivă a procesului, respectiv art. 282-298 C. proc. civ.
- Recurentul invocă existenţa unor motive contradictorii în considerentele deciziei în sensul că, deşi instanţa face aplicarea dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ., considerând dovedite pretenţiile reclamantului urmare a nedepunerii contractelor de publicitate, totuşi menţine hotărârea primei instanţe.
Contrar opiniei recurentului, argumentaţia instanţei de apel nu este contradictorie.
Doar în situaţia în care s-ar fi constatat încălcarea drepturilor de autor ori de artist interpret s-ar fi putut constata ca dovedite pretenţiile materiale ale reclamantului.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut legalitatea şi temeinicia primei hotărâri de fond prin care s-a constatat că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 16, art. 68, art. 1061, art. 113 lit. a), art. 98, art. 12, art. 13, art. 1231 alin. (1) şi (2), art. 103-106, art. 1065, art. 133, art. 10, art. 139, art. 43 şi art. 47 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, reţinerea dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ. nu au nicio relevanţă câtă vreme scopul depunerii contractelor de publicitate era acela de a determina cuantumul prejudiciului material suferit de reclamant.
- Pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., ce permiteau analizarea în calea extraordinară de atac şi a temeiniciei hotărârii pronunţate în apel, au fost abrogate prin art. 1 pct. 1111 şi, respectiv art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.
Alin. 1 al art. 304 C. proc. civ., stabileşte că deciziile pronunţate în apel pot fi modificate sau casate doar pentru motive de nelegalitate.
Recurentul nu invocă nestabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale cauzei, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., ci faptul că încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale a fost probată prin probatoriul administrat în cauză.
Faţă de conţinutul textelor de lege amintite, critica referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză nu poate fi primită întrucât priveşte aspecte de netemeinicie.
Recurentul invocă alterarea/modificarea melodiei „Z.” urmare a întreruperii cursului acesteia printr-un spot publicitar, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996.
În susţinerea motivului de recurs se invocă conţinutul DVD-urilor ce au stocat difuzarea melodiei pe postul SC P.T. SA în cadrul emisiunii „D.T.” şi secvenţa înregistrată pe internet.
Se observă faptul că recurentul invocă tot interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, fără a aduce argumente suplimentare, pertinente în sensul celor susţinute.
Drept urmare, similar argumentelor folosite anterior, critica nu poate fi primită câtă vreme vizează aspecte de netemeinicie şi nu se invocă nestabilirea pe deplin a situaţiei de fapt, de natură să atragă completarea probatoriului.
De precizat, aşa cum reţine Curtea de Apel, că întreruperea operei prin difuzarea unui spot publicitar nu este de natură, prin ea însăşi, să conducă la o atingere obiectivă a integrităţii operei sau la o modificare a acesteia şi nici la o alterare sau difuzare mai subtilă care ar fi putut fi adusă acestei opere, în forma sau spiritul său.
În consecinţă, susţinerile referitoare la afectarea onoarei şi reputaţiei reclamantului rămân simple aserţiuni în absenţa probatoriului relevant.
- O altă critică se referă la împrejurarea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1231 lit. a)-g) din lege privind gestiunea colectivă obligatorie.
Contrar opiniei reclamantului dispoziţiile arătate sunt pe deplin aplicabile cauzei.
Astfel, art. 1231 alin. (1) din legea dreptului de autor prevede că gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea drepturilor prevăzute la lit. a)-g, printre care şi dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale - lit. d).
Alin. (2) al art. arată că pentru categoriile prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
Aşa fiind, chiar şi în absenţa mandatului acordat de reclamant organismului colectiv de gestiune - U.C.M. din România - A.D.A.-dreptul de radiodifuzare cu privire la piese muzicală „Z.” nu se poate exercita decât prin intermediul U.C.M. din România - A.D.A.
Mai mult decât atât, între pârâta SC P.T. SA şi U.C.M. din România - A.D.A. s-a încheiat o autorizaţie de licenţă neexclusivă privind utilizarea operelor muzicale prin radiodifuzare ceea ce semnifică obţinerea de către reclamant a unei remuneraţii în considerarea calităţii sale de autor al operei muzicale.
Organismul de televiziune are obligaţia de a achita o remuneraţie stabilită conform metodologiilor în vigoare către organismele de gestiune colectivă, şi nu către titularii de drepturi. Drept urmare, pârâtele, pentru utilizarea operei muzicale „Z.”, au obligaţia de a plăti o remuneraţie către U.C.M. din România - A.D.A. şi nu direct către autorul operei, reclamantul.
De asemenea, reclamantul nu se putea opune utilizării acestei opere muzicale, întrucât art. 1121 din lege prevede că titularii de drepturi nu se pot opune utilizărilor operei care generează o remuneraţie obligatorie.
- Recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 8/1996 întrucât din contractul de licenţiere rezultă că aceste drepturi nu au fost cesionate.
Numai că în capitolul IV din contractul de licenţiere nr. L1. din 6 aprilie 2005, prelungit prin actul adiţional nr. 58 din 19 ianuarie 2010, încheiat între SC R. SRL şi SC M.F. SRL (C.P.F.), prin care părţile au stabilit limitele cesionării, se prevede la art. 4.5 că dreptul cesionat va cuprinde şi dreptul exclusiv de a permite difuzarea publică a înregistrărilor prin intermediul posturilor de radio şi televiziune.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, necontestată de recurent, în sensul că la realizarea momentului coregrafic din emisiune s-a folosit un CD produs de SC R. SRL, asupra căruia societatea are toate drepturile patrimoniale conform contractului de licenţă demonstrează că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 98 din lege, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, referitoare la drepturile artistului interpret.
- A mai reţinut recurentul că opera sa muzicală „Z.” a fost inclusă în opera audiovizuală „D.T.” fără ca pârâta SC P.T. SA să aibă acordul său ca titular al dreptului de adaptare audiovizuală.
În cauză, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, nu este vorba de o operă audiovizuală (operă exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete-art. 64), ori de o înregistrare audiovizuală (fixarea unei opere audiovizuale sau a unei secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul pentru această fixare - art. 1061). Şi aceasta pentru că opera reclamantului a fost utilizată în cadrul unei emisiuni TV, noţiune folosită de art. 113 lit. a) din lege şi asupra căreia SC SC P.T. SA deţine toate drepturile în exclusivitate.
Deosebit de aceasta, de remarcat că recurentul nu formulează niciun contraargument faţă de motivarea instanţei de apel.
Recurentul, fără a contracara considerentele avute în vedere de instanţa de apel atunci când a reţinut că nu s-a realizat o operă derivată, face afirmaţia că momentul coregrafic a încorporat opera sa ceea ce semnifică crearea unei opere derivate.
Opera derivată este opera creată plecând de la una sau mai multe opere preexistente. Prin realizare unei opere derivate, se înţelege, conform doctrinei, traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
În cauză, creaţia intelectuală muzicală „Z.” nu a fost adaptată ori transformată, ci folosită ca temă muzicală pentru unul dintre numerele coregrafice ale emisiunii.
Mai mult decât atât, asocierea sunetelor cu imagini este definitoriu pentru specificul televiziunii, nefiind o adaptare a operei, ci o radiodifuzare în condiţiile art. 1231 lit. a) şi f) din Legea nr. 8/1996.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele - pârâte SC M.V. SRL şi SC SC P.T. SA SA.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.P.F. împotriva deciziei nr. 262A din data de 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7111/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7102/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
